Continuăm seria de interviuri a rubricii Social, intitulată România și oamenii săi din lume, proiect inițiat în anul Centenarului și dedicat lor, celor care compun imaginea țării noastre în afara granițelor ei fizice. Așa cum precizam odată cu publicarea primului interviu (în Tribuna nr. 385/16-30 septembrie 2018), identitățile intervievaților mei vor fi dezvăluite doar în măsura în care ei vor dori acest lucru. Fiind vorba de interviuri sociologice, accentul se pune mai puțin pe identificarea celor care răspund întrebărilor, cât, mai ales, pe analiza conjuncturilor sociale care au dus la emigrare, pe reliefarea modalităților prin care au reușit să se integreze în străinătate, fiind, totodată, de interes perspectiva lor de acum asupra țării pe care au părăsit-o, vremelnic sau pentru totdeauna, văzută prin prisma experiențelor acumulate. Continuăm, așadar, realizarea acestui puzzle, reprezentând România prin oamenii săi risipiți în lume, cu un nou episod.

„În mijlocul sărăciei
(inclusiv cea morală), libertatea e imposibilă.”
Claudia Albu, 43 de ani, Spania

Sunteți o persoană foarte deschisă, mă bucură acest aspect, important pentru discuția noastră, ați fost de acord să ne dezvăluiți numele dumneavoastră întreg. Unde locuiți, mai exact, în acest moment.
Acum locuiesc în Tenerife.

Când ați plecat prima dată din România și care a fost motivul pentru care ați luat această decizie?
Am plecat în 2002. Motivul: Căutam un alt spațiu mental! Am avut nevoie să iau distanță față de tot ceea ce însemna România, în acel moment. Pentru mine a fost un adevărat coșmar gândul că perioada de tranziție se va încheia foarte târziu, că voi îmbătrâni într-o țară veșnic într-o stare de confuzie a valorilor, a scopurilor, a deciziilor. Instabilitatea pe plan politic. Necinstea, privatizarea în masă, extremismul din gândire (înainte de 89 totul rău; după 89, viață nouă), inflația continuă. Nimic nu dădea soliditate lucrurilor. Salariile mici din învățământ le vedeam ca pe o formă de umilință. Consideram o lipsă de civilizație să nu se dea întâietate sistemului educativ și celui sanitar. Totul pornește de aici: din starea de sănătate (fizică și mentală) a individului; din formarea lui și din capacitatea de a persevera în propriile aspirații. Dar eu vedeam delăsare în jur și multă vorbărie. Există două expresii folosite la noi, care mereu m-au înfuriat: ”Asta e!” și ”Merge și așa!” Am fost si sunt împotriva acestui mod de gândire. Un alt motiv: felul rigid si superficial din comunicarea dintre oameni.

Cum ați reușit să plecați? Detaliați puțin această experiență.
M-a ajutat o cunoștință. Am plecat în autobuz, cu contract de muncă și viză. Fără să mă uit înapoi. Era ca o evadare. Pe de o parte am simțit că trădez, nerămânând să lupt în România, pe de altă parte trebuia sa mă simt liberă cu adevărat. În mijlocul sărăciei (inclusiv cea morală), libertatea e imposibilă. 

Spuneți că locuiți în Tenerife, un loc renumit, mai ales, ca destinație de vacanță, aparținând Spaniei. Bănuiesc însă că nu acolo ați ajuns prima dată când ați părăsit România. Întrebarea mea este: care a fost țara spre care v-ați îndreptat în anul 2002 și cu ce urma să vă ocupați acolo (ați precizat că ați plecat în baza unui contract de muncă)?
Am plecat în Italia, ca ajutor la un hotel.

Ați plecat din țară la douăzeci și șapte de ani (dacă am socotit eu bine). Care era situația dumneavoastră, din punct de vedere profesional și social (educație, loc de muncă, etc.), în acel moment? Ce anume lăsați în urmă? 
Am absolvit Colegiul Național „Unirea” din Brașov, promoția 1993 și Facultatea de litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, în 1997. De la 22 la 27 de ani am predat Limba română în Brașov. Lăsam în urmă familia de origine, prietenii și…elevii! Am simțit despărțirea de ei ca de cineva foarte drag, deoarece n-am considerat vreodată predatul ca pe o datorie de făcut, în urma căreia primeam un salariu, ci ca pe o pasiune din care, de fapt, mă nutream interior. Literatura o prezentam ca pe o poveste și gramatica la fel, ca pe un joc, tocmai de aceea raportul dintre mine și elevi a fost de dragoste, nicidecum de constrângere, amenințare sau de țipete. Deși n-am ridicat niciodată tonul la ei, în clasă a fost mereu liniște: ei au vrut să asculte ceea ce le spuneam, iar eu am fost atentă la fiecare în parte, așa cum faci cu un vlăstar firav. Fără grijă, nu mai crește bine. Eu îmi doream persoane serene la ora mea, nu elevi terorizați! Și chiar am reușit!

Cum a fost impactul cu străinătatea? Ce diferențe majore ați observat, încă din primele zile petrecute acolo, între societatea românească și aceea la care erați nevoită să vă adaptați?
Un impact pozitiv!  Diferențe inițiale: ordinea, atmosfera de normalitate, nu orașe ca neterminate, sau ca după bombardamente. Oameni îmbrăcați in culori vioaie. Dezinvoltura lor și o bucurie de fond. Cordialitatea. Brusc, dispăruseră văicăreala continuă a celor din jur (oricând, pentru orice) și lipsa de discreție. 

Descrieți neașteptat de optimist primul contact cu lumea nouă în care ați ajuns, sunteți și puțin critică la adresa societății românești din acea perioadă, să înțeleg că nu ați avut probleme de integrare în Italia? Nici măcar în ceea ce privește limba sau mentalitatea diferită, atitudinea față de muncă?
Nu, n-am avut.

În acest caz sunteți/ați fost o norocoasă. Sau, poate mult mai corect este să spun că nu ați plecat pur și simplu în necunoscut, v-ați pregătit foarte bine călătoria, astfel încât să nu fiți luată prin surprindere odată ajunsă la destinație. Asta înțeleg eu din răspunsul dvs. 
Continuând discuția noastră, aș vrea să-mi spuneți cât timp ați rămas în Italia și, din toată perioada petrecută acolo, care au fost cele mai dificile situații, ca emigrant, pe care ați fost nevoită să le gestionați?  

Am rămas până în mai 2018, cu o paranteză între 2015 și 2016, în care am fost în Londra și România. Ca dificultăți aș menționa: atitudinea unor italieni, italience de ”superioritate”, unii erau convinși că noi, românii, suntem totuna cu etnia romă, motiv de desconsiderare; nedreptatea – câștigam mai puțin decât un italian, care făcea același lucru (ospătărie); ipocrizia, pentru că lăsau să se perceapă disprețul la auzul cuvântului ”româncă”, fără să-l arate fățiș; părerea unora că femeile românce sunt toate de moravuri ușoare, iar bărbații hoți sau criminali, neinstruiți, needucați. A fost o perioada în care mă jenam să-mi spun naționalitatea, din cauza fenomenului de denigrare constantă din mass-media. Când se dădea o știre negativă despre un furt, o înșelăciune, un viol și vinovații erau români, începeau direct, chiar așa: ”Românul…”, in timp ce știrea în care implicați erau italieni punea accent pe nume și nu pe naționalitate. Obosisem să tot apăr România și românii, să povestesc lumii de acolo despre frumusețile țării noastre, despre oamenii de cultură, despre inventatorii noștri, în general despre contribuția noastră la cultura universală! Mă priveau cu neîncredere, de parcă născoceam. Rasismul resimțit nu m-a deranjat prea mult. Erau rasiști față de prea multe categorii, încât să mai fac caz. Personal, poate cel mai greu lucru a fost oboseala fizică la care m-am supus, alegând să muncesc astfel. 

Din acești 15 ani de muncă asiduă în Italia s-a născut un roman: „Inachis Io nu știe să respire”, Editura Eikon, 2017, considerat un adevărat roman al exilului. Când v-ați hotărât să scrieți o carte cu această temă și, mai ales, ce v-a determinat să vorbiți atât de deschis (cum ați făcut-o în roman) despre aceste subiecte sensibile la noi, respectiv experiențele emigrației?  

M-am oprit asupra acestui subiect în 2013, ca să fie o mărturie vie pentru cei din țară. Chiar cred într-o lume mai bună și situațiile atâtor femei valoroase, ce se apleacă de durere, dar nu se opresc și luptă prin orice mijloc onest pentru bunăstarea propriilor familii sau ca să țină în picioare visele către care se îndreaptă, n-au putut să mă lase indiferentă; femei încărcate pe umeri cu prea multe greutăți, triste în singurătățile lor, dar care afișează zâmbete prietenești pe chipuri din ce în ce mai aspre. Pentru că ”îngrijitoare”este un statut social disprețuit, la care se ”coboară” doar ”toantele”. Pentru că majoritatea (nu contează naționalitatea) nu are timp să se gândească măcar zece minute la ce înseamnă să te dedici total 24 de ore din 24 unei familii străine de tine și de țara ta; la sacrificiul de a închide ușa după tine, abandonând copilul sau copiii, minimalizând efectul ce-l va avea în evoluția lor; părăsindu-se la urma urmei și pe ele, ca femei, ce-și lasă soțul departe, trăind doar ca robot bun de muncă, fără o viață personală; femei care trebuie să se descurce fără afecțiunea celor de acasă, și să trăiască într-un gol interior permanent; femei care se ocupă de bătrânii unei Italii, în care lumea aleargă în primul rând după propriul confort, într-un hedonism care a luat locul respectului față de cel mai în vârstă. Unii au scris despre condiția de emigrant din auzite. Ca și cum aș pretinde să înțeleg chinul și sudoarea unuia care muncește toată ziua într-o mină, stând comod în fotoliul meu, în fața televizorului.

Emoționant răspuns, m-ați reintrodus în atmosfera romanului dumneavoastră. Citindu-l, m-am convins că e vorba de realitate acolo, de viață trăită cu adevărat. Un sentiment care apare, în opinia mea, doar în preajma autenticității.
Problema familiilor destrămate din pricina migrației, a copiilor rămași acasă, în special, a generat unele dintre cele mai grave cazuri sociale cu care se confruntă România zilelor noastre. Sunteți profesor la bază, ați lucrat cu copiii, ce măsuri credeți că ar trebui luate pentru protejarea acestor copii (au fost și cazuri extrem de grave, de sinucidere), ce ar trebui să se modifice în legislația sau/și în mentalitatea noastră? 
Sunt absolut convinsă că nu poate să existe vreo lege care să compenseze absența unei mame. Locul copilului trebuie să fie alături de cine l-a adus pe lume, fie că se află în țară, în străinătate sau pe Lună! Oriunde, dar împreună! O eventuală absență e de dorit să fie cât mai scurtă posibil. Copilul/adolescentul ar trebui să fie însoțit/urmărit de către un psiholog (gratuit) în întâlniri de măcar o dată pe săptămână și să comunice telefonic/ video în fiecare seară cu părintele plecat. Ar putea fi gândite niște legi care să asiste în mod major familiile. Este evident că remediile actuale nu sunt suficiente, altfel fenomenul nu ar fi atât de amplu. Ar trebui să se conștientizeze faptul că este mai important să se renunțe la o parte din bani, decât să se renunțe la persoane! Rămâne o iluzie faptul că plecând se are grijă…
Mulți au ideea că trebuie să fie proprietarii unei case. Personal, nu o consider o necesitate reală. S-ar putea investi în construcția de case populare (care ar crea și locuri de muncă), și/sau apartamente la un preț mai mic, tocmai pentru cei nevoiași, reduceri de taxe pentru cei care închiriază. În condiții decente de viață, chiar și în chirie, această problemă de a deține o casă, ar rămâne doar o necesitate de ordin psihologic. Singura și adevărata măsură pentru a proteja copiii de suferință și blocaje serioase în dezvoltarea lor afectivă și socială este realizarea de condiții, care să le permită mamelor să nu mai fie constrânse să se îndepărteze de ei. Percep o atitudine destul de pasivă, în general. Oamenii se plâng, desigur, dar parcă nu reușesc să fie luați în serios de către guvernanți. Avem nevoie să ne câștigăm demnitatea pierdută!…
Până în ce punct se are nevoie de anumite lucruri, și până în ce punct se simte nevoia să se stea cu adevărat aproape de familie? Și chiar sunt lucruri fără de care nu putem să ne dezvoltăm, sau sunt lucruri importante pentru producătorii străini? De exemplu, pot să mă mulțumesc cu o mașină sau un telefon ce costă mai puțin. Să se distingă între nevoile reale și cele induse de către publicitate. 
Este oare România un stat democratic? Nici măcar opoziție puternică nu avem. Cred că românii sunt capabili să formeze partide noi, cu o limfă vitală diversă, nu bule de săpun. Cred în capacitatea lor de a-și activa propria creativitate, de a simți dragoste și uniune cu ceilalți numiți ”români”, de a face un crez personal din a avea un interes național comun. E utopic? Dacă nimeni nu transformă teoria în practică, e clar că rămâne doar teorie. 
„Nu face altuia ceea ce ție nu-ți place”. Dacă fiecare, de la muncitor la guvernant, ne-am gândi în fiecare dimineață la aceste cuvinte, cred că altfel s-ar reașeza lucrurile în țara asta a noastră prea chinuită și încercată. Este imperios necesară o puternică reinvestiție în cultură și educație, fără de care nimic durabil și valoros nu se poate face. Consider că nu avem un centru spiritual comun tuturor românilor, în care să ne regăsim și de la care să pornim!

În perioada petrecută în Italia, ați avut contact cu sistemul de asistență socială de acolo? Aveți informații despre poziția statului italian față de persoanele și familiile aflate  în dificultate? 
Totul e bazat pe venit. De exemplu, la înscrierea la universitate se plătește în funcție de cât se câștigă. Cei fără bani sunt ajutați de către instituții și asociații religioase sau laice. Primăriile dau așa numite contribuții „extraordinare”, pentru plata chiriei, case populare. Asociațiile religioase găzduiesc, oferă alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, uneori ajută și la găsirea unui loc de muncă. Tichetul sanitar este gratuit pentru cei fără venit și pentru cei situați sub un anumit prag salarial. Unui șomer, 6 luni i se plătește 40% din cât câștiga, timp în care însă trebuie să găsească un alt loc de muncă. Acum noul guvern intenționează să introducă un venit de bază necondiționat, în baza cetățeniei italiene. 
Eu am beneficiat de o contribuție din partea primăriei la chiria pe care o plăteam într-o anumită perioadă. 

Cât de des ați venit în țară, în cei cincisprezece ani în care ați muncit și ați locuit în Italia? Cum ați găsit România cu prilejul acestor vizite, ce schimbări în bine, sau în rău ați remarcat?
Am găsit aceeași Mărie, dar cu altă pălărie…, revenind în România;  ce-i drept, doar de câteva ori și pentru scurt timp. 

În perioada în care ați fost departe de țară, ce anume ați simțit că vă lipsește de aici?
Nimic. Nu mi-a lipsit nimic, cu excepția câtorva oameni! 

Dureros răspuns… Să înțeleg că viața petrecută departe v-a înstrăinat și sufletește de țară? Și, în condițiile acestea (ținusem întrebarea pentru sfârșitul discuției noastre, dar cred că nu mai are sens acum să o păstrez), credeți că ați mai putea locui în România, v-ați gândit vreodată să vă întoarceți?

Exact. Expatrierea mi-a întărit convingerile precedente plecării inițiale. Să locuiesc definitiv, nu știu. Poate temporar. Oricum, în ultimul timp, am cam cochetat cu ideea unei reîntoarceri. Deși nu cred, totul rămâne deschis. 

Ați pomenit, la un moment dat, de libertate, mi-a plăcut ce ați spus, am folosit afirmația ca titlu al acestui interviu. Ce înseamnă, în momentul de față, libertatea pentru dumneavoastră?
Libertatea este starea firească, intrinsecă evoluției personale. Nu este o țintă sau ceva de descoperit. Substanțial, este posibilitatea de a-mi realiza propria natură. Adică să fac starea să fructifice. Banul este important în măsura în care îmi permite să fac alegeri juste pentru mine, fără să dăunez altora. Zilnic, ne izbim de tratative: dăm/primim. Un schimb permis tot de libertate. Să urmăresc propriile principii și idei. Să nu accept compromisuri.

Să revenim puțin la condiția de emigrant, de minoritar într-o țară străină. Mai e un aspect pe care-mi doresc să-l discutăm. Cum sunt românii ca minoritate, cum se comportă ei departe de țară? Se ajută între ei? Dau dovadă de solidaritate, de empatie?
 Iarba vecinului este mereu mai verde! În această idee i-aș rezuma. Foarte harnici, rezistenți, flexibili, au acceptat uneori să muncească pe un salariu mai mic, atrăgând animozități din partea altor străini. Problema e că au puțină viață socială/culturală sau nu au deloc! Trăiesc doar ca să strângă bani. Nu cred că a existat o integrare adevărată în societatea italiană(și nu numai), pentru că nu reprezentăm o voce în niciun domeniu! Suntem prea „silențioși”. Se comportă ca și acasă, în România, având în vedere stratul social din care provine fiecare. Sunt individualiști. Ajutorul se dă în funcție de interesul de moment. Sunt solidari față de propriul scop! 

Urmăriți scena socio-politică din România? Vă exercitați dreptul de vot la scrutinele electorale care privesc țara noastră?
Da, o urmăresc. Nu, nu am votat niciodată în ultimii 16 ani. 

Ce înseamnă, în acest moment, România pentru dvs.?
România îmi este rădăcina. 

Unde este, acum, acasă pentru dumneavoastră?
Peste tot. Acasă sunt oriunde. 

V-aș ruga să încercați o concluzie a acestor ani petrecuți în Italia. Ce a însemnat această experiență pentru dumneavoastră, în ce măsură v-a influențat ea propria raportare la lume?
Un mod diferit de a trăi. Aceste două țări sunt asemănătoare doar în aparență. Perioada din Italia înseamnă un alt fel de a înțelege lucrurile și de a privi oamenii. Deschidere. Când ești înconjurat de atâta frumusețe a artei și a naturii, nu poți decât să te bucuri și să evoluezi pozitiv.

În luna mai a acestui an ați părăsit Italia pentru altă țară, așa cum spuneați în debutul acestui dialog. Locuiți în Tenerife, Spania, acum. Poate peste o vreme, după ce se vor aduna și de acolo noi experiențe, vom relua discuția. Până atunci, vă mulțumesc și vă adresez o ultimă întrebare.
Peste puțin timp țara noastră împlinește o sută de ani de existență. Cuvântul centenar e pe buzele tuturor, cu orice ocazie și în orice context. Ce credeți că ar trebui să facă românii, din țară și din străinătate, pentru a celebra cum se cuvine evenimentul?

Să-l celebreze zilnic, ca idee, nu să aștepte o anumită dată. Să reflecteze fiecare, pentru sine, la semnificația unor concepte precum nație, patrie, strămoș, luptă, libertate. Să pună în alegeri și în fapte dragostea pentru locul numit România. Să se re- unească în simțire, mai întâi…

 25 septembrie 2018, Tenerife