Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

România și oamenii săi din lume (XI)

România și oamenii săi din lume (XI)

Următorul interviu, din seria deja bine cunoscută a acestei rubrici, rămâne, prin preocupările protagonistului său, tot în zona artelor plastice (după cum s-a întâmplat și în episodul al IX-lea, în cazul d-lui Michael Lassel), iar din punctul de vedere al experienței exilului, tot în perioada de dinainte de 1989, atunci când, „fuga” din țară nu era tocmai o aventură facilă. Dar despre aceste momente, precum și despre împlinirea unui destin artistic printre străini, despre gândurile și sentimentele cu care interlocutorul meu privește acum în lungul drumului parcurs, va fi vorba în rândurile care urmează.

 

„În bagajul experiențelor mele am păstrat limba maternă, o limbă cu care seamănă toate limbile (până și sanscrita)”
Victor Hagea

71 ani, Germania

Așa cum am procedat și în situațiile anterioare, înainte de a intra în tematica propriu zisă a interviului, vă invit să-mi spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră, necesare pentru a stabili un punct de plecare al discuției.

Mă numesc Victor Hagea, m-am născut la 22 iulie 1948. Sunt artist plastic, specialitatea pictură. Din ianuarie 1985 sunt stabilit în München

 

De ați ales München, sau, mai exact, de ce ați plecat din România?

 

Vreau să clarific, încă de la început, că nu am plecat din motive materiale. Eram profesor de desen artistic și pictură la Liceul de Arte și lector în specialitatea istoria artelor la Institutul de teatru din Tg. Mureș. În afară de asta, am avut un atelier spațios (din care în zilele de acum s-au făcut două), comenzi prin Fondul Plastic și lucrări achiziționate de câteva muzee de artă din țară. Motivele plecării mele din România sunt multiple și de altă natură.

 

Ați putea să detaliați?

 

În primul rând eu am intuit, încă de timpuriu, degradarea spirituală, morală și materială care azi a atins o stare acută în România, și văzând cu luciditate această tristă realitate, în dinamica ei nefastă, am refuzat de a mă mai face părtaș la ea.

 

La ce vă referiți, mai exact?

 

Am constatat, cu multă părere de rău, cum acest popor decade și se complace într-o stare de „suprarealitate“, care este situată într-o zonă amorfă, deasupra realului, iar realitatea i se scurge de sub picioare, precum lava la care privește cu uimire, și nu înțelege nimic. Cum spunea Horia, unul dintre cei trei luptători pentru libertate: „Nu sclavia mă îngrijorează, cât faptul că poporul se învață cu ea“. Eu am refuzat să-mi mai încredințez destinul și traiectoria vieții mele unui sistem condus de niște indivizi imorali și paranoici, care emanau rețete de gândire în care nu credeam, constatându-le de fiecare dată falsitatea, stupizenia și absurditatea hilară în acțiune. Și am vrut să rămân cu imaginea luminoasă a unei Românii, care a încetat să mai existe imediat ce „Paradisul” obligatoriu ne-a fost introdus pe tancurile sovietice și impus cu forța. În care ne-a fost rescrisă istoria, falsificate valorile, huiduiți apoi exterminați oamenii de valoare, fiind introduși în locul lor, pe ușa din dos, culturnici servili și agramați, cu orizont larg cât brazda plugului, dar executanți de încredere ai ordinelor noii stăpâniri. Am plecat ca să nu mai văd filmul cu „intelectualul“ român care n-are principii ci numai interese ce îi „reglează morala“ și dorința de adevăr. Dacă interesul îi dictează să se logodească atât cu minciuna, cât și cu falsul și ipocrizia, el o face pe loc, fără sughit, dacă e rost de câștig, pentru simplul motiv „sportiv” că el știe să se „orienteze“. De câte ori n-am auzit această formulare…. Ei sunt tămâietorii de serviciu care fac orice contra plată. Ei au tămâiat comunismul, iar acum o fac cu aceeași dezinvoltură cu globalismul. Menționând aici, în treacăt, că toate „ismele“ au fost nefaste pentru omenire, nefăcând altceva decât să schimbe o formă de sclavie (înainte de toate mentală) cu alta. Faptul că libertatea de opinie nu mai există în nici o țară a Europei Unite, o poate imediat constata fiecare pe propria piele, dacă încearcă să-și exprime o opinie care se contrapune celei oficiale. Dar cel puțin în străinătate fiind, o pot face mai liber decât dacă aș fi în România, unde spre surprinderea mea am constatat că oamenii se feresc să-și mai spună părerea pentru că le este frică. Atunci se pune întrebarea, la ce a folosit aceasta revoluție din ’89?

 

Aveți o duritate în a vorbi despre nenorocirile pe care ni le-a adus comunismul, sau pe care ar putea să ni le aducă alte manifestări geo-politice actuale, care, la rândul lor, ar fi capabile să genereze regimuri totalitare, neîntâlnită până acum la alți intervievați. Și asta cred că e bine, până la urmă, pentru că, înainte de toate, scopul unui interviu, de orice natură ar fi el, este să vorbească despre oameni și întâmplări cu multă sinceritate. Iar fiindcă ați adus vorba despre Revoluția din 1989, se întâmpla la doar trei ani după ce dvs. ați părăsit România. Cum s-a văzut ea din străinătate, cum ați trăit dvs. acele momente, cu ce speranțe, sau așteptări? Vă gândeați să vă întoarceți în țară, odată ce regimul comunist fusese înlăturat?

 

Comunismul în România nu a fost o calamitate naturală și impersonală, ci opera unor români plus a unor neromâni, cu nume românizat, după circumstanță, contra propriului popor, care în numele unor idei absurde au comis crime abominabile. Poziția mea a fost aceea de constatare lucidă a faptelor, așa cum o face un seismograf când apare un cutremur, care a zguduit din temelii această țară, încât nici astăzi nu și-a revenit complet. O țară, caz singular între celelalte țări europene, unde s-a instaurat comunismul folosindu-l apoi ca motiv de exterminare pentru intelectualitatea de valoare, iar această pierdere n-a fost pe departe nici azi recuperată. Mă refer aici la intelectuali de marcă, dintre care mulți au murit, precum sfinții, în condiții greu de imaginat. L-as aminti aici pe unchiul meu Constantin Hagea, politician și ziarist în guvernul Maniu, despre ale cărui suplicii, urmate de decesul în carcerele exterminării comuniste, am aflat de la domnul Coposu. prietenul lui fidel, cu care, de câte ori a venit la München, m-am întreținut ore în șir.
Când a izbucnit Revoluția, în decembrie ’89, a fost o revărsare de bucurie amestecată cu speranță și exuberanță greu de descris. România a cunoscut un val enorm de simpatie în Occident. Dar s-a dovedit repede că a fost o cacealma politică, în care o linie politică a înlocuit-o pe alta, în defavoarea poporului. Pentru că după Revoluția sângeroasă au urmat mineriadele, iar decepția și groaza cu care au fost văzute în direct la televizor acele scene, de o brutalitate și cruzime ne mai întâlnită, contra unor civili pașnici din București, au făcut înconjurul planetei și a pus România într-o lumină groaznic de nefavorabilă, pierzându-și orice credibilitate de stat civilizat și dând apă la moară, din toate părțile, dușmanilor ei. De atunci România este ignorată, evitată și tratată ca și cum ar fi în carantină.

 

Am intrat deja destul de mult în miezul discuției și nu v-am întrebat ceea ce era mai important pentru început, și anume: cum ați reușit să plecați din România? Aveați pe cineva în Germania, țara pe care ați ales-o ca destinație, la momentul respectiv?

 

Am plecat din România în ianuarie 1985, dând curs unei invitații primite din partea unei galerii de artă din Basel, Elveția. N-am mai ajuns în Basel pentru că m-am dat jos din tren în München, unde m-am stabilit și am rămas până în ziua de azi. În Germania, în afară de câțiva prieteni, nu aveam pe nimeni. A fost foarte greu la început, necunoscând limba, eu vorbeam atunci franceza ca limbă străină. Dar pe măsură ce am învățat limba, am intrat în misterele ei și mi s-au deschis foarte multe căi spre surse de informație pe care nu le-aș fi avut niciodată în România. Mai ales această extraordinară cultură care te face să privești lumea mult mai profund, dincolo de împărăția aparențelor hipnotizante.

 

Ați plecat, așadar, cu gândul de a rămâne în străinătate, folosind invitația acelei galerii de artă din Elveția ca pretext. Ați obținut fără probleme acordul autorităților comuniste pentru această călătorie? La acel moment, aveați familie, pe care să o lăsați în țară?

 

Nu am plecat cu nici un gând, ci înainte de toate mânat de dorința de cunoaștere, deoarece eu veneam din „țarcul“ socialist rupt de lume, în care nu intra, și din care nu ieșea, nimic. Cu toate acestea, nu mi-a fost ușor să fac acest pas, care a însemnat o ruptură și o schimbare majoră în viața mea. Apoi, luând contact cu realitatea de dincolo de cortina de fier, am descoperit că totul avea o altă calitate, că nu exista cenzură, opresiune și nesiguranța persoanei, că puteai să te miști liber și aveai un acces nelimitat la informație, că erai liber să-ți formezi și să-ți dezvolți destinul singur, pe propria răspundere, și nu ți se imprima de către sistem, prin îngrădirile sale, ce să devii și cum să te dezvolți. Intr-un cuvânt, totul depindea de tine și de angajamentul tău. Acordul autorităților comuniste a fost cu cântec, n-au îndrăznit să se facă de râs în fața elvețienilor, prin faptul că își țineau prizonieri cetățenii, și până la urmă mi-au permis plecarea. Am stat apoi cu pașaportul aproape șase luni în sertar, din cauza autorităților elvețiene care înainte de plecarea mea au înăsprit regimul de acordare a vizelor, datorită unui val imens de emigranți din Sri-Lanka, val care i-a luat prin surprindere. Da, familia, fratele și părinții mi-au rămas în țară.
Ați expus cât se poate de clar motivele care au stat la baza hotărârii dvs. de a emigra. Folosiți des cuvântul liber (libertate), și pe bună dreptate, în perioada aceea, sub comunism, acest sentiment nu putea fi trăit pe deplin în România. Iar dvs. ați avut curajul de a sacrifica totul pentru el, inclusiv o carieră bine construită și o situație materială satisfăcătoare (după cum îmi spuneați în debutul discuției noastre). Cum ați reușit apoi, după stabilirea în Germania, să vă construiți un nou parcurs profesional? Și ce dificultăți ați întâmpinat la început, cum ați reușit să vă asigurați existența?

Libertatea nu e una exterioară cât una interioara. Socrate era mai liber decât temnicerul său, cu toate că era închis, tocmai din acest motiv (pentru că spiritul său era liber). Noi, ca ființe umane, am fost creați liberi, iar ca această libertate să se realizeze ne-a fost dăruită o planetă care să ne poată susține această natură liberă, cu care am venit în aceasta lume. Planeta asta a fost creată pentru a fi un paradis plin de diversitate pentru om, ce au făcut unii oameni din ea atunci când au confiscat-o și și-au făcut semenii dependenți de ei, se poate urmări de-a lungul istoriei. Istorie care, concluzionând, s-ar putea caracteriza ca înrobirea și distrugerea omului de către om. Orice epocă am analiza, nu vedem decât războaie, distrugere și jaf, care au mers până la anihilarea unor întregi culturi și chiar popoare.
Am terminat un curs de „Computer aided art and design”, în ultima fază a sa accentul fiind pus pe animația virtuală. După terminarea lui, spre surprinderea mea, am aflat că nu erau decât câteva firme care lucrau animație pe work station în Germania. Asta era prin 1989. Așa că mi-am început cariera ca grafician la o agenție publicitară, care făcea cu precădere publicitate în toate revistele din Germania pentru marca de automobile Suzuki. În timpul cât am fost la această agenție publicitară, l-am cunoscut personal pe patronul concernului Suzuki, care venise la München cu ocazia evenimentului Oktoberfest, îmbrăcat în costum bavarez și pantaloni de piele. Arăta nostim. După un an am intrat în învățământ ca docent, la un Institut de Grafică și Design din München, unde am activat timp de 13 ani, apoi am trecut în cadrul Universității Fresenius la AMD (Akademie für Mode und Design – Academia de Mode și Design) din München, iar pe urmă am devenit complet independent. Foarte important este că, încă de la venirea mea în Germania, am pictat tot timpul, paralel cu activitatea din învățământ, unde nu am avut multe ore, dar am avut și vacanțe, care mi-au permis, pe de o parte, să fac și pictură, iar pe de altă parte m-au ferit de stres-ul existențial, dându-mi astfel posibilitatea de a pune în practică, liber, proiectele și ideile mele, fără a depinde de gustul sau orientarea vreunei galerii. Și am început prin a expune în 1986 la Paris, în Grand Palais, la marile Saloane de Pictură (Salon des Independants și apoi Salon d’Automne), unde expunea crema artiștilor din întreaga Franță și din lume. Aici se puteau vedea multe opere de mare finețe și rafinament artistic, în primul rând faimoasa școală franceză de trompe l’oeil. Se putea învăța tot timpul foarte mult de la aceste saloane, iar asta depindea de fiecare artist în parte. Apoi a început colaborarea mea cu galerii de artă din Paris și Marseille, fiind contactat de ele în urma participărilor mele la Saloanele tradiționale din Grand Palais. În urma colaborării mele cu aceste galerii am avut achiziții și comenzi, așa că puteam sa mă bazez numai pe pictură. Lucrările mele se pot găsi în muzee din România, în colecții particulare din Europa, SUA și China. În momentul de față sunt invitat pentru a expune și a participa la evenimente artistice din întreaga lume, astfel voi expune în luna octombrie la Muzeul de Artă Contemporană din Beijing (Beijing Museum of Contemporary Art). Parisul acelor ani a fost o școală enormă, atât prin evenimentele sale artistice, cât și prin multiplele expoziții de mare valoare pe care le organiza și prezenta publicului cu regularitate.

 

Dincolo de o carieră profesională, necesară pentru a vă asigura existența cotidiană, ați reușit o carieră artistică, internațională, de succes. Realizările despre care-mi vorbiți sunt extraordinare și ar fi fost imposibile, probabil, dacă ați fi rămas în România. Printre toate locurile din lume, unde ați expus, sau aveți lucrări, ați menționat și „muzee din România”. Ajunși aici cu discuția noastră, mi-am amintit că zilele trecute, căutând ceva pe o pagină de internet, am descoperit câteva fotografii referitoare la o expoziție pe care ați avut-o în 2017 la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca. Acela a fost primul moment în care ați revenit în țară, după plecarea dvs.? Cum vi s-a părut atunci România, în speță Clujul, și atmosfera culturală de aici?

 

În România am lucrări la Muzeul de Artă din Tg. Mureș, Cluj, București, dar după Revoluție nu mai știu pe unde au ajuns, în Galați, daca ele mai există, și în Gheorghieni. Am fost în țară imediat după căderea regimului comunist, de mai multe ori, dar pe perioade scurte. Prima ședere mai lungă a avut loc în 2007, când am fost invitat de Soleil de l’Est în colaborare cu Ministerul de Externe la tabăra artiștilor români din străinătate, care a avut loc în luna august la Bran, încheiată cu doua expoziții în spatiile UAP din București, una la deschiderea și cealaltă la închiderea ei. Apoi a urmat expoziția personală de la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, în perioada 8 iunie – 2 iulie 2017, când am stat, pe toata perioada expoziției, în Cluj, orașul studenției mele pe care l-am iubit așa de mult. Desigur, Clujul rămâne Cluj și cine a fost odată student în acest oraș nu-l poate uita. Stând aproape o lună de zile în Cluj și luând contact direct cu realitatea, am descoperit atât lucruri pozitive cât și unele mai puțin pozitive, în acest sens am dat un interviu mai larg în cartea domnului Ion Cristofor, „Voci din diaspora”. Natura, atât de frumoasă și bogată în arbori, din împrejurimile Clujului, nu mai e ceea ce a fost odată, arborii au devenit din ce în ce mai rari… dealurile golașe par niște capete plecate, resemnate de pierderea podoabei lor. Păcat! Am avut senzația unui lucru frumos căruia i-au fost mutilate anumite părți. Multora le este poate indiferent ce se întâmplă în jurul lor, dar sunt și alții ai căror ochi văd și înregistrează tot. Mi-a plăcut, în schimb, să văd cum a fost amenajat centrul Clujului, care degajă ceva din atmosfera plăcută a Occidentului, în care familiaritatea relaxantă te invită să te simți bine. Atmosfera culturală era foarte vie în acea perioadă, poate prea vie ca să mă exprim așa. Clujul era la turație maximă, se țineau festivaluri și spectacole, unul după altul. Lumea părea puțin obosită de acest ritm, în care ieșea de la un spectacol ca să intre imediat la altul, dar era veselă și bine dispusă. Eu n-am fost la nici un spectacol, am văzut în viață destule, m-au interesat în primul rând oamenii cu care am stat de vorbă, să văd cum gândesc, ce-i interesează, cum văd ei lucrurile și viața cotidiană, oameni cu care am reluat contactul după atâta timp…

 

Și cum ați văzut oamenii? Ce părere v-au făcut?

 

Oamenii mi s-au părut puțin altfel de cum îi știam înainte de plecarea mea. Parcă atunci erau mai culți, în sensul că erau mai interesați de cultură, sau, altfel spus, ardea ascunsă în sufletul lor o lumină, pe care acum nu o mai vedeam. Au devenit practici, mai superficiali și mai interesați, să nu spun mercantili. Iar ce m-a surprins, a fost constatarea că le este frică să fie sinceri, să se exprime direct și liber, vorbeau, cum se spune în germană, „durch die Blume“, adică pe ocolite, alambicat, ori evitau să se pronunțe. Am remarcat că grijile existențiale, și stres-ul care le însoțește, le-au imprimat un mod de gândire și de comportament ce trece peste anumite reguli, sau se situează la marginea lor. Alții mi s-au părut frânți sau derutați de noul mod de viață, „capitalisme à la roumaine”, în care nu se simțeau acasă nici acum, neștiind ce să facă, și nu puțini dintre ei erau oameni de valoare. S-au descurcat mai bine cei care au moștenit ceva, sau aveau rude în străinătate. Este rezultatul unor schimbări majore și poate prea bruște, la care fiecare s-a adaptat mai mult sau mai puțin, așa cum i-a permis structura și capacitățile umane.

 

„Schimbări majore și poate prea bruște”, spuneți, dar sunt aproape treizeci de ani de la Revoluție, cred că ar fi totuși vremea să ne obișnuim… Prin comparație, cum vedeți societatea occidentală? Mă interesează o analiză tot atât de exactă a mediului cultural cu care ați interacționat (interacționați) dumneavoastră.

 

M-a uimit, oarecum, faptul că nu se mai studiază serios, cum se făcea odată, ci numai superficial, iar cultura, și mai ales cea profesională, lasă mult de dorit. Vezi acest lucru imediat când te uiți la lucrări și îți dai seama ce stăpânește și ce nu stăpânește persoana în cauză. Cred că aici este de vină și sistemul de învățământ. Apoi mai este o meteahnă generală a celor care nu și-au însușit îndeajuns secretele profesiei: Toți vor să fie „originali“ și să aibă „imediat“ succes, numai că originalitatea și succesul nu vin la început ci abia la sfârșit, ca un corolar al unei activități în care muncești ca un sclav și ești pregătit pentru orice formă de eșec. Numai această atitudine interioară, dublată de cinstea față de tine însuți, care înseamnă să vrei să fii tu și nu altul care are succes pe piață în acel moment, îți creează un fundament solid pe care să stai. În acest sens, amintesc refuzul lui Brâncuși făcut invitației lui Rodin de a lucra împreuna în atelierul marelui artist francez, celebra replică: „La umbra marilor copaci nu crește iarba.“
Din păcate, odată cu deschiderea spre vest s-a preluat totul fără selecție și discernământ, mai ales zgura vestului și nu aurul, ca de altfel în toate domeniile. O altă latură îngrijorătoare este epigonismul. Se imită tot ce vine din Occident cu un gest mecanic gol, artistul fiind în acest caz un fel de copiator al originalului. Această imitare fără chemare, așa cum am mai spus, din dorința de succes imediat, reflectă în același timp și o goliciune interioară. Când nu ai nimic de spus și de comunicat, asta se vede imediat. În acest sens, n-am văzut prea multe opere care să deschidă orizonturi și să îmbogățească spiritul privitorului sau să-i încânte ochiul, ci mai mult repetiții, un fel de variațiuni pe aceeași temă, din care artistul nu mai poate ieși. Am văzut și expoziții de unde am ieșit aproape deprimat. Am mai observat că unii artiști sunt nesinceri, căutând poarta din dos a succesului „ajutându-se“, prin apartenența la diferite organizații (de care România acum e plina), din dorința de a fi lansați și promovați cât mai ușor, accentul căzând aici pe așa zisa „profilare“ prin public relations, fără a avea totuși o valoare intrinsecă. Pericolul e că la urmă, fiecare, dintre cei care au intrat în aceasta branșă, termină mai mult ca propagandist și mai puțin ca artist. Arta să fie viața ta, modul tău de a exista, să ai o privire pătrunzătoare care să treacă prin vălul iluziei în care sunt învelite toate lucrurile – asta înseamnă a privi cu spiritul. Din păcate nu am întâlnit această stare de lucruri. Înainte de a căuta trebuie sa găsești, deci trebuie să știi ce să cauți. Iar dacă ai găsit, va trebui să lucrezi ca un sclav (cred că am mai folosit sintagma asta) pentru a da viață acestei lumi pe care o ai în tine. Din păcate, domeniul artei e plin de profeți falși, care-i induc în eroare pe novicii ce cred totul și nu analizează și examinează singuri luciul înșelător al falsei tentații care este iluzia.

 

O analiză care face incizii în profunzime, perfect valabilă și în alte domenii, nu doar în artă, după cum bine spuneți și dvs. Am să vă întreb acum altceva, schimbând puțin registrul: Sunteți în legătură cu alți români stabiliți în Germania? Întrețineți relații cu o astfel de comunitate?

 

Sunt în legătura numai cu un cerc restrâns, aici se numără câțiva colegi de liceu sau facultate. În rest nu am legături cu românii stabiliți în München, decât atunci când iau parte la întrunirile lunare ale Apoziției, o organizație de literatură si cultură care de curând a împlinit 50 de ani.

 

Să înțeleg că „Apoziția” este o asociație culturală românească? Ce se întâmplă în acest cadru, la aceste întruniri lunare pe care le amintiți?

 

Da, Apoziția este o asociație culturală românească unde se discută anumite teme sau vin anumiți invitați, unii chiar din România, pentru a ține conferințe în anumite domenii. În alte întruniri, se prezintă sau se citește din operele literare ale membrilor, apoi se poartă discuții pe marginea lor.

 

Am aflat, dintr-un răspuns anterior, că aveți rădăcini istorice importante în România, că unchiul dvs., Constantin Hagea, a fost politician și ziarist în guvernul Maniu. Un aspect interesant la care nu pot să nu mă gândesc întrebându-vă: Ce vă mai leagă azi de România? Ce ați păstrat, în bagajul experiențelor dvs. de viață, ca amintire prețioasă referitoare la țara în care v-ați născut?

 

Despre tragica soartă a unchiului meu am auzit prima oara, copil fiind, de la tata, dar mai pe larg de la domnul Corneliu Coposu care, aflând de numele meu, când venea la München mă invita să mă întâlnesc cu el.
De România nu mă mai leagă fizic nimic. Ce mă ține totuși legat, aș spune, în cu totul alt plan, e un ideal pe care l-am purtat în mine mereu, așteptând tot timpul să se împlinească, dar pe care îl vad acum aproape spulberat. Mi-am dorit ca această țară să ocupe un alt loc printre celelalte națiuni ale lumii, să răspândească lumină, frumusețe, noblețe și demnitate. Într-un cuvânt, să fie un exemplu de urmat pentru alții și nu ceea ce a ajuns acum, un fel de femeie de serviciu la ordinele altora, pe care le execută cu capul plecat. Aș fi vrut ca oamenii de valoare din țara aceasta să aibă ultimul cuvânt, și nu neofanarioții în costume la patru ace, care să facă din ea ceea ce au făcut mereu…
În bagajul experiențelor mele am păstrat limba maternă, o limbă cu care seamănă toate limbile (până și sanscrita). Am păstrat amintirea acelui element spiritual senin cu deschidere cosmică, pe care l-am intuit dar nu l-am văzut materializat, și care apare din când în când la câte un om de valoare. E ca o mica lumină care nu se stinge, dar încă nu este îndeajuns de puternică pentru a lumina un drum anevoios și plin de obstacole.

 

München, 9 august 2019

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg