Oamenii din toate vremile au trăit și continuă să trăiască sub iluzia că viețiile lor și circumstanțele timpului istoric pe care îl străbat sunt nu numai unice și irepetabile, lucru perfect adevărat, dar că sunt fără precedent sub specia „modelului”. Această nesocotință, și de fapt trufie, are și a avut consecințe foarte grave. Între altele, acestui fel de gândire îi este datorată în bună măsură incapacitatea societăților omenești de a învăța din trecutul lor, a indivizilor de a învăța din exemplul înaintașilor lor și, finalmente, acest mod de gândire este vinovat de neputință oamenilor de a învăța unii din viața altora și a putea comunica în bună credință. Pentru a fi mai lămurit.
Este fără îndoială că fiecare existență omenească, fiecare neam și fiecare societate sunt chemate și aduse în existență spre a avea un rol unic. În același timp fiecare existență cuprinde elemente care se pot întâlni și în alte existențe și cel care va studia categorii mai mari și cât de cât semnificative va trebui să observe că anume „modele”, anume „tipuri”, sunt mereu repetate, completate, extinse și șlefuite spre desăvârșire. Este limpede că fiecare existență omenească este supusă și repetă un ciclu biologic, naștere, tinerețe, maturitate, bătrânețe, moarte și, în chip necesar, va „repeta” forme care au fost și vor continua să fie. Unor modele obligatorii le sunt supuse și societățile omenești. Fiecare societate sau sistem omenesc va experimenta, într-un anume chip particular, forme care sunt comune celorlalte societăți omenești care au preexistat sau vor urma. Într-o asemenea înțelegere putem vedea că unele „modele” sunt bune și altele rele. Pe măsură ce categoria studiată crește în spațiu și timp, devine mai cuprinzătoare; pe măsură ce amănuntul, detaliul devin mai puțin relevante, „modelul” poate fi deslușit mai limpede și are o mai mare importanță. Astfel este cazul marilor alcătuiri omenești sau, altcum zis, al „imperiilor”.
Au existat mai multe „modele” imperiale în istoria omenirii, dar dacă vom restrânge cazul la zona euro-mediteraniană și prin extensie logică la zonele care îi aparțin cultural, America de Nord, Rusia „asiatică”, vom vedea că două modele au existat și încă există. Unul întemeiat pe extinderea unor principii, a unor stări organice (dinastice) și altul întemeiat pe pragmatism, materialism, câștig imediat și eficiență. Cele două „modele” sunt al Romei și al Cartaginei.
Din capul locului trebuie înțeles că aceste „modele” sunt tipare generale și circumstanțele timpului istoric, sub care aceste două „modele” au fost și sunt întâlnite, diferă foarte mult. Dar esența lor de „model” a rămas neschimbată în ceea ce este esențial.
Cazul „modelului” roman (al Romei) este mai simplu și mult mai bine cunoscut. Este exemplul „bun”.
Roma a început ca un oraș liber, ca o societate de revoltați și în căutare de dreptate socială, juridică și economică. În timp multe dintre idealurile inițiale au amorțit și și-au pierdut stringența dar, din când în când, ele se manifestau din nou și răbufneau cu furie. „Modelul” era întemeiat pe dorința de bine și mai bine și oricât balast au pus peste acțiunile și ambițiile omenești, aceste idealuri nu au putut fi eliminate. Iar în final, ideea Romei despre stat și lege, împreună cu tradiția iudeo-creștină au alcătuit imperiul creștin, ’bizantin” care, după părerea semnatarului acestor rânduri, este culmea ajunsă de vreo societate omenească.
Al doilea „model”, mult mai puțin luat în seamă, mult mai „discret” (și asta nu întâmplător) este modelul cartaginez.
Întemeiată de către coloniști fenicieni din Tyr și Sidon, de închinători ai lui Baal și Moloch, Cartagina devenise o mare putere comercială, un adevărat imperiu mercantil, în vremea în care Roma era doar un oraș de plugari, un sat mare.
Unul dintre principalele produse exportate de către Cartagina, fala și semnul distinctiv al acestui comerț, semnul triumfalismului, era esența de purpură. Semn al aroganței care se revărsa și pe altarele pe care acești comercianți eficienți le adorau. Căci, în primul rând, acești comercianți asta erau: practici, „eficienți”. Civilizația cartagineză nu a lăsat nimic în urma ei, nimic artistic, nimic „frumos de dragul frumosului” sub specia monumentelor și nimic în poezie sau literatură. Dar, în același timp, acest imperiu foarte bogat se lăuda cu, repet, „eficiența“ lui, rezultatele practice, capacitatea de a face bani. Iar acești negustori solemni, acești oameni foarte practici, aveau o relație specială cu „zeii” cărora se închinau. Pe altarele acelor „zei” se aduceau ca jertfă copii, sute de copii la marile „sărbători”. Era aici o manifestare clară a credinței că cel care poate aduce câștig material imediat este „necuratul” și hrana lui ideală sunt „inocenții”, copiii. (Vedem aici diferența de esență dintre Cartagina și Roma. La Roma copiii puneau pe altarele zeilor, larii și penații, fărâmituri din prânzul lor, în Cartagina copiii erau jertfiți „zeilor”, Baal și Moloch.) În chip necesar o societate întemeiată pe adorarea câștigului material, o atare societate va sfârși, la început pe ascuns, iar apoi pe față, să adore forțele și mijloacele care seamănă confuzie, silnicie și finalmente teroare. Formele sub care funcționa Cartagina erau, în exterior, similare celor ale Romei. Există și acolo un sistem senatorial și consular dar extrem de exclusivist și de fapt „invers”. Recunoaștem și aici faptul că întotdeauna „răul” se arată sub trei forme: parazitism, impostură și parodie.
Cele două modele imperiale înfățișate au fost întâlnite în cursul istoriei europeano-mediteraniană. Modelul „Romei” a fost repetat de către Bizanț, Imperiul Romano-German, Rus etc. Modelul cartaginez a fost repetat mai ales de către „imperiile” anglo-saxone și în mod absolut înfricoșător de către „globalism”.
La fel ca și Cartagina, „globalismul” se mândrește cu eficiența și simțul său practic. La fel ca și Cartagina „globalismul” dorește realizarea „binelui universal”, care este cel mai vag și iluzoriu „ideal”. Dar asemănarea merge mult mai adânc.
Cui se închină „globalismul”? Răspunsul superficial ar fi, „suntem ateiști”. Este un răspuns „oblic”. Ateismul este tot o credință. Dar chiar și asta este o declarație falsă. Oare muzica „metalică” și festivalurile ei, care induc o stare de isterie colectivă, nu sunt tot forme de „închinare”? Drogurile și fuga de realitate nu este tot o formă de închinare? Iar modul în care, tot mai frecvent, în cursul acestor manifestări de isterie colectivă, au loc masacre ale celor tineri, fie prin arme, fie prin incendii, chiar nu ne poate duce cu gândul la „închinătorii” lui Baal și Moloch? Să nu ne amăgim.
Intenția „ispititorului” este neschimbată, aceeași de la căderea protopărinților. Dar încă mai ferm este planul Celuia care stă deasupra vieții și deasupra morții. Alegerea este, ca întotdeauna, a fiecăruia dintre noi, căci înzestrați cu liber arbitru suntem „condamnați la libertate”, dar pentru această alegere vom avea de dat răspuns: în lumea asta și în cea care va sa fie.