Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Războiul nevăzut al cuvântului

Războiul nevăzut al cuvântului

Scrisul este o religie seculară. Cu dogmele, preoții, credincioșii și ritualurile sale. Tocmai pentru că el nu face concurență numai stării civile, cum s-a spus despre Balzac, ci Creatorului însuși. Construind lumi alternative și fictive, mai mult sau mai puțin îndepărtate de lumea noastră, a Tatălui. Nu mă închipui altfel decât citind – scriind (operațiune univitelină). Anume, scriind despre ceea ce am citit. La scara mare a lumii, în culturo-sferă, operațiunea critică sau eseistică poate părea la o privire grăbită tautologic inutilă, sporind inflaționist cuvintele mestecate în creiere și consumând la fel de zadarnic hârtia. A înțelege „creația” numai sub forma care presupune imaginația, ficțiunea mi se pare restrictiv. Asta este o viziune, apărută cam odată cu modernitatea, care sărăcește nepermis perspectiva. Cultura cu majusculă a fost întotdeauna cultură a comentariului. Marile opere se citeau și „creșteau” odată cu valurile de comentarii pe care le nășteau. La modul propriu. Și care deveneau parte din operă. Sunt scriitor pentru că iubesc nuanța. Și pentru că domeniul cel mai înalt al nuanțelor este Cuvântul. Scrisul – comentariu adaugă, sau face vizibile, nuanțe. Din reverență și închinare la cuvânt scriu. Scriu deci comentarii din iubire față de operă. De cartea respectivă. Încep brusc să văd, prin lectură, Altceva-ul. Lectura te ajută să vezi timpul, așa cum vezi aerul undeva sus pe munte, unde este incredibil de curat. Locuri și timpuri, de la Troia la Moscova lui Cehov, de la Dublinul lui Joyce la Parisul lui Proust, de la Verona sau Danemarca shakespeare-iene la Siliștea Gumești a lui Preda. Dar îl văd și pe Socrate umblând desculț, cu mare chef de vorbă, prin Atena și pe Pascal purtând centura cu ținte direct pe piele și pe Poe bântuind beat pe străzi. Văd îngerii lui Rilke și pe ai lui Nichita. Nu am deloc talent epic, sunt mai degrabă un tip abstract, dar tocmai de aici se ivește dialogul, de aceea mă fascinează povestea, dorești ceea ce-ți lipsește. Pentru că sunt un scriitor s(e)cund, nu am vanități auctoriale, scrisul nu mi se pare pentru afirmare ci pentru confirmare (în sensul catolic, sacramental al termenului). De aceea scriu în marginea cărților și chiar a cuvintelor. Mă bucur mult mai mult când citesc decât atunci când scriu. Cuvintele, și cărțile compuse din ele, au aure. Încerc să învăț oamenii să vadă această aură. Căci ochi avem și nu vedem, urechi avem și nu auzim. Suntem zidiți dintr-un oximoron insurmontabil: pe de o parte scrisul te ajută să te refugiezi din viață, construiește exact acel spațiu alternativ, insulă fantasmatică în care să te simți în largul tău, la adăpost. Pe de alta, același act scriptural te jupoaie de piele pentru a lăsa viața să te atingă dureros pe fiecare celulă a trupului și a sufletului. Îți anulează orice armură de apărare. Din această dilemă nu putem ieși… Balans mortal și vital deci! Respirație fundamentală a ființei, cei doi timpi între care ni se petrece viața, tensiune din care i se naște energia de a continua.
Scriu pentru că lumea devine din ce în ce mai monocromă. Și monotonă. Și tot mai insuportabilă în rapida ei sărăcire. Scriu pentru o lume bogată. Scriitorul schimbă lumea. Insesizabil, după principiul picăturii chinezești. El mi se pare un urmaș direct al șamanilor. Înzestrat cu puterea magică a cuvântului, dublată în fond, căci cuvântul este, în plus, scris, el face lumea să se rotească. O pune în mișcare și, simultan, o păstrează. Căci el este și inventatorul Memoriei. Această putere este, sigur, și o dulce ispită. De multe ori îți ia mințile. Rotind lumea, amețești tu însuți. Sigur, citind poveștile acestor coborâri în Maelstromul sinelui sau al realității îi faci credit nelimitat scriitorului. I te predai integral și necondiționat. Este pactul, convenția inițială și de neevitat dintre scriitor și cititor. Nu mai ești liber citind, i te-ai încredințat lui. Tocmai astfel câștigându-ți o râvnită independență a sinelui, altfel imposibilă. Libertatea, încă unul dintre vechile lucruri pe care scriitorul le păstrează. Ar trebui să fie ultimul lucru pierdut.
Scriu ca o respirație artificială. Arta este, banal etimologic, artificială. Cel mai artificial și inutil dintre artefacte. Face parte dintre invizibilele (deși se adresează atât de insistent materialului, dar tocmai prin partea ei nevăzută) care ne guvernează. Și tocmai de aceea arta este respirația umanității din noi. Singura ființă liberă, omul, își manifestă libertatea în mod special prin această respirație. „Natura” sau „Lumea” nu există în sine, ci numai ca limbaj. Separația natură – cultură este o rătăcire, o fundătură a gândirii. La natură se ajunge prin cultură. Adică prin educație senzorială și perceperea marilor cicluri. Citesc și mă uit la copaci, la nori sau la păsări, nu este nicio deosebire. Istoricii ideilor ne-au arătat că, de pe la Renaștere începând, lumea și-a impus o „castrare a imaginarului”. Trăim o adevărată deșertificare simbolică a lumii. Mor mai multe simboluri decât gâze. Așa explic mega-nevroza contemporană. Literatura, arta sunt ultimele tranșee în care imaginarul, dimensiune antropologică esențială a omului cel puțin în aceeași măsură ca și rațiunea, s-a refugiat. Am senzația reconfortantă a luptătorului japonez uitat în jungla post-modernității și care nu știe că războiul său s-a încheiat de mult. S-a și uitat cine a fost învingătorul și cine învinsul. Îmi place să știu că am fost uitat aici, în pustiul sau jungla paginii.
Literatura de azi ne pune în față un dublu fenomen: imaginarul uscat despre care vorbeam mai sus și sărăcirea vocabularului. Scriitorul nu produce literalmente nimic, el este o inutilitate, nici măcar nobilă, căci și acest titlu de pe vremuri i-a fost retras. Suferințele noastre, ca indivizi și ca societate, psihice și spirituale (ba chiar cu ecourile lor strict fizice) vin direct din această amputare a facultății imaginative. Și totuși, scriitorul schimbă lumea. Poate avea mai multă putere (ah! eterna, fascinanta seducție a puterii pentru mânuitorul de cuvinte!) decât omul politic. Putere după care tânjește, căci, mai demult, pornea revoluții și răsturna dictaturi! Pentru a instaura uneori altele. Acum, se vede redus la rolul de simplu și trist saltimbanc al societății spectacolului. În clipa în care am acceptat că trăim în societatea post-adevărului, am decretat fără să știm moartea scriitorului. Căci sângele scriitorului este adevărul. Chiar când el minte, din felurite motive: biografice, ideologice, istorice sau mai știu eu care. Tot la adevăr se raportează. Anulând ca reper absolut criteriul adevărului, am distrus temeiul ontologic al literaturii. Poate de aceea ne jucăm cu mărgelele de sticlă ale foiletonismului. Corespunde unei epoci care nu mai crede decât în suprafețe. Care nu mai produce mari narațiuni, ci numai comentarii secunde și secundare. Statui de paie ale derizoriului. Ramuri fără trunchi. Ele sunt, totuși, ultimele scântei ale focului stins. Vorbim excesiv și abuziv de „realitatea virtuală”, posibilă prin IT. Dar adevărata realitate virtuală e construită, cel puțin de la Epopeea lui Ghilgameș încoace, de literatură. Comentariile mele eseistice sunt un fel de înot în această mare speologică. Cu gândul la lumină. În post-umanismul pe care unii îl vor noua epocă a istoriei, scriitorul care își respectă autenticitatea conceptului nu mai are pur și simplu dreptul la existență, căci el scrie pentru om și din punctul de vedere al omului. Singurul posibil. Cyborgul nu are nevoie de literatură. Scrisul construiește capacitatea de a te transpune în celălalt, este aici unicitatea omului, cea care trebuie iubită și apărată. Toți suntem dna. Bovary și Anna Karenina. Într-o lume care postulează inexistența Sensului, scriitorul care construiește poteci spre acest sens nu mai este nici măcar un rest inutilizabil. Indiferent de succesul comercial. Nu mai este deloc. Din ce în ce mai inutil. Ar fi de scris o Critică a rațiunii hermeneutice. Care să te convingă dietetic de ce ai nevoie de continuu de proteina de sens a textului. Niciodată destulă, ca și lumina, inepuizabilă. O redescoperire a bucuriei interpretării. Dar și de amintit lucrul elementar că scrisul are nevoie de emoție. Se extirpă vârtos emoțiile din om astăzi, pentru că ele nu pot fi „cuantificate”. În consecință, sunt periculoase. Or, literatura tocmai cu asta se ocupă, cu emoțiile primare. Și primitive, ne vin din creierul ancestral. Tocmai de aceea o iubesc, pentru că înseamnă continuitate… vine din adânc și duce direct în cer. Cu același vehicul. Citesc și scriu ca să-mi păstrez proaspete emoțiile. Altfel, aș fi ca o cracă uscată.
Cândva un toiag uscat a înmugurit, ba a și rodit într-o singură noapte. Asta era un Semn. O adeverire, ce se opune smochinului blestemat, pentru că nu ascultase glasul miracolului, căci nu era vremea rodirii. Literatura este spațiul profan al miracolului.
Și vocabularul, pe care, iarăși, cotidianul îl usucă, reducându-l la funcția binară. Plus – minus, alb – negru, mi-e foame, mi-e sete, am plecat, am venit. În vreme ce literatura cultivă tocmai bucuria și spaima infinitelor treceri. Ea populează spațiile intermediare. Fără literatură creierul se atrofiază. Vedem asta cotidian. El devine un fel de mușchi dezvoltându-se doar tras de greutate în jos. Există un adevăr mereu mai adânc decât noi înșine. Îl caut în literatura care piere pentru că ea ne oferă certitudinea din urmă. Literatura l-a vestit dintotdeauna pe ultimul om.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg