Despre opera epică (dar și despre dramaturgia și publicistica) lui Liviu Rebreanu s-a scris mult și diferit, în diferitele momente ale receptării critice din epocile pe care le-a traversat, încât întrebarea dacă se mai poate spune ceva nou în legătură cu această creație excepțională, pare legitimă. „În fața «Bibliotecii critice – Rebreanu» te întrebi dacă mai poți scrie ceva despre opera lui Liviu Rebreanu” – se întreabă oarecum retoric Ionel Popa în noul său volum exegetic asupra scrierilor acestuia: Scrisori despre Liviu Rebreanu. „Operele minore” (Editura Limes, Florești-Cluj Napoca, 2024). Și adaugă, justificându-se: „Nu disperăm, deoarece opera lui confirmă adagiul: Apele limpezi sunt mai adânci decât par”. Și, totuși, în ciuda faptului că aproape nici un critic literar autentic nu a evitat să abordeze opera acestuia, ca într-o probă a profesionalismului, sunt puțini cei despre care se poate spune că sunt cu adevărat rebrenologi, adică au arătat nu doar o consecvență în a-i aborda opera ci și o longevitate a precupărilor în domeniu. Fără îndoială, Niculae Gheran este cel mai impunător între aceștia, cel care a realizat seria de Opere complete, sacrificându-și aproape întreaga viață pentru finalizarea acesteia. În imediata lui vecinătate se așează, mai nou, Ionel Popa, criticul care, în timp, a construit un adevărat serial exegetic – Scrisori despre Liviu Rebreanu (2006); Scrisori despre Liviu Rebreanu (2013); Scrisori despre Liviu Rebreanu (2014); Scrisori despre Liviu Rebreanu (2020), în acest demers metodic intercalând Spațiul în opera lui Liviu Rebreanu (2017) și Liviu Rebreanu. Texte comentate (2020) – o autentică bibliotecă hermeneutică. De data aceasta s-a poziționat ca polemist, luând în discuție șase romane, pe care le consideră ca fiind „minore”, recapitulând, din perspectiva actualității, diverse intervenții critice, de la momentul primei lor apariții și până în preznt, pe care le amendează propunând, de fapt, propria sa viziune, ca punct referențial. „Critica sociologică și tematistă au insistat excesiv pe ceea ce au numit realismul-naturalismul operei, de care unii nu s-au despărțit niciodată. Drept consecință nu s-a înțeles deplin nici specificul realismului scriitorului, nici analiza psihologică practicată de acesta, s-a neglijat suflul tragic care străbate opera și expresionismul ca tehnică artistică rebreniană. În ceea ce privește analiza psihologică facem precizarea: ecourile psihanalizei – teoria modenă asupra psihismului, în literatura română și implicit în critica literară sunt târzii și teceptate tale quale și orientate cu precădere spre libido-ul teoretizat de Freud. În acest peisaj, Liviu Rebreanu face figură aparte prin noua viziune pe care o are asupra omului și a psihicului lui”.
Unul dintre aceste romane „minore” este Calvarul, considerat de numeroși comentatori ca nuvelă. Ionel Popa combate această etichetare, cu argumente solide, încheind demonstrația cu o concluzie menită a încheia (?) discuția: „Considerată o nuvelă de ample dimensiuni, totuși Calvarul este un roman prin conținutul de viață și semnificațiile lui, prin elementele de construcție, prin narațiunea în desfășurare graduală, prin evoluția protagonistului sub aspectul frământărilor sale sufletești și de conștiință (…) micul roman al lui Rebreanu conține elemente (situații, idei, atitudini) care pot fi considerate, pentru romanul nostru interbelic, embrioane ale existențialismului”.
Mult mai complexă este abordarea romanului Adam și Eva, în care prozatorul a dezvoltat tema metempsihozei, a „mitului cuplului universal”, tema reîncarnării urmărită în cele șapte episoade ale romanului. Ionel Popa menționează și comentează câteva dintre cele mai importante intervenții critice exprimate de-a lungul anilor (de la Ion Barbu la Ov. S. Crohmălniceanu și Ion Ianoși, până în prezent la Theodor Codreanu, Mariana Ionescu, Mircea Muthu etc.) detașându-se de opiniile acestora pentru a puncta în final referitor la locul acestei creații în cadrul istoriei noastre literare: „Prin Adam și Eva Rebreanu face trecerea de la proza filosofică și fantastică a lui Mihai Eminescu la proza mitică-metafizică a lui Mircea Eliade”.
Cel mai amplu capitol este cel în care discută romanul Ciuleandra (operă minoră?!), combătând afirmația lui Mircea Zaciu care o taxa drept „o capodoperă ratată”. Tot așa, refuză cu argumente întemeiate, în comentarii aplicate la text („ne permitem câteva observații”), opinii considerate neadecvate, datorare unor Lucian Raicu, Ion Simuț, Paul Georgescu ș.a., refuzând chiar și opiniile lui G. Călinescu, într-o rigoare metodologică: „1. În Ciuleandra nu e vorba de un mediu citadin; 2. Pune «nuvela onorabilă» pe orbita naturalismului, afirmând că protagonistul e «bolnav», că «se naște cu instincte criminale» și că e nebun, nu sesizează răsturnarea de timp – de cronologie, Puiu nu e nebun, ci devine nebun; 3. Rezumând subiectul, se oprește doar asupra acelor aspecte care i-ar susține opinia; 4. Pune sub semnul întrebării capacitatea analitică a lui Rebreanu”. Toate aceste puncte reprezintă cheia viziunii sale asupra romanului Ciuleandra, în finalul cărora conchide: „Micul roman psihanalitic e pus sub sigla acestui dans ritual. Dansul ritual, misterios și magic e expresia mitico-simbolică a unui mister păgân, ancestral, al iubirii și morții; e o manifestare orgiastică în care individuația se dizolvă în subconștientul colectiv. Pana măiastră a lui Rebreanu redă dansului dimensiunea și semnificația lui cosmică, mitico-metafizică și psihică (…) În paranteză fie spus, dansul lui Zorba din mult lăudatul roman Zorba grecul al lui Nikos Kazantzakis, metaforic e un moft în comparație cu dansul lui Puiu din Ciuleandra, mica capodoperă a lui Liviu Rebreanu”.
Același comentariu polemic, reevaluator, este aplicat și altor câteva romane ale lui Liviu Rebreanu – Crăișorul Horia, Jar, Amândoi – în tentativa de aplicare a unui unghi de vedere asupra acestora mai modern, de fapt mai obiectiv, având capacitatea de a impune ideea că „Relația Eros-Thanatos este o componentă fundamentală a Weltanschauung-ului scriitorului”.
Demersul recitirii operei romancierului Liviu Rebreanu pe care îl întreprinde Ionel Popa vine într-un soi de adaos la comentariile critice recuperatoare pe care le face Niculae Gheran în editarea seriei de opere a acestuia.