Nat Osborn și Mike Parker cântă împreună de 15 ani după un program universitar de jazz: la început în cluburi renumite din Big Apple, apoi concerte şi festivaluri USA & Europa, uneori fiind cap de afiș. Adesea sunt împreună în ansamblul jazz, rock & soul Nat Osborn Band, dar profită, în duo, să ofere ceva diferit. E tot ce-și doresc muzicieni virtuozi, plini de creativitate, putere de improvizație ieșită din comun și capacitatea de a melanja mai toate stilurile muzicale ale secolului 20.
Duminica Floriilor (28 aprilie): concert în ampla pivniță medievală (preferată de ei pentru superba acustică) a elegantului Palat al Culturii. Mecena și factotum-ul culturii bistrițene, Gavril Țărmure, i-a adus a treia oară din Polonia, unde s-au stabilit pentru a concerta mai ușor în Europa. Parker trece de la bas electric la contrabasul preferat, Osborn înlocuiește clapele cu chitara acustică. Jazz-ul nu e dominant, însă e baza „ideologică” a abordării ingenioase a multor genuri muzicale prin libertatea de a le mixa, intuitiv, în permanente explozii de improvizație. Inflexiunile jazz-istice sunt ușor sincretice ca un abur magic plutind în melanjuri magnetizante: blues și rithm&blues, rock, folk… unind felurite stiluri muzicale. Osborn (și compozitor) e cunoscut pe scenele newyork-eze cu două trupe: Nat Osborn Band și indie-folk-ul Hawthorne. Parker, renumit basist și lider de trupă / compozitor: Mike Parker’s Trio Theory și Mike Parker Quartet. În formula asta, bistrițenii l-au ascultat pe Mike Parker în mai 2022.
Ei au lansat independent albumele Live / 2017 cu Osborn Band și Roam-Drifting / 2018 promovând vibranta energie a fascinantei muzicalități de pe scenă unde cântă exact ce le place! Au mai fost în România / Brașov la Tipografia, în turneul New York-Chicago-Cracovia din mai 2022 în formula Mike Parker’s Trio Theory cu Frank Parker (Chicago) – drums, Slawek Pezda (Cracovia) – tenor saxophone. Critica e încântată: Grupul e cu acest „all-acoustic jazz” o prezență electrizantă. Parker & Co. transmit o muzică plină de inspirație și semnificații… o ingenioasă sinteză a tuturor genurilor muzicale. Așa trebuie să fie jazz-ul: original, proaspăt, imprevizibil, simbiotic în improvizațiile membrilor și totul cu un fin simț al umorului. (JazzPRESS) În Popdose: Nat Osborn scrie melodii inteligente, puternice îmbinând vechiul stil în forță al erei Gershwin cu sensibilități moderne. Din 2012 au peste 400 (15 țări) de concerte cu melanj ingenios: Charles Mingus, Radiohead, Maurice Ravel, The Bad Plus, Led Zeppelin, John Coltrane, David Bowie, legenda hip-hop A Tribe Called Quest ș. a.
Albumul de debut Nat Osborn Band – The King and The Clown / 2013 e lansat la celebrul Le Poisson Rouge (NY) în fața unui public încântat. Doar munca intensă și top-specialiști produc originalitate și calitate: au urmat 200 concerte inclusiv la festivaluri în USA și Europa (și cu celebrul chitarist și compozitor John Scofield / Weather Report), apariții la Radio&TV. În 2015 un EP de trei piese la legendara casă de discuri Philadelphia Rope-A-Dope Records. Albumul și EP-ul au fost mixate de Scott Jacoby (Vampire Weekend, John Legend) și masterizate cu deținătoarea Grammy Emily Lazar (Coldplay, Foo Fighters) fiind alese Best Of Brooklyn de celebrul post radio WNYC.
Să revenim la magicul spațiu romanic: apar doi tineri obișnuiți ca în Brooklyn ori Lipscani primiți cu aplauze: recunoaștere a excelentei impresii de acum un an – mulțumesc modești. Net Osborne prezintă fiecare melodie în 2-3 propoziții esențiale: titlu, compoziție, mici glume, amintiri – așa se cucerește asistența! Am fost la multe concerte cu mari formații, ades cântă ca la tonomatul din bar, fără un cuvânt, pierzând magia atmosferei și fluxurile magnetizante cu spectatorii! Inspirat început cu renumitul If It’s Magic de Stevie Wonder – manifest artistic și motto de viață pe scenă: și va fi magic! Intrăm în o mirifică lume de fusion original. Balada cantautorului orb devine un soft jazz-rock spumos ca o șampanie ce dorește să inaugureze o seară de neuitat. Urmează mai ritmatul How Can You Write A Love Song de Nat Osborn: începe cu un solo lent de „trompetă” (Osborn din voce!) reînviind un Nino Rota romantic, nu Louis Armstrong. Cine nu vede, ar crede că e un trompetist! Urmează un superb melanj blues-rock întrerupt de solo-uri de „trompetă” tot mai jazz-istice, cum e iubirea în viață: se „înfierbântă” finalizând în un emoționant lamento serenadic gitanesc cu o voce „din gât” tipică Peninsulei Iberice. Aplauzele călduroase de la prima compoziție sunt însoțite de bravo-uri. Exact atmosfera necesară unei seri it’s a magic făurită prin reciprocul schimb catalizator de energii și sinergii artiști-public. Am văzut mulți contrabasiști (și) de jazz, dar rar un virtuoz Mike Parker tratând instrumentul cu atâta forță și delicatețe în același timp: în partiturile ritmice nu doar „ciupește” coardele, ci lovește simultan lemnul reușind sonorități și emoții unice. Chitara celuilalt maestro pare înaripată de un suflu divin contopit perfect cu interpretarea vocală intens empatică. Ai crede că e o seară de amor suprareal cu instrumentele în stilul nativilor Na’vi de pe planeta Pandora din emblematicul film Avatar (regie, scenariu James Cameron). În Big Red Love (Nat Osborn) avem un sad city cu doi muzicieni inspirați de bayou rock-ul „de mlaștină” Louisiana al renumiților CCR / Creedence Clearwater Revival cu vocea inconfundabilă (l-am admirat în concert – 2008, Stuttgart: la 63 de ani mai bun ca tânăr!) a lui John Fogarty. Un cameleon (sens pozitiv) artistic Nat Osborn: vocea sa prinde sedimente sonore bayou (vocabular indieni nativi: teren mlăștinos cu copaci pe malul apelor Deltei Mississippi / Louisiana) uimindu-ne cu ecartul a trei octave ce pot varia de la trepidanta forță a unei vijelii la adierea șoptit abia auzită. Urmează (4) If It Hadn’t Been For Love (The SteelDrivers) N-aș fi luat niciodată trenul către Louisiana, / Dacă n-ar fi fost din dragoste… N-aș fi încărcat niciodată un 44 (pistol calibru mare – E. C.)… s-ajung în spatele ușii unei închisori / Dacă n-ar fi fost din dragoste! Sensibil tragică blues ballad unde Nat face paradă vocală, iar Mike dă un recital în forță lovind atât coardele cât și gâtul contrabasului care pare să fie parte din corpul său. La 5. e anunțat Another Way (Nat Osborn): fascinant rock în forță, totuși baladesc, conceput ca un covor muzical pentru o performanță vocală aproape rugăciune. Se trece la un extrem antrenant (6) Don’t Think Twice It’s Alright (Bob Dylan) în ritmul infernal (și stilul) al lui Jan Anderson (Jethro Tull) din Locomotive Breath, unde „flautul fermecat” al său e preluat superb vocal de Osborn.
De la a doua interpretare aplauze entuziaste și bravo-uri. Ajungem la (7) The Way Young Lovers Do (Van Morrison): Don’t you get my world out… ca rhythm & blues în care instrumentalul în forță susține o impresionantă imprecație vocală. Deși doar două instrumente, ai impresia (ades) unei întregi orchestre, „sincopată” de încântătoare solo-uri ale celor doi virtuozi de mare clasă. Inteligentă și alegerea listei cu melodii care ne poartă și prin toate variațiile emoționale și sentimentale cu acest contrapunctic total baladesc al faimosului classic jazz: (8) Dream A Little Dream. Compus în 1931 de Fabian Andre și Wilbur Schwandt, e înregistrat de Ozzie Nelson & Orchestra, continuat cu peste 400 de versiuni: Cel mai mare succes top / 1968 e cu Cass Elliot / Mamas & Papas apoi Sylvie Vartan, Henry Mancini, Ella Fitzgerald… până azi la Michael Bublé. Continuă cu (9) Atlas (The Wood Brothers) cu al lor folk, gospel, blues, jazz cărora le adaugă un crescendo cu roots rock (folk, blues & country) amintind și de John Fogerty / CCR mixat cu un solo „trompetă”. Mesajul lor e clar: Don’t you wanna hold my world! Se remarcă și accențe Iron Butterfly (In-A-Gadda-Da-Vida) cu acid-, psychedelic- / progressive-rock care a influențat multe mari grupuri. 10: Darkness (Nat Osborn) e slow motion „tango” in crescendo cu inserții de chitară espagnol clasică și sensibile ruperi de ritm. E intro-ul pentru omagiul (11) adus unor clasici ai muzicii cubaneze: El Cuarto De Tula de Buena Vista Social Club, care au reînviat (1996) stilurile populare ale sec. 20: son cubanero, bolero, guajira și danzón cu muzicieni pensionați. (12) Half Assed Love (Nat Osborn) e blues-country și încheierea (13) Ophelia (The Band) un ritmic visător bayou rock „înveselit” cu jazz. Aplauze entuziaste și ovații prelungite îi readuc pentru bis: Rings of Fire (Johnny Cash) Mike Parker îmblânzește contrabasul cu un arcus melancolic în timp ce Nat Osborn standing away in fire imploră please sorrow! amintind și de Nirvana lui Kurt Cobain pe o orchestrație cvasi-simfonică.
Muzica autentică, originală și „impertinentă” (incomode prin independența lor!) nu e pe placul marilor case actuale de discuri concentrate în mâinile a câteva concerne (Sony Music, Universal și Warner Music) care susțin ghiveciul sonor pe placul mulțimii. La Nat Osborn & Mike Parker fiecare song e altfel, nu există repetiție cu multiplele stiluri abordate, inventivitatea componistică „condimentată” cu ingenioase ruperi de ritm contrapunctice etc. și virtuozitatea, libertatea jazz-istică în interpretare. Am văzut concerte live în USA și Europa: fascinant repertoriul imens, rar la multe formații și de renume – cum se exprimă prestigiosul jurnal american New York Music Daily: Eclectic, inteligent, plin de energie!