Din marea familie de intelectuali români a Ciorăneștilor, o adevărată dinastie de cărturari, face parte și cel căruia îi este dedicat textul de față, trăitor și mort în exil, precum celebrul său frate Alexandru Ciorănescu, despre care am scris în numărul din 16 aprilie, anul curent, al Tribunei. Făceam atunci o scurtă referire la tradiția cărturărească a acestei familii, nu voi relua aici ceea ce am scris în acel articol, dar, în completarea celor deja expuse1, precizez că Ion2 și Ecaterina Ciorănescu, învățători în Moroeni, județul Dâmbovița au avut nouă copii, toți cu studii superioare, unii dintre ei cu merite intelectuale deosebite. Prima născută, Ana (în familie i se spunea Neta), licențiată în geografie, a fost profesoară în București; Nicolae (Nicu pentru cei apropiați) licențiat în științe, doctor în matematică, bun prieten cu Ion Barbu și Alexandru Rosetti, a fost profesor și apoi rector al Politehnicii bucureștene; Ion (Nelu sau Neluș în familie) a fost poet și traducător, a fondat revista Vlăstarul a Liceului „Spiru Haret” (unde a activat, printre alții, Mircea Eliade), din păcate a murit foarte tânăr, la doar 21 de ani, de tuberculoză, apucând totuși în scurta sa viață să publice două volume de poezii, un al treilea apărând postum sub îngrijirea lui Tudor Vianu; Constantin a fost al patrulea copil al familiei (i se spunea Tică) a studiat la Universitatea Politehnică din București, a devenit inginer mecanic la Fabrica de Avioane din Brașov, donându-și primul salariu fratelui său Alexandru (după cum povestește acesta în amintirile sale), care-și dorea să facă cercetări în arhivele venețiene; Ecaterina (sau Tota, cum era cunoscută de către membrii familiei și prieteni) a fost o chimistă renumită, autoarea unor studii inovative privind medicamentele de sinteză, membră a Academiei Române și a altor academii și asociații prestigioase din străinătate, căsătorită cu un mare chimist, profesorul Costin Nenițescu; cel de-al șaselea copil al familiei, Alexandru, absolvent al Facultății de Litere și Filozofie din cadrul Universității București, doctor în litere la Sorbona, a fost un savant recunoscut în întreaga lume cu multiple competențe (lingvist, diplomat, dramaturg, enciclopedist, eseist, etimolog, istoric, poet, traducător, profesor), care a înființat prima catedră de literatură comparată din Spania, la Universitatea „La Laguna” din Tenerife, Insulele Canare, unde a trăit până la sfârșitul vieții sale, în anul 1999; Maria (Mimi pentru apropiați) a fost medic; iar Elena, al optulea copil (cu poreclele de Lilica și Lula), a fost singura care, după spusele fratelui său Alexandru, a evitat „contaminarea universitară”, fiind însă o autodidactă care a citit enorm și a scris un roman, din păcate rămas nepublicat; iar mezinul familiei, George, licențiat și doctor în drept (cu teza intitulată „Românii și ideea federalistă”, publicată mai târziu în volum3), a fost avocat în țară și asistent al Politehnicii bucureștene, apoi, în străinătate, diplomat al Institutului de Studii Internaționale din Paris, secretar al Fundației „Carol I” (mutată tot la Paris), redactor și director adjunct al departamentului românesc de la Radio „Europa Liberă” din München, ulterior cercetător și șef de secție al Institutului din cadrul aceluiași post de radio.
George Ciorănescu s-a născut la 19 martie 1918 în casa familiei sale din Moroeni, localitate în care urmează studiile primare, continuate la Liceul „Sf. Sava” din București, iar în anii 1940 și 1941 devine dublu licențiat, în științe politico-economice și în științe juridice, la Facultatea de drept din București. Profesează apoi ca avocat pe lângă Baroul din București, iar în 1946 devine doctor în științe politico-economice, la Cluj, pentru ca un an mai târziu să obțină o a treia licență, de filosofie, tot la Facultatea de Drept a Universității bucureștene. Anul 1947 este și anul plecării din România, pentru a trăi la Paris o vreme, apoi la München până la sfârșitul vieții4.
Activitatea politică îi ocupă cea mai mare parte a timpului petrecut la Paris. Datorită ideilor sale, expuse și în teza de doctorat, este considerat un adevărat deschizător de drumuri pentru construcția unei Europe unite democrat creștine, fiind unul dintre fondatorii, în chiar anul în care ajunge în Franța, ai organizației Federaliste „Nouvelle Équipes Internationales”, numită mai apoi „Union Internationale des Démocrates Chrétiens”. Din 1949 este diplomat al Institutului de Înalte Studii Internaționale de la Paris, iar în anul 1954 devine deputat al tineretului în primul Parlament european (cu sediul la Viena). În ședințele congreselor la care a participat a denunțat oprimarea tineretului de către regimurile comuniste din Europa Centrală și de Est, cerând, de pildă, în 1977 la Versailles, ca refugiații din Europa de Răsărit să primească pașaport european și dreptul la vot pentru Parlamentul European5. Dar implicarea politică îi aduce (previzibil, de altfel) și destule dezamăgiri. Într-o însemnare din 4 martie 1949 (Paris), avea să concluzioneze impresiile unei ședințe la care participase alături de un important lider politic din Franța, scriind, printre altele: „Nu mă pot sprijini pe o gardă constantă de prieteni. […] E momentul să mă întreb: pentru ce mă zbat și fac politică? Am reușit să înjghebez o mișcare frumoasă, pe un program politic interesant, cu colaborare străină. Avem de studiat programele politice ale partidelor democratice și socialiste occidentale și organizația sindicatelor din Apus. Dar lumea nu se arată dispusă să urmeze pe calea seriozității. Pentru ei cuvintele de «organizare» și «activitate» sunt numai teme de agitație, pentru a întreține nemulțumirea și a-și crea eventual o trambulină personală. Am luat o hotărâre mare. Voi spune nu și politicii, cum am să spun și dragostei”6. Nu va întoarce spatele nici uneia nici alteia, după cum aflăm din alte pagini de jurnal, din corespondența sa, precum și din mărturiile celor care l-au cunoscut, dar unii prieteni îi vor reproșa timpul prea mult alocat politicii în detrimentul culturii (unul dintre aceștia a fost Alexandru Busuioceanu, despre care am scris în numerele precedente ale Tribunei).
În plan cultural, poate cea mai importantă implicare a lui George Ciorănescu din anii parizieni a fost activitatea din cadrul Fundației Regale Universitare „Carol I”, reînființată în capitala Franței în decembrie 1950, la doi ani după desființarea ei din România de către regimul comunist, la inițiativa și cu sprijinul Regelui Mihai, redeschiderea oficială având loc în data de 15 februarie 1951. Secretariatul Fundației i-a revenit lui George Ciorănescu din 1951 până în 1955 și apoi din 1957 până în 1958. În toți anii în care a funcționat această instituție, în centrul preocupărilor sale s-au aflat: editarea de reviste, cărți și broșuri scrise de autori români din exil; distribuirea de carte românească și despre România la biblioteci franceze și europene; acordarea de burse studenților români lipsiți de mijloace materiale pentru a-și urma studiile; ajutorarea creației artistice și științifice a intelectualilor români din exil; precum și organizarea unor serbări naționale cu caracter aniversar sau comemorativ. Lovită, până la urmă, de lipsa susținerii financiare, în toamna anului 1974 Fundația a fost silită să-și înceteze activitatea, biblioteca și arhiva acesteia fiind depozitate la Biserica Română din Paris. De unde avea să fie mutată în alte două locuri, ultimul fiind un depozit de pe strada Drouot, depozit care avea să fie mistuit de un incendiu, dispărând astfel toate cărțile și documentele Fundației „Carol I” de la Paris. Un adevărat miracol avea însă să se întâmple grație Galateei Ciorănescu, în calitate de donatoare a arhivei rămase în urma decesului soțului său, George Ciorănescu, care cuprindea și o serie de scrisori (practic întreaga corespondență de pe vremea în care a fost secretarul fundației) precum și documente pe care le întocmise și păstrase în copie. Toate au fost ordonate, inventariate și publicate de către cercetătorii Matei Cazacu și Crisula Ștefănescu într-un volum7 apărut în 2007, volum care are o mare valoare documentară, reunind în fond singurele mărturii privind activitatea pariziană a Fundației „Carol I”. Astfel, volumul editat de Institutul Cultural Român este singura sursă pentru cei interesați de a se documenta cu privire la activitatea Fundației din anii în care a funcționat la Paris8.
Activitatea culturală din exil a lui George Ciorănescu nu s-a limitat doar la exercitarea funcției deținute în cadrul Fundației „Carol I”; el s-a manifestat în același timp ca un scriitor activ, publicând versuri, proză, eseuri, articole pentru enciclopedii, traduceri, etc. I-au apărut volumele de poezie: „Ystud. Poeme amare” (1950); „Codicil” și „Poeme fără răspuns”(1952); „Poeme prea târzii”(1954); „Morior ergo sum”(1981); „Catrene definitorii diezate”(1987); „Metaerotism imaginar”(1990). În anul 1986 publică la München splendidul volum, o adevărată operă de artă în sine, ilustrat magistral de Eugen Drăguțescu9, „Mai aproape de îngeri. Traduceri din lirica religioasă”, care cuprinde tălmăciri în limba română ale unor texte aparținând, printre alții, Sfântului Augustin, Sfântului Francisc din Assisi, lui Miguel de Unamuno, David Gascoyne, T.S. Eliot, etc. Volumul este o ilustrare clară a ceea ce spunea Alexandru Ciorănescu, despre ambiția fratelui său de a scoate cele mai frumoase (din toate punctele de vedere) cărți din exil. Alexandru a fost de fapt fratele cu care a împărțit (având în vedere că amândoi au trăit cea mai mare parte din viață în afara țării) experiența exilului și cu care a întreținut o bogată corespondență în tot acest timp, întâlnindu-se uneori, pentru scurte perioade de timp, la Paris, München sau Santa Cruz de Tenerife. Prin grija doamnei Crisula Ștefănescu această corespondență a fost adunată într-o carte10, care, dincolo de caracterul ei personal, oferă o multitudine de informații despre contextul socio-politic al vremii, despre exilul românesc și felul în care trăiau, gândeau și scriau exponenții acestuia, și nu în ultimul rând despre demnitatea cu care fiecare și-a purtat dramele proprii departe de țară, de familie și de cei dragi. Se știe că Alexandru Ciorănescu avea doi copii în România, reținuți ca zălog de regimul comunist de la București, iar corespondența celor doi frați dezvăluie culisele acestei drame, încercările disperate ale părinților de a-și răscumpăra copiii, pericolul pentru cei din țară pe care-l constituiau aceste intervenții, precum și încercările de a primi vești despre ei. Într-o scrisoare pe care George o expedia din Paris fratelui său din Tenerife, la 7 aprilie 1949, găsim următorul fragment (dar asemenea referiri sunt numeroase pe parcursul anilor): „Cred că ar fi mai înțelept să întrerupem corespondența cu țara, chiar când e prin scrisori deschise. Sunt informat că de la 1. III li se fac fișe celor ce primesc scrisori din străinătate. Au fost și cazuri de arestări pe motivul ăsta”11.
Pe lângă volumele de versuri, George Ciorănescu și-a publicat unele conferințe cu caracter istoric, numeroase eseuri, articole și lucrări politice, texte pentru enciclopedii și impresii de călătorie, multe dintre acestea necunoscute încă publicului cititor român. Mutat la München, pentru început ca redactor al postului de radio „Europa Liberă”, a înființat Cenaclul „Apoziția”, care a devenit apoi cea importantă instituție culturală a românilor din exil, inițiind de asemenea și editarea revistei cu același nume. Tot sub această umbrelă vor apărea o serie de volume ale autorilor români din străinătate, unul dintre ele a fost „Mai aproape de îngeri”, despre care scriam mai sus și în legătură cu care găsim referiri în „Pagini de jurnal münchenez”12: „Duminică, 1 septembrie 1981. Telefonez lui E. Drăguțescu, anunțându-i apariția apropiată a volumului Mai aproape de îngeri, ilustrat de el” […] Marți, 3 septembrie 1981. […] 9,15h las un mesaj înregistrat telefonic pentru Radu Maier13, mulțumindu-i pentru colaborarea tehnică, la tipărirea plachetei”.
Cei care l-au cunoscut pe George Ciorănescu vorbesc despre o persoană extrem de activă, care ar fi lucrat continuu dacă ar fi fost posibil, și în același timp generos cu cei care-i cereau ajutorul și extrem de ospitalier cu cei care-i treceau pragul casei. Crisula Ștefănescu scrie în finalul textului său introductiv pentru volumul „Pagini de jurnal…” (ICR, 2003): „Așa l-am cunoscut pe George Ciorănescu: bucuros de oaspeți și de vorbe de spirit, bun povestitor, generos fără rezerve, mereu curtenitor și prevenitor, bucurându-se de fiecare clipă ca și cum ar fi fost cea mai frumoasă a vieții, plăcându-i să scrie și să povestească, să se audă și să-i audă pe cei din jur, copilăros când împrejurările îi permiteau, matur când ele o cereau, îndeplinindu-și îndatoririle de serviciu ca pe o misiune. Bolnav în ultimii ani de viață, a continuat să spere până în ultima clipă că va învinge boala și va putea să lucreze încă multă vreme. N-a fost să fie așa. George Ciorănescu se stingea din viață la 6 februarie 1993, la câteva zile după ce, pe patul de spital, făcuse ultimele corecturi la un volum de traduceri din lirica americană, volum apărut postum. Dispărea o dată cu el «o instituție müncheneză»”14.
Dar cu siguranță cel mai bine l-a cunoscut fratele său, Alexandru Ciorănescu, care în volumul de amintiri15, apărut într-o primă ediție la Editura Fundației Culturale Române din București, în anul 1995, adică ulterior morții lui George Ciorănescu, scria: „Toată viața lui a fost foarte densă, pentru că a vrut să facă multe lucruri, pe care le-a și făcut, fără să-și menajeze timpul de odihnă. Acesta a fost, de altfel, singurul punct de discrepanță dintre noi. Îi plăcea să lucreze și, dacă ar fi putut, ar fi lucrat 24 de ore pe zi, ceea ce n-a intrat niciodată în speculațiile mele. Îi plăcea să primească, oricând și pe oricine, pe când eu am considerat totdeauna vizitele ca o corvoadă. El nu era niciodată liber. După ce plecau vizitatorii, se așeza la mașina de scris. De cele mai multe ori se scula la 4 dimineața, ca să scrie câteva versuri sau o poemă. Când pleca în vacanță, își organiza călătorii cât mai îndelungate și mai laborioase; turismul lui era un turism studios, pe care-l repovestea apoi în fotografii, în note și descrieri din care a publicat impresiile din Canare și din Grecia. Practic, a vizitat toată Europa, afară de Rusia și America de la Valparaiso la Niagara. Unele descrieri de călătorie au rămas amestecate printre hârtiile lui. A avut și o activitate politică impresionantă, pe plan românesc și european, în cadrul criticii comunismului. Ani întregi a vorbit pe undele Europei Libere, adresându-se românilor subjugați. A scris și a publicat o sută de scrieri personale, versuri, traduceri din poezia străină, studii istorice, literatură în proză; și, pentru românii din exil, a fondat și condus până în ultimele zile Asociația culturală Apoziția și revista literară a acestei asociații. I se datorează inițiativa bustului lui Eminescu inaugurat la München”.
La Radio Europa Liberă, George Ciorănescu a fost angajat mai întâi ca redactor al departamentului românesc, unde a lucrat sub pseudonimul Gheorghe Timofte (așa cum lucrau toți redactorii români din teama de a nu-și expune opresiunii comuniste rudele rămase în țară). A deținut apoi funcția de director adjunct al departamentului românesc, dar, în urma unei neînțelegeri cu directorul Noël Bernard, pe marginea angajării la radio a unui personaj controversat, Harry Baranga (fiul scriitorului Aurel Baranga), își dă demisia din această funcție de conducere. Nu însă și din cea de redactor, cum greșit înțelesese conducerea postului, iar urmarea acestui incident a fost înlăturarea sa din radio, un proces derulat pe parcursul a șapte ani, pe care George Ciorănescu l-a câștigat, cu obligația radioului de a-l reîncadra în postul deținut inițial. Va respinge însă postul de redactor, lunga perioadă a procesului apropiindu-l de domeniul cercetării îl determină să opteze pentru Secția de cercetare a Europei Libere, renunțând la oportunitățile pe care microfonul radioului i le-ar fi putut conferi. Cu toate acestea „la dispariția lui George Ciorănescu, Jim Brown (unul dintre directorii americani ai Radio Europa Liberă, n.m.), aducându-i un ultim omagiu, spunea că «printre contemporanii săi, George Ciorănescu a fost un adevărat uriaș, un uriaș atât prin caracter, cât și prin înzestrările sale», că «în fiecare instituție există oameni care constituie coloana ei vertebrală» și că este exact ceea ce fusese George Ciorănescu pentru Europa Liberă”16.
Chiar dacă Alex Ștefănescu spunea într-un articol17 că „George Ciorănescu nu și-a făcut niciodată mari iluzii în legătură cu valoarea versurilor proprii”, cu toate că el „considera creația poetică o abstragere din activitatea curentă, cu un mod solemn de a accede la secretul existenței”, iar poezia – „un gen literar privilegiat”; consider că versurile sale, la fel ca în cazul altor exilați, au avut și au valoare de document, de mărturie a dramaticelor trăiri și sentimente care au tranzitat sufletele acestor încercați ai sorții. Drept pentru care îmi voi încheia textul cu un colaj de versuri dintr-o poezie a lui George Ciorănescu, inspirată de Cimitirul din Atena, acel „condensat de moarte”, cum numea el asemenea locuri care „ne pot dezvălui ceva din duhul nepieritor al unei civilizații stinse sau care-și tăinuiește, în viață fiind, adevărata ei față”: „Doamne, mă rog pentru cei ce-au uitat să se-ndure // Pentru cei ce cred că timpul e bani, când de fapt e destrămare // Pentru cei ce știu multe, dar nu știu că ești”18.

 

 

Note
1 Informațiile privind membrii familiei provin din articolul „Neamul Ciorăneștilor. Portretul unei familii de intelectuali români”, de Anca Vancu și Corina Slămnoiu, publicat în „Weekend Adevărul”, ediția din 19.03.2016.
2 Ion Ciorănescu reușește să-l impresioneze cu calitățile sale de dascăl pe Spiru Haret, care-l trimite să studieze metodologia învățământului pentru copii cu nevoi speciale la Berlin, în Germania. După doi ani de cursuri se întoarce în țară, refuzând un post de profesor la o școala din Breslau. Se dedică învățământului special și devine inspector în minister (anul 1927), ulterior a elaborat și publicat manuale care au stat la baza cursurilor în școlile pentru copii cu deficiențe de vorbire și auz.
3 George Ciorănescu, „Românii și ideea federalistă”, Editura Enciclopedică, București, 1996
4 Mihai Gabriel Popescu, Ștefan Ion Ghilimescu, „Dinastia de cărturari a Ciorăneștilor”, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2000
5 Iulia Ghercă, „30 de ani de la moartea lui George Ciorănescu, personalitate a exilului românesc din secolul al XX-lea”/turnul-cetății.ro/02.06.2022 (În acest articol este greșit calculată comemorarea, după ce anul morții lui George Ciorănescu nu este indicat corect: este vorba despre 6 februarie 1993 și nu 1992, cum eronat apare în text.)
6 George Ciorănescu, „Pagini de jurnal. Portrete. Amintiri”, Editura Institutului Cultural Român, București, 2003, cu un cuvânt introductiv și notă asupra ediției de Crisula Ștefănescu
7 „George Ciorănescu și exilul românesc. Documente din arhiva Fundației Regale Universitare «Carol I»”, Introducere de Matei Cazacu, Ediție de Matei Cazacu și Crisula Ștefănescu, Ed. Institutul Cultural Român, București, 2007
8 „[…] acum câțiva ani, cercetând arhiva lui George Ciorănescu de la München, am avut surpriza și bucuria să descopăr că acesta păstrase cu sfințenie toată corespondența din vremea cât a fost secretar, dar și după aceea, cu președinții și unii membri, cu secretara (până în 1964) Virginia Gheorghiu, o adevărată cronică internă a Fundației. Ciorănescu mai conservase adesea și copii după propriile sale scrisori de răspuns, ceea ce a permis reconstituirea parțială a arhivei Fundației. Împreună cu doamna Crisula Ștefănescu am încercat să punem în ordine aceste hârtii, câte s-au mai păstrat, și care formează materie pentru un volum masiv pe care îl prezentăm azi publicului românesc în ediția Institutului Cultural Român.” – Paris, 11 septembrie 2005, Matei Cazacu în „Introducere” la volumul „George Ciorănescu și exilul românesc…”, op. cit., p.13
9 A se vedea textul pe care l-am scris și publicat în numărul din 1 aprilie curent al Tribunei, despre o personalitatea artistică recunoscută la nivel internațional, pictorul și graficianului Eugen Drăguțescu.
10 „Corespondența Alexandru Ciorănescu – George Ciorănescu 1946-1964 (Scrisori din arhiva George Ciorănescu)”, Ediție îngrijită și cuvânt-înainte de Crisula Ștefănescu, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2011
11 „Corespondența Alexandru Ciorănescu – George Ciorănescu…”, op. cit., p.38
12 În George Ciorănescu, „Pagini de jurnal…”, op. cit, pp.137-138
13 Radu-Anton Maier este un pictor român care trăiește în Germania (inițial a locuit la München, acum lucrează și deține o galerie de artă în orașul Fürstenfeldbruck), cu o prodigioasă activitate artistică în străinătate. Pentru informații mai aprofundate, se poate vedea interviul pe care l-am realizat cu artistul, „A trăi din artă este deja o artă în sine”, la 7 octombrie 2020, inclus în volumul „Țara de la capătul drumului. Biografii exilate”, Editura Tribuna, 2020.
14 În George Ciorănescu „Pagini de jurnal…”, op. cit., p.11
15 Alexandru Ciorănescu, „Amintiri fără memorie”, Editura Spandugino, București, 2019 (pp.82-83)
16 Crisula Ștefănescu în George Ciorănescu, „Pagini de jurnal…”, op. cit., p. 8
17 Alex Ștefănescu, „Un umanist: George Ciorănescu”, în revistacultura.ro, nr. 261/18 februarie 2010
18 George Ciorănescu, „Pagini de jurnal…”, op. cit., p. 87