Consiliul
Județean Cluj
România și oamenii săi din lume (IV)
Completăm seria de interviuri a rubricii Social, gândită să reunească diferite experiențe ale exilului românesc, cu un nou episod. Cu discuția aceasta am ajuns în Portugalia.
„Până să apară rețelele de socializare, mă topeam când auzeam chiar și un cuvânt românesc.”
Dori Lederer, 49 de ani, Portimão (Portugalia)
Vreau să precizez, înainte de a vă adresa prima întrebare, că aveți libertatea de a alege sub ce identitate vom realiza acest interviu. Puteți folosi numele dvs. întreg, sau prenumele, ori numai inițialele. Important este să vă simțiți confortabil pe parcursul discuției noastre.
Numele poate rămâne cel real, adică Dori Lederer, sunt un om transparent și asum întotdeauna tot ce spun.
Perfect atunci, nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc pentru că ați acceptat să stăm de vorbă și să vă rog să-mi spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră, unde locuiți acum, dar și unde ați locuit înainte de a pleca din România.
Din 2001 sunt în Portugalia, dar m-am născut la Craiova, la 13 aprilie 1969, de acolo de unde am și plecat din țară. Am studiat la Facultatea de Drept, din cadrul Universității Craiova, unde am urmat cursuri la zi, muncind în același timp după amiezile și serile pentru a-mi întreține fiul din căsătoria care se încheiase când el avea vârsta de 1 an și 8 luni.
Când și de ce ați hotărât să plecați din țară?
În anul 1999 am cunoscut pe cineva cu care am decis să iau viața în doi de la început și împreună am hotărât să deschidem un laborator de cofetărie. La momentul acela eu lucrând într-un asemenea laborator, la Craiova. Am început să învăț tot ce se putea învăța despre această afacere și am pornit un fel de prim pas, la un nivel mai restrâns, câștigând o bună piață de desfacere. Această activitate a dus la necesitatea extinderii și dorința de legalizare. Cam de aici a pornit totul. Nu mai plecasem peste graniță și nici nu avusesem vreodată de gând să fac asta. Actele societății s-au făcut ușor, au urmat aprobările și bătăile de cap bine știute la acea vreme, anume: plicurile în stânga și în dreapta, lupta pentru spațiu și alte temeri reale din ceea ce știam de la prietenii privatizați. Climatul nu era deloc ușor pe atunci și cred că și acum tot așa se merge. După ce am cheltuit jumătate din banii destinați acestui plan, am rămas dezamăgită și, într-o seară, i-am spus soțului: cred că ar trebui să nu mai punem banii într-un sac fără fund ci să plecăm din țară. Se pare că aici nu se mai poate face nimic cu bună credință. Și astfel, a doua zi, ne-am interesat cum se poate obține o viză pentru străinătate. Totul se cumpăra, precum se știe. Viza lui a costat 1 000 de dolari. Vorbisem cu cineva, care avea un frate în Spania, să meargă acolo.
Așadar, soțul dumneavoastră a plecat mai întâi în Spania?
Nu. Dacă alții au ales țara în care să plece, ei bine, pot spune că, pe noi ne-a ales Portugalia. În drum spre Spania, soțul s-a răzgândit, vorbind cu oamenii din autocar, și s-a oprit în Portugalia. Pe atunci, era singura țară care mai oferea vize de lucru pentru străini. După 5 luni, tot cu aranjamente în ce privește viza, am reușit să plec și eu. Anul 2001 ne-a găsit în Portugalia.
Cum a fost acel moment, care v-a reunit în Portugalia?
Eram doi oameni care veniseră cu câte o valiză, dezgustați de luptele cu morile de vânt, dar fiind tineri aveam speranțe. Speranțe că ne vom întoarce acasă, iar acasă lucrurile vor deveni altfel. Nu am plecat pentru că nu aveam ce mânca, am plecat pentru că mi-am zis: ajunge cu bătaia de joc, corupția, nepotismul și găștile. Hm… aceeași tristețe o am și azi. Nu s-a schimbat nimic în țară, deși au trecut 18 ani de atunci…
Cum a fost impactul cu străinătatea, care au fost primele impresii despre țara în care ați ajuns, cum erau priviți imigranții?
La vremea aceea, a anului 2000, când nu erau deschise granițele, când România nu făcea parte din UE și omul cinstit încă era în țară, încercând să reziste până vor veni timpuri mai bune, pentru cineva care nu plecase din țară niciodată impactul a fost traumatizant. (Niciodată să nu spui niciodată, e adevărată vorba asta. Și m-am lovit de multe ori de mine însămi. Niciodată nu aș pleca din țara mea, spuneam cu convingere până în seara în care am hotărât să plecăm. Cred că totul are o limită, iar eu obosisem să aștept schimbări în bine în țară. Pur și simplu, obosisem.)
În acele vremuri, portughezii erau la începuturi cu primirea de imigranți proveniți din estul Europei. Dar de lucru se găsea, am găsit ușor, însă, ca pe oriunde, statutul de imigrant nou venit îți oferă destule provocări, mai ales în privința exploatării. Până am învățat limba, să pricep ce se petrece în jurul meu, au durat vreo câteva luni bune, până într-un an. Abia apoi am reușit să deslușesc codul muncii și să-mi cunosc drepturile pe care le-am și cerut.
Ați anticipat următoarea întrebare. Bănuiesc că soțul dvs. muncea deja atunci când ați ajuns în Portugalia. Dumneavoastră cum v-ați descurcat? Cum ați reușit să vă găsiți un loc de muncă?
Am lucrat mai întâi la negru, dusă cu vorba de azi pe mâine despre contract de muncă. La 8 luni de la venirea în Portugalia, am reușit un contract la o firmă de curățenie, în felul acesta putând să obțin viza de lucru care se înnoia anual în baza unui contract de muncă. Soțul muncea legal deja, la un service auto, el fiind de meserie electromecanic auto, venise cu 5 luni înaintea mea. Nu a fost ușor nici pentru el, vreo 2 luni a lucrat în construcții, domeniu în care era mare cerere de forță de muncă.
Se spune că limba portugheză este cea mai apropiată de limba română. Cum ați perceput dumneavoastră acest lucru?
Se spune că limba portugheză seamănă cu româna, da, dar numai scris. Nu este o limbă fonetică. Una citești și cu totul alta auzi. Am scris un articol pentru revista Leviathan despre impactul cu limba portugheză. Încă îmi amintesc disperarea că niciodată nu voi putea învăța o limbă pe care urechea mea o percepea a fi mai aproape de arabă decât de latină.
Atunci când ați reușit să obțineți un contract de muncă legal, ce deosebiri ați sesizat între modelul românesc și cel portughez, care era atmosfera de la acel loc de muncă?
Ce am sesizat eu la portughezi și m-a uimit? Modestie. Mă miram că patronul lucra cot la cot cu angajații, că se înțelegeau între ei și nu vedeam acea concurență răutăcioasă. Mă mai miram că sunt oameni buni, că atunci când au trecut ceva cu vederea, nu țineau minte conflictul pentru a se răzbuna mai târziu, ci pur și simplu ei chiar uitau. Venisem dintr-o altă lume, o lume în care …știm cu toții… scapă cine poate, are cine dă din coate. Asta vedeam eu la începuturi. Unele încă sunt așa cum le-am văzut atunci.
Dincolo de relațiile de la locul de muncă, mă interesează cum ați reușit să vă integrați în noua societate? A existat acolo o comunitate românească la care ați aderat? Sau, dacă nu, care au fost primele contacte sociale pe care ați reușit să le stabiliți?
Eu locuiesc în sud, în Portimão, zonă sută la sută turistică. Nu am fost și nici nu suntem foarte mulți români pe aici, poate pentru că țara este săracă, poate pentru că este foarte departe de România. Cele câteva familii pe care le cunosc au venit cam în același timp cu mine și s-au stabilit definitiv aici. Nu am aderat la nicio comunitate românească, am cunoștință de câteva dar sunt înființate de către cei din Republica Moldova. În zona Lisabonei, da, sunt ceva comunități românești, dar sunt cam 300 de km între capitală și Portimão. Deci, cam imposibil de întreținut legături, deși am acolo o prietenă româncă, vorbesc deseori la telefon cu ea. M-am integrat ușor și rapid în societatea portugheză, tocmai pentru că mi-am folosit timpul învățând, muncind, văzându-mi de viața cotidiană într-un anonimat care mi-a adus liniște. Poporul portughez mi se pare cel mai cald dintre popoarele latine. Și cel mai modest, nu umil, ci modest.
În toată perioada de când sunteți în Portugalia, ați interacționat cu serviciile sociale de acolo? Cum funcționează ele? Mă interesează dacă legislația portugheză permite acordarea de ajutoare sociale acordate de către stat celor lipsiți de venituri, aflați în dificultate socială. (În România, ajutoarele sociale se acordă pe perioadă nelimitată, de pildă, chiar dacă sumele sunt totuși destul de mici.)
Nici eu, nici familia mea nu am apelat la serviciile sociale în acești 18 ani, întotdeauna preferând să căutăm să muncim. Ajutoare sociale se dau și aici, dar nu pe timp nelimitat. Cel puțin, din ce cunosc eu, ajutorul se taie în cazul refuzului nejustificat al ofertelor de muncă. Este și aici destul de mic acest ajutor, se practică mult ajutorul de șomaj pe timpul iernii din cauza închiderii sezonului turistic. Este adevărat, nu există pădure fără uscături, dar în general, oamenii de aici caută să muncească, nu să primească acel nimic de ajutor care oricum nu ajută la întreținerea unui trai decent. Ori, pleacă peste granițe. În contextul acestei mari mobilități a forței de muncă, este un lucru firesc ca naționalii dar și rezidenții să lucreze în alte țări.
Spuneați, pe la începutul discuției noastre, referitor la schimbările din România, de după momentul plecării dumneavoastră în străinătate: „Nu s-a schimbat nimic în țară, deși au trecut 18 ani de atunci…” De unde aveți aceste informații, ați mai fost în România în această perioadă? Dacă da, la câtă vreme după ce ați plecat s-a întâmplat asta, și cum ați găsit țara atunci?
Am fost în România în anii: 2002, nu am găsit nicio schimbare, dar în 2 ani, ce am fi așteptat, nu? Apoi, în 2006 și 2008, mi-a plăcut că am găsit eforturi pentru o stare de mai bine, cel puțin eu așa am perceput situația la acea oră. După o pauză de 7 ani am revenit pentru 10 zile în țară, în ianuarie 2015, și mi-a plăcut că se simțea o deșteptare a conștiințelor. În 2017 am stat doar trei zile, am venit pentru un eveniment cultural, dar nu am putut să nu remarc schimbarea de atitudine a funcționarilor din aeroport, wou, super, mi-am spus… Și ultima vizită am făcut-o în octombrie anul trecut, am fost la meciul Universitatea Craiova – Steaua, ocazie cu care am văzut noul stadion din Bănie, că tare mult îmi doream asta. Sunt fan Universitatea Craiova, fan înrăit, când iubesc ceva iubesc, și când nu mai există speranța că va reînvia… olteancă, ce să fac? Și ar mai fi ceva: parcă, parcă începem să învățăm și lucruri bune, pentru că avem de învățat de la Europa de vest destule, așa cum și Europa de vest învață de la noi ce este bine și frumos. Vorbesc despre păstrarea tradițiilor, dar nu împotriva evoluției. Un lucru bun se poate face cu bazele tradiționale și elemente ale noului. Nu putem rămâne pe loc în timp ce omenirea se mișcă. E doar o părere personală.
Urmăriți evenimentele socio-politice din România? Ați votat, în această perioadă, pentru scrutinele de aici?
Da, urmăresc cu atenție evenimentele din România și nu comentez public opiniile mele, deși le am, ca orice om care este interesat de soarta țării natale. Am votat până acum 5 ani, când am făcut greșeala să mă las iar cuprinsă de deznădejde… parcă e un blestem, cum merge un pic bine, cum facem 4 pași înapoi… asta duce la nebunie orice om normal. Însă, recunosc, a fost o greșeală a omului sătul să tot aștepte lumina de la capătul tunelului, care, de fapt, se îndepărtează în loc să se apropie. Dar speranța moare ultima. Eu încă mai sper. Nu pentru mine, sper pentru poporul român din care mă trag și de care am rămas și voi rămâne legată până voi muri, lucru firesc. În străinătate chiar simți în mod real unele lucruri pe care, fiind în țară, le știam oarecum teoretic, de exemplu, dor, iubire, dorință de bine, referitor la pământul natal.
Ce v-a lipsit, în această perioadă, sau ce simțiți că vă lipsește din țară?
Ce-mi lipsește? Îmi lipsește ȚARA, limba română pe care o vorbesc doar cu familia, noroc cu internetul acesta, că mai putem comunica în limba noastră. Îmi amintesc, până să apară rețelele de socializare, mă topeam când auzeam chiar și un cuvânt românesc. În portugheză, era înseamnă era, se scrie la fel, doar pronunția este: eara, cu al doilea a mai slab. Parcă mă străpungea în inimă când îl auzeam. Îmi lipsesc oamenii vorbitori de limba mea… asta îmi lipsește cel mai mult.
În perioada următoare, intenționați să vă întoarceți în România? În sensul de a rămâne, desigur, nu doar în vizită.
Din păcate, este prea târziu să mă gândesc la o întoarcere definitivă. Dacă aș fi avut cu cel puțin 15 ani mai puțin, poate aș fi avut curajul acesta. Ce să facă un om în România la vârsta de 50 de ani? Cum se va reintegra, cum își va câștiga pâinea? Greu de tot acest pas, pentru mine, imposibil.
Ce le-ați transmite celor care intenționează să plece acum din România? Ce sfaturi aveți pentru ei, bazate pe experiența dumneavoastră în acest sens?
Celor care intenționează să plece? Ce să le spun? Dacă ar fi să o iau de la capăt, n-aș mai pleca, aș învăța de la distanță unele lecții despre viață pe care Occidentul mi le-a predat. Am învățat multe în acești 18 ani, dar cu ce preț? Cu prețul unei vieți peregrine. Nu merită, credeți-mă. Un om printre străini rămâne până la capăt doar un om printre străini, oricât s-ar integra în noua societate, oricât de bine ar duce-o, deși nimeni nu o mai duce bine, pe nicăieri, în contextul acestor vremuri și evenimente mondiale. Sufletul rămâne ciopârțit. Dar câți se mai gândesc la suflet, astăzi? În fine, fiecare om are lecțiile lui de viață. Celor care pleacă, le doresc să fie sănătoși. Celor care rămân, le doresc putere să reziste. Eu voi crede până voi muri că România își va avea partea ei de bine. Încă mai cred în puținii oameni cinstiți și bine intenționați din țară. Dar, timpul va vorbi…
Îmi spuneți că ați învățat multe în acești optsprezece ani, că Occidentul v-a predat „lecții despre viață”. Îmi puteți da câteva exemple?
Ce am învățat… multe, despre tot. Dar legat de interviul nostru, am învățat că un popor are nevoie de conștiință, că soarta unui popor depinde mult de mentalitatea fiecărui om. Un exemplu concret l-am văzut observând în toți acești ani metoda unei firme, singura din oraș, responsabilă cu curățenia. Pe timpul când am venit eu, această firmă lucra la trezirea conștiinței locuitorilor, la informare în ce privește reguli, norme, stabilite într-un cadru legal. Se lucra la asigurarea mijloacelor prin care locuitorii să cunoască și să respecte acele norme de conviețuire într-un ambient curat. După câțiva ani, au apărut și factorii coercitivi, amenzi prevăzute și primite de cine le încălca. Dau un exemplu: dacă din greșeală o hârtie cu adresa a nimerit în sacul cu ambalaje ori reziduuri, primești acasă amendă. Ce voiam eu să reliefez este că omul are nevoie să fie trezit, convins, informat, dar înainte de asta trebuie să i se pună la dispoziție informația!, apoi, pentru că știm natura umană, trebuie să existe și forța coercitivă a legii… abia la urmă apar rezultatele. Nicăieri pe pământ nu găsești corectitudinea întrupată, accidente sunt peste tot, dar per general, fiecare om în parte contribuie la starea unei nații.
Și, poate, o ultimă întrebare. Mă interesează cum vedeți dvs. legătura aceasta: români plecați, stabiliți în străinătate, și România? Credeți că, de pildă, votând la anumite alegeri (parlamentare, prezidențiale) se împlinește dorința lor de implicare în destinele socio-politice ale țării, sau ar mai putea face și altceva? Și dacă da, ce anume?
Desigur. Am fost martoră la răsturnarea de situație când a fost ales Traian Băsescu. Diaspora, îmi amintesc, s-a mobilizat masiv în ultimele 3 ore de vot. Aveam pe atunci antena parabolica, am urmărit scrutinul minut cu minut. Părerea tuturor este că diaspora este un segment electoral puternic. Dar, din păcate, auzim atâtea… când este campanie, existăm. Apoi, spre surprinderea mea, am citit chiar la prieteni pe rețelele de socializare că patrioții au rămas în țară, noi suntem dezertori. După părerea mea, orice român, că este în afara sau între granițele țării, dacă este cinstit, își vede de treaba lui și nu aruncă în alții cu pietre, atunci, este un patriot. Ca om, dacă vrei să fii respectat, trebuie să respecți. Ca nație, lucrurile stau la fel. Fiecare român este o mică Românie.
Vă urez să rămâneți o mică Românie, acolo, departe și vă mulțumesc pentru răspunsuri! Iar aceasta este cu adevărat ultima întrebare. Scrieți poezie și proză, și știu că sunt mulți români plecați care au asemenea preocupări. Eu am întâlnit câțiva în ultima perioadă, iar pe rețelele de socializare ne împrietenim mereu cu ei, cei care scriu, în limba maternă, departe de țara lor. Dumneavoastră ce credeți, de ce scriu românii din diaspora? Este o terapie scrisul în limba română, suplinește el, oarecum, participarea la actul de cultură, departe de țară fiind?
Mi se pare interesantă coincidența, o fi vorba de telepatie? Acum două seri, tocmai îi spusesem Pușei Roth că scrisul, deși mulți spun că este o terapie, ei bine, eu cred că nu este. Scriind nu te vindeci de ceva anume, dimpotrivă, se adâncește rana, se răsucește un cuțit în ea. Scrisul este forma de a ridica la rang de demnitate tumultul sufletului, îndoielile și luptele interioare. Pentru că da, scrisul este un act de demnitate prin asumarea celor simțite și gândite. Dacă românii din diaspora care scriu contribuie la actul de cultură românesc? Eu cred că asta se întâmplă în mod inconștient. Cei mai mulți scriu din dorul de a vorbi în limba maternă. Sunt cuvinte pe care nu le poți rosti și gândi decât în limba cu care te naști, cum ar fi, mi-e dor, mamă, iubesc, mor. În altă limbă nu le poți simți.
Portimão, 31 ianuarie 2018