Articolul 1270, Cod civil, prevede că un contract valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, ceea ce înseamnă că prin încheierea unui contract, părțile contractante sunt ținute să își execute obligațiile astfel cum au fost asumate. De exemplu, prin încheierea unui contract de vânzare, vânzătorul este ținut să predea cumpărătorului bunul vândut, iar acesta din urmă este ținut să plătească prețul convenit.
De cele mai multe ori părțile unui contract înțeleg să acționeze cu bună credință și își îndeplinesc obligațiile astfel cum au fost asumate, există însă și situații în care, din diferite motive, o parte nu își execută obligațiile, de exemplul cumpărătorul nu plătește prețul cuvenit, locatarul nu plătește chiria sau împrumutatul nu restituie împrumutul acordat.
În astfel de situații, regula amintită ar rămâne fără utilitate practică, în lipsa unor dispoziții legale, a unor pârghii juridice la care să apeleze partea contractantă în vederea constrângerii celeilalte părți la îndeplinirea obligațiilor asumate.
În acest sens, dispozițiile Codului civil prevăd că în cazul în care o parte contractantă, denumită generic debitor, nu își îndeplinește obligațiile asumate, cealaltă parte, denumită generic creditor, are dreptul să ceară executarea silită a obligației, să solicite rezoluțiunea sau rezilierea contractului, respectiv desființarea contractului încheiat, fiind la rândul său liberat de îndeplinirea obligațiilor asumate sau să recurgă la orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.
Se impune a fi precizat că situația juridică a creditorului este diferită după cum contractul încheiat a fost materializat într-un înscris care constituie potrivit legii titlu executoriu, cum este de exemplul contractul de credit încheiat cu o instituție bancară, contractul de leasing sau un contract de împrumut încheiat între persoane fizice autentificat de notarul public. În toate aceste ipoteze, creditorul se poate adresa executorului judecătoresc, fiind demarată procedura executării silite asupra averii debitorului, fără a mai fi necesar concursul instanței de judecată.
În schimb, în cazul în care înscrisul suport al înțelegerii părților nu întrunește condițiile de a fi titlu executoriu, de exemplu un contract de împrumut încheiat între două persoane fizice materializat sub forma înscrisului sub semnătura privată, în cazul în care creditorul optează pentru executarea silită a obligației, acesta trebuie să formuleze o cerere de chemare în judecată prin care să solicite obligarea debitorului la executarea obligației asumate, iar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești pronunțată, în cazul în care cererea acestuia a fost admisă, se va adresa executorului judecătoresc în vederea executării patrimoniului debitorului.
Reiese astfel că, așa cum sugerează și denumirea, executarea silită directă presupune obligarea debitorului să execute obligația asumată prin contractul încheiat, să plătească prețul, să predea bunul vândut, să restituie bunul închiriat sau arendat.
Executarea prin echivalent presupune obligarea debitorului la repararea prejudiciului cauzat prin neexecutarea fără justificare a obligației contractuale. Acest remediu are, de regulă, caracter judiciar, părțile fiind ținute să apeleze la concursul instanței de judecată, care va verifica îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii contractuale a debitorului, existența unui contract valabil încheiat, creditorul să își fi executat propria obligație sau să se declare că este gata să o execute, neexecutarea obligației asumate de către debitor, precum și existența și întinderea prejudiciului cauzat prin neexecutare.
Pentru a analiza întinderea reparației care poate fi acordată, se impune a clarifica ce ipoteze sunt înglobate în sintagma de neexecutare a obligației. O primă ipoteză este cea în care debitorul nu oferă executarea obligației, având o atitudine pasivă, cum este cazul unui cumpărător care nu plătește prețul sau a unui furnizor care nu livrează aranjamentele florale pentru nunta organizată de creditor. O altă ipoteză este cea a neexecutării conforme a obligației contractuale, când debitorul oferă executarea obligației, însă nu corespunde criteriilor stabilite în cuprinsul contractului, de exemplu furnizorul livrează doar jumătate din aranjamentele florale. Desigur, factorul timp își găsește ecou și pe tărâm contractual, căci termenele stabilite de părți pentru executarea obligației pot avea un rol principal, caz în care neexecutarea la termen echivalează cu neexecutarea obligației contractuale sau un rol secundar, când devin incidente regulile privind executarea cu întârziere a obligației.
Aceste prevederi își dovedesc utilitatea practică în acele situații în care executarea obligației nu mai prezintă interes și utilitate pentru creditor, cum ar fi ipoteza în care creditorul a încheiat cu debitorul un contract prin care acesta din urmă s-a obligat să asigure furnizarea aranjamentelor florale și amenajarea sălii pentru nunta creditorului. Este de la sine înțeles că pentru creditor îndeplinirea obligației prezintă interes și utilitate doar pentru data stabilită, îndeplinirea cu întârziere a obligație echivalează în acest caz cu neîndeplinirea obligației asumate, căci în exemplul dat, termenul stabilit are un rol atât de important încât neîndeplinirea la timp atrage neîndeplinirea totală a obligației.
Astfel, debitorul va fi ținut nu doar să restituie creditorului un eventual avans oferit de acesta ci să repare întreg prejudiciul suferit de acesta și care are legătură directă cu neexecutarea obligației. Dacă creditorul a încheiat un alt contract privind serviciile de furnizare a aranjamentelor florale în condiții mult mai oneroase decât cele în care a fost încheiat contractul inițial, debitorul va fi ținut să plătească aceste cheltuieli suplimentare. De asemenea, în măsura în care creditorul dovedește că a suferit și un prejudiciu moral, debitorul va fi ținut să repare și acest prejudiciu.
Desigur, debitorul nu va fi ținut să repare prejudiciul pe care creditorul putea să îl înlăture cu minimă diligență sau prejudiciul imputabil creditorului, respectiv nu va fi ținut să plătească diferența de preț în cazul în care creditorul alege să contacteze cu un furnizor care practică cele mai mari tarife de pe piață, în condițiile în care erau disponibili și alți furnizori care ofereau condiții asemănătoare cu cele oferite de debitor.
Răspunderea debitorului nu este limitată doar la cazurile în care acesta nu execută obligația contractuală ci este incidentă și în cazul în care debitorul execută obligația asumată cu întârziere, de exemplu nu plătește prețul la termenul stabilit ci după două luni sau vânzătorul nu predă autoturismul vândut la data convenită ci după două săptămâni. În toate aceste ipoteze creditorul are dreptul de a solicita daune moratorii, dobânda legală, calculată asupra sumei de bani care se impune a fi plătită ori restituită sau asupra echivalentului în bani al obligației, de la scadență până în momentul plății. Astfel, dacă cumpărătorul trebuia să plătească prețul în cuantum de 1 000 lei la data de 03.04.2020 și face această plată doar la data de 03.05.2020, pentru perioada cuprinsă între 03.04.2020-03.05.2020.
Prejudiciul la a cărei plată va fi obligat debitorul pentru neexecutarea obligației contractuale urmează a fi stabilit de instanță, prin administrarea de probe, iar daunele moratorii datorate pentru neexecutarea la timp a obligației au o întindere stabilită de lege.
Însă, principiul libertății contractuale permite părților să încheie orice contract, să aleagă în mod liber partenerii contractuali și să stabilească în mod liber conținutul contractului proiectat, inclusiv prin stabilirea unor reguli aplicabile în cazul neexecutării obligațiilor asumate.
O astfel de prevedere contractuală este clauza penală prin care părțile stabilesc ca debitorul se obligă să execute o anumită prestație în cazul neexecutării sau al executării cu întârziere a obligației principale. În exemplul prezentat anterior, debitorul se obligă să plătească creditorului 1000 euro dacă nu va asigura furnizarea aranjamentelor florale pentru data stabilită sau o clauză prin care cumpărătorul se obligă să plătească 10 lei pentru fiecare zi de întârziere în plata prețului.
Clauza penală are rolul unui mijloc de constrângere a debitorului în executarea obligației principale, de aceea, de regulă, prestația stabilită prin clauza penală este mai oneroasă decât obligația principală. Având în vedere rolul acestei prevederi contractuale, acela de mijloc de constrângere, debitorul nu are un drept de opțiune între a executa obligația principală și a oferi executarea clauzei penale, întrucât clauza contractuală a fost stipulată nu pentru a oferi un avantaj debitorului ci pentru a – l constrânge în executarea obligației.
Pot fi însă situații în care executarea obligației sau angajarea răspunderii debitorului să nu prezinte interes pentru creditor, acesta preferând desființarea contractului și restituirea propriei prestații, fiind incidente regulile care guvernează rezoluțiunea.
Rezoluțiunea reprezintă o cauză de desființarea a contractului încheiat în cazul în care una din părți nu execută obligațiile asumate prin contract.
La fel ca și în cazul celorlalte instituții juridice, executarea silită a obligației sau angajarea răspunderii contractuale, și în cazul rezoluțiunii se impune ca partea care optează pentru desființarea contractului să fi executat obligațiile contractuale asumate sau să arate că este gata să le execute, în caz contrar, rezoluțiunea nu ar mai constitui un mijloc de constrângere a părții care nu înțelege să acționeze cu bună – credință ci ar da posibilitatea părților să renunțe în mod unilateral la contractul încheiat, fapt ce ar lipsi de eficiență regula forței obligatorii a contractului, căci cât de obligatoriu este o regulă de la care poți deroga după bunul plac.
Ca și mod de operare, rezoluțiunea poate fi dispusă de instanța de judecată, poate fi declarată în mod unilateral de către creditor, sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege sau poate avea caracter convențional, prin inserarea în contract a unui pact comisoriu, a unei clauzei contractuale, care prevede obligația a cărei neexecutare atrage rezoluțiunea contractului.
Ca urmare a rezoluțiunii, contractul este desființat cu efect retroactiv, ceea ce înseamnă că este considerat a nu fi fost niciodată încheiat. Fiind șters contractul și efectele pe care acesta le produce dispare suportul juridic, temeiul obligației asumate de cealaltă parte. De exemplu dacă în urma încheierii contractului de vânzare cumpărătorul a plătit prețul, iar vânzătorul nu a predat bunul, optând pentru rezoluțiune, contractul de vânzare este desființat cu efect retroactiv, lipsind de temei și fundament prețul plătit de cumpărător vânzătorului, în lipsa unui contract valabil.
Astfel, ca efect al desființării contractului, părțile vor fi ținute să restituie prestația sau prestațiile efectuate în temeiul contractului desființat. Desigur, dacă niciuna din părți nu a executat prestația asumată, nu există prestații a căror restituire să fie generată de desființarea contractului. În acest caz, ca urmare a desființării contractului, părțile nu mai sunt ținute de prevederile acestuia, nefiind ținută să mai execute obligațiile asumate.
Regulile care guvernează rezoluțiunea își dovedesc utilitatea în cazul contractelor cu executare dintr-o dată, caracterizate prin una sau mai multe prestații bine determinate în timp, cum este cazul vânzării când transmite dreptul de proprietate și se plătește prețul sau în cazul contractului de împrumut când se remite o sumă de bani urmând a fi restituită după un anumit interval de timp.
Există însă și contracte cu executare succesivă, caracterizate prin aceea că prestațiile se repetă în timp, cum este cazul contractului de locațiune, în care în schimbul chiriei, care se plătește, de regulă lunar, locatarul poate folosi bunul un interval de timp stabilit de părți. În cazul acestor contracte nu sunt incidente regulile rezoluțiunii ci regulile privind rezilierea contractului, în temeiul cărora contractul este desființat doar pentru viitor.
Rațiunile juridice sunt ușor de deslușit. Contractul cu executare succesivă produce efecte pentru un interval de timp relativ îndelungat, iar pentru o parte din acest interval părțile și-au îndeplinit obligațiile asumate, intervenind un moment de la care, relațiile contractuale s-au deteriorat. Revenind la exemplul contractului de locațiune, să presupune că timp de un an de zile locatarul a folosit netulburat bunul închiriat și a plătit chiria la termenele stabilite, iar ulterior a omis în mod repetat plata chiriei. Se observă că desființarea contractului nu prezintă interes pentru întreg intervalul de timp, întrucât pentru o parte din aceste, contractul a produs efecte care au profitat ambelor părți, iar dată fiind întârzierea privind plata chiriei, locatarul nu mai prezintă încredere, locatorul preferând desființarea contractului pentru viitor, evitând altfel riscul înregistrarii unor chirii restante într-un cuantum ridicat cât și riscul unei eventuale insolvabilități a locatarului, fapt ce ar face dificil sau imposibil de recuperat chiria restantă.