Sentimentul naţional este acela care asigură existenţa popoarelor.
Nicolae Titulescu

 

 

Nicolae Iorga a publicat, în mai 1938, în Timpul, un memorabil eseu despre avatarurile politicii internaționale din acei ani. Istoricul și dascălul neamului dovedea, din nou, dacă mai era cazul, cât de adevărată şi de profundă era predicția de excepție a gândirii sale. N-a fost de duzină nici titlul cutremurător dat de marele publicist articolului: Fereşte-te, popor al meu, căci mari primejdii ţi se pregătesc. Zicerea s-a constituit într-un avertisment grav. Pe măsură ce timpul a trecut, butada de mai sus s-a transformat într-un s t r i g ă t, care se cuvenea să fie auzit nu numai în plan românesc, ci mult mai larg, european, dacă nu universal. Pericolul se dovedea a fi iminent. Praga ar fi trebuit să fie prima care să îl audă; aliata noastră la Mica Înțelegere, cea care intrase tot mai puternic în vizorul amenințător germano-polon era condamnată cu desființarea.

 

 

Austria – punct de plecare

 

Avertismentul de mai sus aparţinea nu numai unui istoric de talie universală, el venea de la o personalitate care trăise la cea mai înaltă tensiune primul război mondial și evenimentele care i-au urmat.1 Judecata emisă de marele istoric pleca, totodată, de la un bărbat de stat care trecuse prin funcţia de prim-ministru al guvernului român, în timpul marii crize din anii ’30, care cunoştea lumea largă pe toate fețele, având mii de întâlniri cu contemporani de seamă de pe toate meridianele, și care an de an ținea cursuri la Sorbona.2 Când scria rândurile de mai sus, Iorga era – prin ziarul său, Neamul Românesc – cel mai avizat formator de opinie, cu toate că, în fapt, el gira şi funcţia de consilier regal, demnitate în care s-a dovedit a fi, cu experiența avută în multe domenii, nu un sfetnic de duzină, cum se întâmplă în zilele noastre cu sute de asemenea specimene, ci s a v a n t u l care cântărea totul în dimensiune istorică și în devenire.
Ce constata cărturarul român, cu doctorate susținute în tinerețe nu numai în Franța, dar şi în Germania? Nimic altceva decât că prin alipirea Austriei la Reich-ul german lucrurile nu se vor opri aici şi că Anschluss-urile se vor ţine lanţ în Europa Centrală. Remarca, totodată, Nicolae Iorga că omenirea este martoră la declanșarea unuia dintre cele mai periculoase demersuri ale vremurilor sale, pentru că „Austria – menţiona istoricul în eseu – nu este un adaos oarecare la complexul de vechi state germanice, din care s-a alcătuit Imperiul în cele trei forme ale sale; Austria nu este un hotar, cum nici nu poate admite doctrina nazistă, care leagă drepturile statului german, în orice ţară, de prezenţa acolo a unei populaţii germanice, numeroasă, sau foarte puţin numeroasă, întinzând astfel o linie de coloare neagră până peste România la ţărmul Euxinului şi pe deasupra Euxinului până în regiunea Caucazului. Austria este un popas (sublinierea mea, N.M.) pe o linie de înaintare pregătită cu cea mai mare grijă şi pentru care poporul german, entuziasmat de noua doctrină, este capabil să aducă şi cele mai mari sacrificii; Austria este un punct de plecare”.3
Chiar mai mult, conchidea istoricul savant. Cele petrecute cu Austria devin o „continuare a unor sforţări care au trecut pe rând prin deosebite forme şi care nu reprezintă altceva decât afluxul puternicei vitalităţi a unei rase, care se crede chemată a stăpâni lumea”.4 Găsim cu greu în alte capitale de pe mapamond reacții similare atât de pertinent exprimate. Mai târziu, pentru descrierea și caracterizarea lor, a apărut butada de agonie a păcii pe care am întâlnit-o postbelic la istoricul polonez Henryk Batowski, balcanolog, pe care l-am cunoscut la sfârșitul anilor 1970 la Cracovia.

 

Atitudinea de neutralitate a României

 

Bucureştii constatau cu mare stupoare în 1938 că revizionismul german, italian şi maghiar disloca sistemul versaillez şi principiile de securitate colectivă, iar liderii marilor puteri europene se prefăceau că nu văd toate acestea, ei fiind peste măsură de mulţumiţi că „salvau pacea!”
Mai trebuie spus că, în fapt, trista agonia a păcii de pe continent, a fost declanşată la 7 martie 1936, prin remilitarizarea Renaniei. Se intrase, cum bine a subliniat profesorul Constantin Vlad, într-o lucrare de referință a zilelor noastre, în „dinamica cedărilor”5. Acţiunea respectivă, lipsită până şi de cea mai mică ripostă din partea marilor puteri de atunci, a fost urmată, la foarte scurt timp, de ocuparea Austriei, continuând fără opreliști, până la semnarea Acordului de tristă amintire din 29-30 septembrie 1938, de la München.
Atunci, şi acolo, principalii lideri europeni – Chamberlain, Daladier şi Mussolini – s-au dovedit peste măsură de concilianți faţă de pretenţiile ridicate de Hitler, satisfăcându-i dictatorului în plină ascensiune aspiraţia lui de a cuceri regiunea sudetă, din vestul Cehoslovaciei, pe care a alipit-o Germaniei. Un nou anschluss!
Pentru a mai linişti cumva spiritele, chiar şi pe plan intern, Carol al II-lea convoacă şi participă în ziua de 26 septembrie 1938, la Sinaia, la o şedinţă restrânsă a Consiliului de Miniştri unde, în faţa politicii de conciliere dusă de guvernele britanic şi francez, hotărăşte ca România să adopte, cel puţin în perioada imediat următoare, o atitudine de neutralitate, pentru a nu fi antrenată nepregătită într-un conflict. A fost o hotărâre din toate punctele de vedere salutară, în ciuda faptului că doar peste trei zile, la München, Chamberlain, Daladier şi Mussolini deschid drumul lui Hitler spre Sud-Estul Europei, reazemul nostru, Mica Înţelegere, fiind sugrumată, iar țările membre nedând nici o declarație în acest sens.6

 

Ministrul de externe polonez, Beck, în rolul de conciliator sau mediator între Ungaria şi România

 

S-a implicat sau nu Varşovia în favoarea curentului revizionist în plină ascensiune pentru sprijinirea Ungariei în mutaţiile care au avut loc? Aceasta este departe de a fi o întrebare retorică sau lipsită de sens în încercarea pe care o vom face de a analiza sine ira et studio raporturile româno-polone în pragul izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial.
Pentru a urmări îndeaproape desfăşurarea evenimentelor, nu se poate să nu punem în ecuaţie rezultatele vizitei din 3-9 februarie 1938 în Republica Polonă a regentului Horthy, prilej de a observa că România avea locul ei în preocuparea şi acţiunea poloneză. Dovadă materialul apărut în Curentul din 10 februarie 1938, prin care ziarul îşi informa cititorii despre unele „Mediaţiuni polone între România şi Ungaria.”
Este citată şi opinia ziarului Observer, care releva că vizita în Polonia a demnitarului maghiar are o strânsă legătură cu concilierea pe care Polonia prin colonelul Beck o încearcă de mai mult timp între Ungaria şi România, precizând că ministrul de externe al Poloniei a oferit Budapestei de multă vreme oficiile de mijlocitor între Ungaria şi România.
S-ar mai putea spune că ministrul Poloniei la Budapesta (L. Orlowski) a făcut tatonări repetate în cercurile româneşti diplomatice, pentru a convinge partea română să uşureze medierea polonă.
Cel din urmă însă, în contactele avute cu omologul său la Budapesta, Raoul Bossy, diplomat de mare cultură și finețe, aproape că îl obliga să îi dea lecţii usturătoare cu privire la posibila modalitate de abordare a chestiunii respective, în spiritul și cu respectarea dreptului internaţional, cursuri totalmente străine polonezului.
Prezentul din 11 februarie 1938 reaminteşte zvonul vechi, lansat încă din timpul vizitei ministrului Victor Antonescu la Varşovia, din noiembrie 1936, privind așa zisa disponibilitate a Poloniei de a acţiona pentru o apropiere româno-maghiară – zvon devenit actual. Documentele diplomatice româneşti nu infirmă această direcţie, realităţile au fost însă cu mult mai nuanţate în desfășurarea lor, demnitarul român având în suita sa pe generalul Florea Țenescu și pe Al. Crețeanu, secretar general în Ministerul Afacerilor Străine.7

 

Vizita lui Horthy în Polonia – prima încercare de „dislocare a Micii Înţelegeri”

 

Comentatorul acestui ziar subliniază însă că n-au fost decât de domeniul fanteziei cele discutate de Beck şi Horthy, totul fiind pus pe seama neastâmpăratului misionarism pacific al părţii polone. N-a fost ea /Polonia/, în 1932, „mediatoare” dintre România şi Soviete? – se întreabă ironic comentatorul gazetei pentru a sublinia, dacă mai era cazul, rolul nefast jucat atunci de aliatul României din 3 martie 1921. Despre modul de acţiune al lui Beck ştim foarte bine din declaraţiile sau consemnările lui Titulescu8 şi din Memoriile lui Iorga.9 Elocvente au fost și rapoartele diplomatului Constantin Vişoianu trimise la Palatul Sturdza în perioada misiunii sale: 1935-1936.10
Concluzia pertinentă trasă de data aceasta de ziarul Prezentul era că, între Bucureşti şi Budapesta, o Polonie care încă n-a ratificat Tratatul de la Trianon (!) ar fi cel mai puţin indicată să medieze. Se aprecia că scopul principal al vizitei regentului Horthy în Polonia a fost „dislocarea Micii Înţelegeri”, acţiune dragă inimii lui Beck, aversiunea poloneză faţă de Mica Înţelegere fiind bine cunoscută. Nimeni altul decât Constantin Vişoianu subliniase, încă din mai 1936, că, pentru Polonia, Mica Înţelegere era o structură i n c o m o d ă pentru planurile cu iz revizionist promovate de Varşovia şi Budapesta.
La 18 iunie 1938, „imparţialul” colonel Beck cerea oficial, prin proaspătul ambasador al Regatului României, Richard Franasovici, „să fim mai culanţi în convorbirile cu Ungaria”.11
Raoul Bossy a adus în atenţia factorilor politici din România o altă nuanţă a raporturilor polono-ungare, desfăşurate în septembrie 1938. El a arătat următoarele: „Conversaţiile Kánya -Beck dau opiniei publice maghiare impresiunea că a mai câştigat un eventual „protector” în dezbaterea marilor probleme internaţionale, chiar dacă această protecţie nu ar consta decât în eventuale oficii de intermediere”.12
Bossy – un diplomat cu mare experiență, nu numai rafinat, dar şi foarte măsurat şi drept în analizele sale – a atras atenţia Bucureştilor, în acele momente, că „Polonia împinge Ungaria să ceară Rusia Subcarpatică” Cehoslovaciei. Totul se petrecea înaintea jocului polono-maghiar de care aminteam mai sus. Subliniem, şi cu acest prilej, constatările transmise de la Varşovia de ambasadorul Franasovici, înregistrate la numai două săptămâni de la depunerea scrisorilor de acreditare (la 31 mai 1938), prin care remarcă faptul că Beck avea faţă de Cehoslovacia o atitudine extrem de critică.13
Şeful externelor de la Varşovia îi spunea ambasadorului român R. Franasovici că Cehoslovacia nu-şi va putea menţine „statu quo ante”. Colonelul vedea că singura soluţie posibilă a vecinului din sud al Poloniei ar fi o republică federală, dacă nu chiar mai mult, făcând aluzie, aşadar, la o dezmembrare a statului cehoslovac, învinuind Cehoslovacia de tergiversări continue, „probabil sub influenţa Rusiei”.

 

În septembrie 1938, armata polonă era cu arma la picior contra Cehoslovaciei

 

În privinţa tratativelor României cu Ungaria, ţară cu care Beck dorea să îi vadă pe români cât mai curând înţeleşi, aceasta prin manifestarea unor îngăduințe maxim, năștea întrebarea: de ce n-a cerut Beck Ungariei belicoase de atunci mai multă prudenţă şi înţelepciune?
Ne este dat să cunoaştem întreg dramatismul situaţiei din acele zile şi săptămâni, cât şi zarva deosebită pe care o producea Germania în legătură cu intenţiile de acaparare a Sudeţilor, printre altele, şi din presa ori memorialistica vremii.14
Raoul Bossy menţionează, cu lux de amănunte, în rapoartele şi în amintirile sale diplomatice, aroganţa şi vulgaritatea discursului rostit în acele zile de Hitler, care „nu s-ar spune a fi al unui şef de stat care vorbeşte cu un alt şef de stat, ci al unui zidar înjurându-l pe altul”.
Se ştie că la 24 septembrie 1938, Guvernul cehoslovac a dat o proclamaţie dramatică, citită la radio de ministrul Vavrecka (fost ministru al Cehoslovaciei la Viena în 1931-1932), prin care spunea că: precum Hristos s-a jertfit pentru omenire, la fel se sacrifică şi Cehoslovacia pentru pace… Mai spunea acesta că răspunderea va cădea pe ţările care au părăsit-o. Nu le-a numit, dar istoria le-a judecat în curând foarte aspru. Acest lucru a fost intuit corect de sensibilul ministru de formaţie istoric. Știut este că guvernul Hodža a demisionat. Generalul Syrový, inspectorul general al armatei, a fost numit preşedinte al Consiliului, Krofta a deţinut, în continuare, portofoliul externelor.
Înaintea semnării acordului de la München, Chamberlain a plecat la Godesberg cu avionul şi s-a întors la Londra după două zile, de unde i-a scris lui Hitler mai mult decât îi vorbise. Tot atunci, Beneš a fost tratat de Hitler, la Nürnberg, drept „mincinos”. În dimineaţa aceleiaşi zile, Franţa a decis mobilizarea parţială, iar Anglia a chemat sub drapel pe rezerviştii marinei. La Padova, Mussolini a ţinut o cuvântare apreciată de comentatorii vremii drept „isterică”, în care a atacat vehement pe „duşmanii de peste Alpi” de parcă ar fi declarat război Franţei. Toată omenirea trebuie să piară pentru ca doi paranoici să-şi poată descărca nervii! – considera Bossy.
Polonia își dă pe față arama trecând de partea forțelor revizioniste: Italia, Germania şi Ungaria. Era vizibilă situația că, odată cu Germania, vor dezlănţui o agresiune contra Cehoslovaciei atât Polonia, cât şi Ungaria. La 15 martie 1938, Nicolae Iorga notează: „Polonia, după vizita lui Beck la Roma, pare hotărâtă să atace Lituania, aceasta în fața crescândei amenințări germane.”15 Istoricul neamului nu era străin de toate mașinațiunile pe plan internațional. A consemnat la 23 octombrie 1938: „Comnen16 îmi arată acte pentru acțiunea sa în criza cehoslovacă. A intervenit energic pentru ca să se ia măsuri în Cehoslovacia, și i s-a recunoscut deplin. Lui Franasovici i s-a adresat amical ca alianța cu Polonia trebuie menținută, dar cu ochii deschiși”.17
Stefan Csaky, directorul politic în ministerul de externe maghiar, viitor ministru de externe, i-a declarat lui Bossy, în termeni categorici, că în ziua în care trupele germane vor înainta pe teritoriul cehoslovac, armata polonă va începe ofensiva contra Cehoslovaciei. Ştia acest lucru cu certitudine, el fiind în contact permanent cu ministrul polonez la Budapesta, Leon Orlowski. Pentru a-şi asigura credibilitatea, Csaky îi precizează lui Bossy: „chiar în acele momente” reprezentantul Varşoviei se afla în biroul de alături, unde a fost pus în legătură cu directorul economic, căci îi ceruse detalii pe care nu le cunoştea.

 

 

Note
1 N. Iorga, O viață de om așa cum a fost, Editura Minerva, ediție Valeriu și Sanda Râpeanu, ed. Minerva 1984
2 N. Iorga, Memorii, vol. I-VII, Paul Editions, București 2018
3 Apud, Nicolae Mareș, Alianța româno-polonă între destrămare și solidaritate (1938-1939), Editura Bucureștilor, 2010, pp. 59-112. Anexă – 286 documente din Arhiva MAE (AMAE)
4 Idem, p. 112.
5 Constantin Vlad, Diplomația secolului XX, Fundația Europeană Titulescu, București 2006, pp.102-108
6 cf. Istoria politicii externe românești în date, Editura Enciclopedică, București 2003, p. 307
7 Idem p. 298.
8 Nicolae Mareș, Titulescu – ctitor al României Mari, Vatra veche, martie 2021; idem, Titulescu și Polonia, manuscris.
9 Nicolae Iorga, Memorii, vol. 7, pp.72-73 /Varșovia, 26 august 1932/: „Impresia pe care o am e că acest om /Jozef Beck – N.M./ nu ne iubește. Îi trebuie minciuna păcii, chiar dacă ar fi să rupem din trupul nostru pentru a i-o procura. Vorbește franțuzește cu oarecare greutate și nu pare a fi deosebit de inteligent”.
10 Idem, A se vedea înserată în lucrarea de mai sus: Radiografiile lui Vișoianu despre politica externă poloneză, pp.44-49
11 AMAE, Dosare Speciale, vol. 39, telegrama 2984, Varşovia
12 Idem, Fond 71 Ungaria, vol. 468, f. 61; Raul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică, II, Humanitas, 1993, pp. 69-72.
13 Idem, Dosare Speciale, AMAE, vol. 39, f. 115 (1938-1939).
14 Cf. Nicolae Mareș, Alianța….doc. 1-15 pp.291-324
15 Cf. N. Iorga, Jurnalul ulimilor ani 1938-1940 – Inedit, ediție Andrei Pippidi, Humanitas, București, 2019, p. 36.
16 Nicolae Petrescu-Comen, fost amabasador în Germania, ministru al afacerilor străine în 1938.
17 Cf. idem, p. 96.