Regina apă

Într-o fântână ce-o credeam fără de fund,
am încercat prima viață să-mi ascund.
Izvoare de lumină,
izvoare de-ntristare,
de ură, de iubire, de lacrime şi doine,
izvoare de speranțe,
de chipuri, de imagini…
Izvoare îmi împresoară gândul şi îmi inundă calea.
Fântână minunată ce te zvârli în cascade…
Eu te credeam adâncă,
profundă protectoare, a primei mele vieți.
Credeam…
Uitasem însă că apa, doamna Apă,
e tare vagabondă.
E astăzi în pahare,
mâine-i lăcaş de peşte,
e colo, bob de rouă cu scânteiere pură
şi bob sărat în ochiul ce-i plin peste măsură.
Albeață e pe piscuri şi grindină de vară.
Oglindă e de chipuri ce le credeam uitate.
De ce mă mir atuncea că ape mă-npresoară?
Vechea fântână este:
adăpător de gânduri,
adăpător de vise,
adăpător de stele.

Saint-Laurent-du-Pont
iulie 2004

Actorii!

Ah! Actorii de aici!
Ce mulți sunt!
Ce importanți dându-ți o haină ponosită
de teamă să nu tremuri, fiind gol!
Privesc curioşi şi avizi
animalul ce forțe-a avut
să sfâşie Cortina de Fer.
Se minunează admirându-i ghearele exclamând:
Ça alors!
Mai, mai să mă găsesc pierdut, topit
în fabulosul lor decor.
Când să-mi spun şi eu replica:
Ce rău era acolo…
Ce bine e aici, în libertate…
Cât sunt de generoşi
şi-n toate au dreptate…
Constat că sala-i goală.
Actorii-s şi ei osteniți.
În plus, e ora mesei!
Redeveniți distanți,
lanseaz-un dezinvolt:
Ça va?
Şi pleacă-n grabă.

Actorii, ah actorii!
Ce bine-s, chiar excelenți în rolurile lor!
Totuşi…
machiajul prea subțire
îi dă, adeseori, de gol.
Grenoble, aprillie 1989

 

Animale mici

Îmi pare că s-a scurs o lungă viață
de când n-am mai văzut arici vii.

Când eram copii,
îi atrăgeam c-un ciocănit uşor
de piatră pe o sapă sau topor
şi murmuram:
Arici-Pogonici, fă-te aici!
Dansează-ne un pic, Arici-Ariciule!
Nu fi țepos, măi Pogoniciule!
Minune!
El venea şi ne dansa…
Se înturna în cerc închis,
apoi se balansa,
făcea o plecăciune şi pleca
spre puii lui
şi cuibul său tihnit.
Acum văd doar arici striviți,
măcinați de goana roților nebune
pe cenuşia bandă de asfalt.
Cu nostalgie îi întreb:
Unde-ai plecat arici micuț?
De ce ți-ai lăsat cuibul, Pogoniciule?
Oare-ai crezut că platoşa-ți țepoasă
te poate apăra de orice rău?
Sau ancestrala ta
dorință de-a dansa te-a scos,
în miez de noapte,
pe’nşelătoarea panglică
de-asfalt călduț?
Tu nu ştii oare, Pogoniciule,
că astăzi oamenii au devenit roboți?
Că au uitat de piatră…
Că au uitat de sapă…
Că-s doar bolizi ce circulă pe roți?
E secolul vitezei.
E secolul uitării.
Nu-i timp să te ocupi de oameni,
de-arici sau alte animale mici.
Grenoble, iulie 1991

 

Ochi de veghe

Suntem agățați, vai şi cum!
Inaltă e coca iar prova striveşte.
Din înaltul catarg
doar ochiul de gardă veghează, fidel.
Dar vai! E’un inert ochi de peşte.
Am fost a uscatului care-a rămas
sub zarea hain sfâşiată.
Suntem a întinderii fără hotar
de apă ostilă, de apă amară, ce pare senină
şi-n fapt e perfidă, fardată.
Rărunchii flămânzi înhapă mereu
din hrana cu-n gust neştiut pe pământul pierdut,
iar omul din noi cată-n zadar ascunziş
în spatele măştilor-om autohtone.

În van!
Doar ochiul inert, cel de peşte, e-al lor.
Cel secret va scruta de-a pururi
Pământul pierdut.
Chambéry,
august 1989