Să plecăm în proiecția noastră de la „simbolurile adânci” (deep symbols le numește Edward Farley în lucrarea omonimă1) ale unei societăți post- (moderne, creștine, liberale), adică de la acele semne, în înțeles saussurian, care, în condițiile fragmentării, decanonizării, hibridizării și deconstrucției actuale, sunt purtătoare de putere latentă sau manifestă. Interesantă abordare: pentru dezvrăjirea lumii să propui simboluri care, prin puterea înmagazinată, presupun normativitate, failibilitate (relativitate și coruptibilitate deopotrivă, datorită faptului că își trag puterea din constrângerile comunității sau generației, subliniază Farley2), localizare și farmec/ (re)vrăjire. Practic, propun prin acest text plecarea într-o miraculoasă călătorie înspre inconștientul colectiv jungian al societății actuale de pe poziția pe care mi-o asumasem printr-un alt articol publicat în Tribuna, „Revrăjirea lumii sau Guntenberg vs. Zuckerberg”.
Ar fi relativ simplu să poziționăm noua gândire simbolică în proximitatea demersului investigativ al lui Claude Lévi-Strauss din Gândirea sălbatică, dar nici nu putem abandona pista pe care ne înscrie antropologul structuralist francez: vocabularul interesează mai puțin decât structura, conținutul mitului mai puțin decât forma sa. Această structură/ formă este importantă pentru că indiferent de cod sintaxa (dimensiunea sintagmatică) prevalează în raport cu semantica (dimensiunea paradigmatică), după cum observă și Paul Ricœur. Structura este cea care permite organizarea raporturilor cu lumea, constituindu-se în inconștient ca efect al limbajului/ culturii, dar putându-se rupe de convenții și putând redefini, nu nemotivat, semne încărcate de putere latentă (simboluri). Dacă aceste simboluri vor deveni în timp semne arbitrare, adică vor fi rupte de contextul temporal al motivării, nu știm. Șansa lor depinde de importanța pe care comunitatea le va da în transferul continuu bazat pe simbolizare și numit generic cultură. Dar toate acestea se petrec dincolo de „prag”3, în fondul simbolic comun, numit inconștient colectiv. Simbolurile sunt fragmente de inconștient, în viziunea lui Jung, iar resimbolizarea ține de capacitatea de a ajunge în fondul comun de conținuturi, de patternuri comportamentale. Odată pătrunzând prin arhetipuri, structuri narative sau simboluri repetate în limite culturale în aria de „resetare” simbolică, pătrunderea în inconștientul personal devine mult facilitată. „Porțile subconștientului” (freudian, de această dată): vinovăția, frica de nereușită, incertitudinea, teama de a nu rata, anxietatea etc. conduc la modelarea comportamentului în acord cu noile patternuri, cu noile cerințe ale comunității exprimate prin semnele care înmagazinează putere.
Simbolurile nu pot fi rupte de context, asta e o certitudine a structuraliștilor. O certitudine dublată de psihologia abisală jungiană. Dar, în condițiile focalizării predilecte asupra unor aspecte particulare – iar mijloacele de comunicare de masă s-au specializat în a prezenta fragmentar întregul, nu redându-l, ci rescriindu-l cu accent pe detaliul considerat semnificativ, pe marginalul care invocă centralitatea – ,contextul cultural redat nu mai reflectă realitatea. Reflectarea unei realități convenabile dintr-un cadru istoric și cultural dat nu înseamnă prezentarea fidelă a acelei realități cultural-istorice. De aici începe lupta cu arhetipurile, miturile, simbolurile. De aici întreaga mișcare de „resetare” prin lupta injustă cu Miorița4. Cu Eminescu. Chiar și cu Iisus.
O focalizare dinspre psihologia socială abisală spre arhetipurile culturale (constant demantelate), spre mituri, simboluri, ar stopa procesul simulării în „resetarea” culturală, al degradării comunicaționale prin mimarea contextului și relației (prin algoritmi, platforme și rețele virtuale). „Resetarea” culturală înseamnă și reproiectarea algoritmilor inconștientului colectiv (structurii) încapsulați în ADN-ul social în baza unor algoritmi computaționali, care presupun conexiunea cu metadatele de profil (de consumator) al utilizatorilor rețelei. Metadatele culese din rețele desenează, artificial, relieful inconștientului colectiv, necesitățile primare ale indivizilor. „Resetarea” culturală înseamnă abandonarea valorilor culturale, subminarea lor ironică, deconstrucția gândirii simbolice, slăbirea legăturilor cu rădăcinile, cu inconștientul colectiv primar. În învățământ și cultură efectele sunt profunde. Inconștientul colectiv e încă refugiu pentru popoarele care au un decalaj în raport cu Occidentul, dar s-a subțiat, e aproape desprins de rațiune în Occident. Tensiunea teribilă din ultimele decenii în firele care îl țineau legat de culturile occidentale aproape a dispărut; simultan, a dispărut și mulțimea din catedrale, iar masele dislocuite aglomerează traficul de pe „autostrăzile” virtuale. În fapt, odată pătrunzând în inconștientul colectiv, „resetarea” culturii se produce prin simularea simbolizării, resemnificării. Semnele care înmagazinează putere sunt legate de sacru, iar aceasta este singura cale de pătrundere în structura inconștientului colectiv. Propensiunea spre sacru conduce la resemnificare, la configurarea semnelor încărcate de putere (simboluri), la impunerea convenției, la configurarea ulterioară a raporturilor arbitrare de semnificare. Noile simboluri, desprinse din realitatea virtuală, sunt protezele unei realități culturale amputate. Ele pot supraviețui în mentalul colectiv și se pot adânci în inconștientul colectiv. Dar funcționalitatea simbolică – a noilor simboluri, așadar – va fi una simulată, atâta vreme cât gândirea simbolică este indestructibil legată de propensiunea omului către sacru, după cum ne avertizează, rezumând gândirea ultimului veac, Corina Sorana Matei în Ordinea și dezordinea simbolurilor:

„Permanența simbolului sacru în timp și omniprezența lui în spațiu ne îndeamnă să presupunem că gândirea simbolică va funcționa atâta vreme cât va exista în om propensiunea lui către sacru. […] Gândirea simbolică nu va putea fi niciodată înlocuită cu, sau convertită complet în gândire rațională, dar aceasta nu înseamnă că ea este un simplu rudiment, un atavism intelectual al omului civilizat, estompându-se treptat până la dispariție. Dacă într-adevăr originea și esența ei țin de raportarea la sacru, această estompare nu poate reprezenta un progres – ne asumăm această judecată de valoare5.”

Așadar, „reforma” culturală prin re-simbolizare e un simplu simulacru, o încercare de mimare a unei evoluții sociale naturale. Desprinderea de arhetipuri, demantelarea vechilor simboluri, prezentarea lor pe taraba produselor cotidiene sub semnul „dilematic” al elitei intelectuale așa-zicând preocupate de evoluție umană și societală, ruptura (uneori definitivă) cu trecutul, reinterpretarea trecutului în acord cu principiile post-adevărului duc la remodelare socială și deculturație. Și, pentru că gândirea simbolică nu poate fi convertită în gândire rațională, e absolut necesar pentru reușita „reformei” ca o altă formă de gândire simbolică să se instituie ca simulare baudrillardiană a contextului spațio-temporal al noilor comunități, a acelui continuum temporal bazat pe simbolizare căruia Leslie White i-a zis cultură. Ne permitem să adăugăm, în lista extazului social al societății contemporane la Jean Baudrillard:

„Societăţile noastre au depășit, cu ajutorul sensului, al informaţiei și al transparenţei, punctul limită care este cel al extazului permanent: extazul socialului (masa), al corpului (obezitatea), al sexului (obscenitatea), al violenţei (teroarea), al informaţiei (simularea)6, extazul culturii care a devenit rețeaua. ”

Să revenim la argumentele noastre jungiene la care se aliniază și Ricœur și hermeneuții celei de-a doua jumătăți a secolului trecut: odată subminată creația simbolică înrădăcinată în inconștientul colectiv (în fondul simbolic comun al umanității, spune Ricœur), calea remitologizării ar fi aceeași, spune Jung, imaginația mitologică a lumii „ar urma aceleași tipare, încă o dată”7.
Mizând pe parcursul remitologizării și resimbolizării, subminarea discursului umanității despre propria instaurare devine eficient. Onirismul colectiv, adăparea din mituri, simboluri și credințe s-ar vinde maselor în lumina ironiei. Memoria evenimentelor culturale și istorice fondatoare, memoria personalităților ar fi atacate subtil și erodate. Resimbolizarea, ca simulare culturală în rețea, ar deveni o formă subtilă de eugenie socială. Să fie, atunci, noua gândire simbolică noua gândire sălbatică?

 

Note
1 Edward Farley. (1996). Deep Symbols. Their Postmodern Effacement and Reclamation. Harrisburg, PA: Trinity Press International.
2 Op.cit., p. 7.
3 „Ipoteza pragului conștienței și a inconștientului înseamnă că materialul brut indispensabil oricărei cunoașteri, și anume reacțiile psihice, ba chiar «gândurile» și «cunoștințele» inconștiente se află în imediata vecinătate, sub sau deasupra conștientului, despărțite de acesta doar printr-un «prag», dar fiind totuși, după toate aparențele, de neatins”, notează Carl Gust Jung [1954] (1994) în Puterea sufletului. Antologie. A patra parte, Reflecții teoretice privind natura psihicului. Traducere de Suzana Holan. București: Anima, p. 26.
4 Pentru a exemplifica, la îndemână este petiția Anti-Miorița adresată Ministerului Educației Naționale, inițiată de Asociația Anti-Miorița, v. https://www.petitieonline.com/anti-miorita, dublată de articolele din Dilema veche semnate de Ioana Bot și Florin Iaru. Reacția de răspuns a fost consistentă valoric, dar, din păcate, insuficient mediatizată, nicidecum ridicată la tirajul Dilemei vechi, nr.686/2017, v. Mihaela Malea Stroe. (2018). #Miorița…, pleiada și gașca. Spații culturale. Nr. 58.
5 Corina Sorana Matei. (2013). Ordinea și dezordinea simbolurilor. București: Editura Tritonic. p. 112.
6 Jean Baudrillard. (1997). Celălalt prin sine însuși. Traducere de Ciprian Mihali. Cluj-Napoca: Casa Cărții de Știință. p. 64.
7 C.S. Matei, op.cit., p.121.