Consiliul
Județean Cluj
Recitindu-l pe Agârbiceanu
Se dedică Domnului Profesor Ion Vad
Povestirea Fefeleaga confirmă pe deplin opinia lui Cornel Regman, care, chiar dacă nu îl socotește pe Agârbiceanu un scriitor modern în adevăratul înțeles al cuvântului, vede în autorul Arhanghelilor un „scriitor mai substanțial și mai puțin previzibil decât era socotit”. I. Negoițescu este de părere că la Ion Agârbiceanu se poarte vorbi de un realism mitic, opinie pe care cel puțin povestirea pe care o am în atenție o susține cât se poate de convingător.
Povestirea Fefeleaga rămâne exemplară pentru scriitorul mai puțin previzibil despre care vorbea Cornel Regman, înainte de toate prin faptul că transcrie condiția unui om lucid care își înțelege destinul și își pune chinuitoare întrebări asupra rostului său în lume. Din acest unghi, trebuie să fim de acord cu I. Negoițescu atunci când afirmă că „Fefeleaga trăiește o adâncire în conștiință asemănătoare celei a lui Ivan Ilici, eroul lui Tolstoi”.
Reperele realiste ale narațiunii, predominante în operă, au reflexe în profunzimea textului, contând ca elemente ale unui posibil scenariu mitic. Cu mențiunea că narațiunea lui Agârbiceanu este departe de a fixa/salva evenimentele planului realist într-un tipar/scenariu mitic. Mai degrabă scriitorul „provoacă” mitul, îi dă replici, într-un seducător joc între nivelul realist și cel de profunzime. Semnele mitice pulsează însă în text pentru a întări ideea că scriitorul are in vedere exact opusul mitului cunoscut, al lui Iisus ori al lui Sisif: femeia nu urcă un deal cu povara in spate, ci coboară semnificativ, aducând piatra în vale, bogaților din sat.
O relație semnificativă se stabilește între numele personajului și porecla acestuia: „Pe femeie o cheamă Măria, dar oamenii, batjocoritori cum sunt, îi zic Fefeleaga. Tineretul mai mărunt din sat așa a pomenit-o: cu Bator de căpăstru aducând piatră la unii și la alții”. Măria este nume cu rezonanțe profunde, valabil într-un timp al normalității, un odată, atunci când îi trăia bărbatul și era împlinită sub semnul consfințit al perechii: „Pe când îi trăia bărbatul, Dinu, oamenii îi ziceau Măria Dinului”. Porecla apare imediat după decesul soțului, sugestie a ieșirii femeii dintr-un timp auroral: „Și când au văzut-o pe Măria, a doua zi după ce și-a îngropat bărbatul, c-a și plecat cu Bator de căpăstru, unul mai pestriț la mațe a zis: – Iată și pe Fefeleaga! Și, de atunci, Fefeleaga i-a rămas numele”. Porecla desemnează foarte bine condiția de „după cădere” a femeii, cu atât mai covingător cu cât cuvântul este lipsit de un conținut, de un sens, întărind lipsa de importanță a femeii în universul satului. Ea însăși își pune întrebări chinuitoare asupra rostului său în lume și nu numai, ci asupra condiției omului în general: Măria Dinului își „vedea de drum, gândindu-se la ceva. Nu știa ce-i, dar simțea că-i amar, și nu știa de ce-i mai vine în minte că, adică, de ce mai trăiește omul în lumea asta? N-a răspuns niciodată decât ridicând din umeri, și, deci, îi era ciudă că din când în când îi venea iar gândul cela. Câteodată, dimineața, când punea coșărcile pe cal, i se părea că și Bator s-ar gândi la lucrul acesta și că, dacă n-ar fi orb, ar privi-o întrebător”.
Punându-și întrebări asupra existenței, Fefeleaga își înțelege viața dintr-o anumită perspectivă: „de mult nu mai înțelegea decât într-un chip viața: să se frământe săptămână de săptămână, ca duminica, cu bănuții căpătați să cumpere bucate și legume pentru casă. Și pentru asta se simțea destul de tare dacă avea pe Bator alături”.
Devenită Fefeleaga și lipsită de semnificație, femeia acceptă sacrificiul (asupra căruia preotul Agârbiceanu proiectează o lumină aparte). Viața contează ca un sacrificiu pentru copiii săi („căci vedea ea că pentru ei a lucrat”). Lucrând pentru copii, femeia înfruntă în ultimă instanță destinul care îi oprește pe copii să treacă de vârsta de cincisprezece ani. În felul acesta existența femeii se consumă într-un orizont tragic. Considerând povestirea exemplară pentru talentul lui Agârbiceanu, Ion Vlad deschide convingătoare perspective spre acest tragism al operei: „Sunt concentrate parcă toate toate experiențele, treptele suferinței și ale sacrificiului tragic”, durerea personajului polarizându-se, subliniază distinsul critic și teoretician literar, „într-un destin de o grandoare tragică”.
Fefeleaga este prinsă într-o mișcare inexorabilă, o urcare și o coborâre, pe care o întrerupe doar moartea unui copil: „Nici n-o puteau cunoaște oamenii dacă are mort în casă decât pe două lucruri; întâi că, două-trei zile înainte de moartea vreunui copil, Bator sta legat de pociumb, ronțăind ogrinji, și a doua că, după înmormântare, Fefeleaga pornea cu noaptea-n cap, cu calul de căpăstru, pe ulițele satului”. Această mișcare este asumată de Fefeleaga ca singurul mod în care înțelege ea viața. Sătenii încearcă să-i stimuleze dorința de a trăi altfel, de a se sustrage acestei mișcări în care este prinsă: „S-au aflat doi-trei oameni care au sfătuit-o să se mărite iar”.
Nu poate fi trecut cu vederea un alt detaliu semnificativ: „În cinci ani de văduvie a rămas numai cu doi copii, un băiat și o fetiță. Trei au murit. Au murit când să treacă peste anul al cincisprezecelea. Ca și când acolo, la anul acela, al cincisprezecelea, ar fi fost un prag înalt, de care era sortit să se împiedice copiii ei”. În pasaj se insinuează ideea de soartă (sortit), după cum pragul însuși se impune atenției interpretului. Este în fond limita dintre două lumi, presupunând, precum poarta, schimbarea, metamorfoza celui care îl trece. Pragul sortit (hotărât de un destin) este marcat de cifra cincisprezece, considerată, în societățile tradiționale, vârsta maturizării. Copiii nu pot intra așadar în viață, în lume, lipsa numelor acestora, contând în planul semnificațiilor simbolice ale povestirii, trimite spre condiția lor prenatală, cu excepția ultimului copil, botezat, Păunița, asociat ideii de metamorfoză (după un Jean Rosset), copil care, printr-o moarte-nuntă, va fi lumită, trecând pragul în veșminte de mireasă.
Aceptându-și suferința și nobila jertfă, Fefeleaga stabilește o relație aparte cu calul său, femeia și calul fiind, după I. Negoițescu, „de un tragic donquijotesc”. Să ne amintim mai întâi ce reprezintă calul pentru femeie. „De câte ori l-ar fi văzut și-ar fi adus aminte de lungul șir de morți, căci vedea ea că pentru ei a lucrat și n-ar fi putut răbda. Simțea că prietenia aceea aproape omenească ce a avut-o față de cal, a fost numai pentru ajutorul ce i l-a dat pentru copiii săi. Că ea, în calul acela, mare, alb, ciolănos, și-a iubit copilașii”. Însuși sufletul bărbatului său, Dinu, pare să se fi mutat în trupul calului: „Lucrând săptămâna întreagă, înțelegându-se cu Bator, ca și când în el s-ar fi mutat sufletul bărbatului, al lui Dinu, Fefeleaga nu știa cum trece vremea”. Dincolo de acestea, calul concretizează în povestire instinctul vital al femeii, el fiind un Bator, care, în limba maghiară, înseamnă „curajos”. Femeia și calul său constituie într-adevăr un cuplu donquijotesc în măsura în care ea trăiește iluzia că alături de cal (precum miturile inversate, și acest cal este opus celui al lui Don Quijote) va putea înfrunta soarta și va birui necruțătorul prag de care se împiedică toți copiii ei.
Dacă femeia ocolește biserica, iar Dumnezeu nu pare să fie pentru ea o soluție („Așa, adunându-și plățile, nu putea să deie pe la biserică”), Fefeleaga este departe de a apela la alte forțe și de a cădea la înțelegere cu diavolul: „Dar Fefeleaga nu credea în dracu’ și în puterile lui. Femeile își făceau cruce de necredința ei”.
Moartea ultimului copil coincide cu momentul în care femeia oprește definitiv mișcarea suferinței sale, drumul urcat și coborât, figura propriei vieți și suferințe. Spuneam că printr-o simbolică nuntă, Fefeleaga trece ultimul copil pragul necruțător. Sicriul, juljul alb, alb-alb „ca laptele de alb” se întâlnesc sub semnul acestei biruințe asupra morții: „Acum te duce Fefeleaga la târg să te vândă, să cumpere mama cunună și julj alb, ca laptele de alb (…) Să nu fi fost el (calul, n.n.), Păunița n-ar avea nici sicriu vopsit, nici cunună ca de mireasă, nici giulgiuri albe”. Ideea maternității nu este exclusă. Acum Fefeleaga se numește pe sine mama, pomenind nu întâmplător laptele cu toate conotațiile acestuia. Mai mult însă, ea vorbește despre sine la persoana a treia, înstrăinată, și își acceptă porecla și, de acum, lipsa de semnificație și de importanță.
În finalul narațiunii, drumului urcat și coborât al femeii îi ia locul un drum liniar, precum linia fatală ce marchează absența ritmului cardiac (în termeni medicali linia izoelectrică-orizontală). Feleaga îl vinde pe Bator ca o sugestie că își înăbușă instinctul vital și că accepă ideea că viața sa devine de neconceput în absența suferinței pentru ceilalți. Ea își accceptă într-un fel moartea, care rămâne, cu atât mai mult din perspectiva preotului Agârbiceanu, un păcat. Păcat pe care femeia îl săvârșește dureros, plângând pentru a treia oară: „În ochii bătrânei se iviră a treia oară lacrămi și, ca într-o fulgerare, înțelese păcatul ce-l face, despărțindu-se de calul ce a ajutat-o o viață întreagă”.