Rămân, și cu acest interviu, în zona artelor plastice, precum și în Germania (țara care mi s-a dezvăluit ca un pământ al făgăduinței pentru artiștii plecați din România înainte de 1989), într-un loc unde, pe urmele și la umbra colosalei personalități a lui Albrecht Dürer, s-au așezat doi dintre ei. Primul este Michael Lassel, iar discuția purtată cu acesta a fost publicată în al doilea număr din august al Tribunei. Celălalt este Bruno Bradt, cu o poveste emoționantă, care se poate afla din dialogul nostru, transcris în rândurile de mai jos.

„Cred că, în prezent, șansele unei cariere artistice nu diferă în Romania, față de alte țări europene. Arta nu cunoaște și nu acceptă granițe, de nici un fel.”
Bruno Bradt
57 ani, Germania

 

Sunteți al treilea artist plastic, originar din România, pe care l-am întâlnit cu prilejul realizării acestor interviuri în Germania. Spuneți-mi, vă rog, pentru început, câteva cuvinte despre dvs.

 

Mă numesc Bruno Bradt, sunt născut la 8 Septembrie 1962. Sunt grafician publicitar și locuiesc în Germania, la Fürth. Am plecat din România în 1984, motivul a fost reuniunea familiei și faptul că am studiat design la Institutul de Artă din Cluj, iar pentru anii aceia mi-a fost clar că, în meseria asta, în România nu voi avea șanse sa mă realizez.

 

V-aș ruga să detaliați puțin și să-mi povestiți contextul în care ați hotărât să emigrați. Care era situația dvs. socio-profesională la acel moment? Ați spus despre o reuniune de familie. Pe cine aveați în străinătate și unde?

 

Am emigrat, așa cum spuneam, în 1984, la vârsta de 22 de ani. In momentul respectiv eram căsătorit de doi ani și aveam un fiu de un an. În 1980 începusem studiile la Institutul de Artă din Cluj, secția Design, la Prof. Cheptea. Cu doi, sau trei ani înainte, plecase socrul meu (tatăl primei mele soții) în vizită în Germania, de unde nu s-a mai întors. Soția mea de atunci, fiul nostru Holger și eu am primit, după doi ani, dreptul de a emigra la socri, fiind posibilă astfel reuniunea familială. Mi-am dorit să emigrez, în primul rând datorită faptului că eram conștient că, la vremea aceea, studiul designului în România nu mi-ar fi adus mare succes în realizarea mea profesională. Cu toate acestea, aspirația mea a fost, de fapt, arta. Îmi doream să fac artă. Căsătorindu-mă însă, și având deja primul copil la 20 de ani, pentru mine a fost important să învăț ceva care, ulterior, să-mi aducă un venit regulat, cu care sa-mi pot întreține familia. Astfel am hotărât să studiez designul la Cluj, ulterior grafică și design la Academia de Artă din Nürnberg – Kunstakademi Nürnberg, la Prof. Heinz Schilinger (am urmărit, cu prioritate, ca studiul să fie în cadrul unei școli de artă). Socrul meu a fost bijutier și își deschise deja o Bijuterie la Ansbach când noi am emigrat. De aceea am hotărât sa ne stabilim în apropiere, la Nürnberg, unde am avut și posibilitatea de a studia la Academia de aici.

 

Știu că reîntregirea familiei era un motiv pentru care mulți etnici germani, dar nu numai, au cerut și au obținut dreptul de a pleca din țară, în perioada regimului comunist. Totuși, ce dificultăți ați întâmpinat, ce probleme ați avut (dacă ați avut) cu autoritățile, în perioada de după depunerea cererii de emigrare? Au fost unele acțiuni menite să vă determine să renunțați la a mai pleca din țară?

 

De la depunerea cererii de plecare din țară și până la plecarea efectivă a durat aproximativ un an și jumătate. Știu că, în perioada aceea, mulți cetățeni români care au vrut sa plece au plătit niște sume. Noi nu am avut bani, n-am plătit nimic și totuși am primit destul de rapid aprobarea de plecare. Nu țin minte să fi avut mari dificultăți. Singurul lucru de care îmi aduc aminte a fost exmatricularea de la Institutul de Artă, în iarna 1983 – 1984. Neavând nici o proprietate în vremea respectivă, n-au fost multe de rezolvat în privința asta. Ce am putut lua cu noi a fost câte un bagaj, pentru fiecare adult, cu dimensiunile 80/60/110 cm.

 

Faptul că aveați deja o parte din familie stabilită în Germania (socrii dumneavoastră), bănuiesc că a fost un avantaj, în special în ceea ce privește locuința. Totuși, cum a fost impactul cu lumea nouă în care ați ajuns, cum și cât de repede ați reușit să vă integrați într-o societate atât de diferită de cea existentă în România anilor 80?

 

Am emigrat în Germania la vârsta de 22 de ani. Nu am avut sentimentul că aș fi lăsat ceva în urmă în România. Încă nu posedam nimic din ceea ce ar fi trebuit părăsit, sau lăsat în urmă. La vremea respectivă mi-am îndreptat privirea spre viitor, iar perspectivele care mi s-au arătat dintr-o dată, complet noi pentru mine, și cu doi ani mai devreme decât am prevăzut, mi-au dat multă energie. Ajunși în Germania, nu am obținut nici un fel de sprijin de la socrul meu. El plecase din România cu trei ani înainte, după ce se despărțise de soția lui (mama soacră) pentru altă femeie, pe care a luat-o cu el în Germania, unde s-au căsătorit și au întemeiat o nouă familie. Noi am ajuns acolo în toamna anului 1984 și am primit o cameră într-un cămin de emigranți. M-am informat imediat la Academia de Artă din Nürnberg despre condițiile în care mă puteam înscrie la studii. Pentru a fi acceptat la examenul de admitere la institut a fost nevoie de o practică de specialitate de șase luni. Faptul că făcusem școala la un liceu de artă, că studiasem deja trei semestre la un institut de artă, nu au fost luate în seamă. La începutul anului 1985 am obținut un loc de practică de șase luni la un fotograf. Paralel, am lucrat seara la o firmă de curățenie, făceam curat într-o școală, la o bancă, casa scărilor și exteriorul unui bloc. În ianuarie 1985 m-am mutat cu familia într-o locuință socială (chiria, în acest caz, fiind un pic mai redusă decât în general). Clădirea era nou construită, iar locuința noastră era situată la parter, avea o terasă și o curte mică. Pentru băiatul nostru Holger, precum și pentru următorii doi copii (Brigitte, născută în 1985 și Raimar, nascut în 1987) era un loc minunat de copilărit, la margine de oraș, în Zirndorf, aflat imediat în apropiere de Nürnberg.

 

Deși atât de tânăr, și cu o familie de întreținut, înțeleg că nu ați renunțat nici o clipă să vă urmați visul, să vă continuați studiile și să aveți cariera artistică pe care v-ați dorit-o încă din România. Cât de greu v-a fost, în perioada respectivă, să îmbinați ambele planuri ale existenței: familie și carieră?

 

În toamna anului 1985 am început studiile, grafică&design, și grafică publicitară. Având o pregătire artistică foarte bună din România, cei patru ani de studiu mi s-au părut a fi foarte ușori, comparativ cu colegii mei din Germania, unde pregătirea artistică la școala de specialitate este mult inferioară celei din România. Fără mult efort, am fost mereu cel mai bun din an. Fiind între primii zece din anul meu, am primit bursă și, în paralel, mi-am mai luat un loc de muncă. Așa că mă trezeam dimineața la ora patru, patru și jumătate, și împărțeam ziare în cartierul meu, iar seara mergeam la curățenie. Astfel, am reușit, într-un timp relativ scurt, să duc o viață de familie fără lipsuri. Mi-am putut permite destul de repede o mașină, chiar și o motocicletă. Colegii de facultate au devenit invidioși, crezând că eu primesc ca emigrant niște ajutoare de la stat.
Mama soacra ne-a urmat în scurt timp, la aproximativ trei – patru luni după venirea noastră în Germania, și a primit și ea o locuință în aceeași casă cu noi. Astfel ne-a putut ajuta foarte mult la îngrijirea copiilor, până au mers la grădiniță. Atunci a început și soția să lucreze. În 1989 am terminat studiul și am început să lucrez ca grafician publicitar.

 

Ați pomenit de invidia colegilor, care credeau că primeați ajutor de la stat, pentru imigranți. Ce-mi puteți spune despre aceste ajutoare, în ce constau ele? Știți cumva, în zilele noastre, în ce condiții se acordă asemenea ajutoare și cine beneficiază de ele?

 

De la stat de fapt nu am primit nici un fel de ajutor. Având de la început cetățenia germană aș fi putut primi ajutor de șomaj. Dar eu și soția mea am început după scurt timp să lucrăm, am primit în timpul studiilor bursă, bineînțeles am primit pentru copii „Kindergeld” și am primit, având familie, o locuință socială. De toate acestea poate beneficia oricare cetățean german. Majoritatea colegilor mei, pe lângă bursă, nu obțineau ajutoare deoarece ei aveau părinți în Germania, iar aceștia, prin lege, erau fost obligați să-și întrețină copiii. (Această condiție era valabilă în funcție de salariul părinților. Daca părinții câștigau sub un anumit nivel, copii puteau primi ceva ajutoare). Problema care i-a făcut pe colegi să fie invidioși a fost că, văzându-mă după un timp, relativ scurt, cu mașină și cu motocicletă, știind că am familie cu copii, și fiind și bun la școală, au crezut că eu am primit totul de la stat, ceea ce nu a fost adevărat. Colegii mei de studii nu lucrau pe lângă școală, aveau numai ajutorul părinților.
Nemții emigrați din România au primit un fel de recompensă, în cazul în care au putut dovedi confiscarea de către statul român a unor terenuri agricole sau clădiri. Eu nu am posedat în acea vreme nimic în România, așa că în această privință nu am primit nici o recompensă. În zilele noastre nu mai vin din România persoane de origine germană. Toți ceilalți pot veni în cadrul Uniunii Europene, dar nu obțin cetățenia germană imediat și primesc ajutoare în alte condiții, pe care eu nu le cunosc.

 

La cinci ani după plecarea dvs., în România izbucnea Revoluția din decembrie (1989). Cum s-a văzut acest moment sângeros din istoria românilor acolo, în străinătate? Dvs. cu ce sentimente ați primit acele vești?

 

Pentru mine tot procesul istoric, începând cu turiștii RDG-iști care veneau prin Ungaria, deschiderea graniței RDG-iste, revoluțiile următoare în țările comuniste, până la revoluția din România, cu momentul izbucnitor din Timișoara, au însemnat ore în șir în fața televizorului, văzând și auzind ceva ce mi se părea incredibil. Eram martorul unui eveniment istoric, pot să spun unic. Mă vedeam prins în mijlocul acestui proces, cu multe perspective noi, cu rude, prieteni și cunoștințe care, din acel moment, mă puteau vizita, o reuniune de familie cu toți cei încă rămași în România era acum posibilă..
Imediat după căderea graniței RDG-iste (încă nu îndrăzneam să sper că vor cădea și restul granițelor din blocul comunist) l-am contactat pe prietenul meu Berti, și el român de naționalitate germană, născut la Târgu Mureș. Îl cunoșteam din perioada liceului, de la o olimpiadă de artă plastică a liceelor de artă din România. Eu luasem la desen locul 1, el locul 2 (eram în clasa a XI-a). Ne-am reîntâlnit apoi la examenul de admitere la Institutul de Artă din Cluj. Amândoi am reușit să fim admiși la prima încercare. Și amândoi la secția de design. A urmat armata la unitatea TR, la Lugoj. Ca teriști (cum erau numiți cei care intraseră la facultate) făceam, pe vremea aceea, 9 luni de armată și eram pregătiți pentru gradul de sublocotenent în rezervă. Acolo, fiind singurii nemți, a început prietenia noastră. A urmat perioada studiilor la Cluj, unde am locuit împreună la căminul studențesc, într-o cameră cu alți doi colegi. Bineînțeles că am menținut legătura și după emigrare. Berti avea rude în RDG și știam că fusese să-i viziteze. După căderea graniței dintre cele două Germanii, i-am propus să încerce să primească din nou permisul de vizită în RDG, ceea ce a și reușit. Ne-am întâlnit la Leipzig și am pornit către graniță. La vamă, la controlul pașapoartelor, ni s-a spus că, din păcate, cetățenilor altor state socialiste nu li se permite trecerea în vest. Ne-am întors din drum, Berti s-a înghesuit în portbagaj și am încercat la altă trecere de frontieră. Am avut noroc, nu s-a făcut control de bagaje. Așa a ajuns prietenul meu Berti în RFG.
După Revoluție a urmat emigrarea celorlalte rude din România în Germania și astfel familia s-a reunit. Unchiul meu, preot catolic, nu a vrut să-și părăsească credincioșii. A venit în vizită în Germania să se trateze, avea cancer. A făcut chimioterapie, după care s-a întors din nou la credincioșii lui. Din păcate a murit, un an mai târziu. După moartea lui, sora sa (mama mea), care rămăsese în România pentru că nu a vrut să-și lase fratele bolnav fără îngrijire (ca preot catolic el nu avea familie) a emigrat și ea în Germania.
Mai am puțini prieteni care trăiesc azi în România. Unul dintre ei este profesorul meu de design de la Liceul de artă din Timișoara, domnul Ioan Perciun. După Revoluție, ne-a vizitat de câteva ori în Germania. Și eu îl vizitez de fiecare dată când merg în România.

 

Ce s-a întâmplat cu prietenul dvs.? A reușit și el în Germania? Și-a găsit un drum de succes?

A avut o viață plină de absolute înălțări și prăbușiri, care în urmă cu opt ani au dus la moartea lui.
Ajunși în RFG, l-am ajutat să-și facă documente și să obțină cetățenia germană. Eu terminasem cu un an înainte studiile și lucram ca grafician publicitar la o firmă din Lichtenfels, 100 km distanță de Fürth, unde trăia familia mea. Exact în perioada aceea am obținut un loc de muncă nou, tot ca grafician publicitar și designer, la o firmă renumită de jucării, „Sigikid”, la Bayreuth. La firma de la care am plecat l-am recomandat pe prietenul meu, și astfel el a găsit imediat un loc de munca în specialitatea sa. La firma nouă unde începusem să lucrez, am reușit după doar un an să preiau conducerea secției de design și publicitate. În funcția nouă fiind, am intervenit să-l pot lua pe Berti în echipa mea. Ceea ce am și reușit. Eu m-am mutat, după obținerea acestei funcții bine plătite, la Bayreut, ca să nu mai fie nevoie să fac zilnic naveta. Șeful firmei era un om foarte dificil. De la cei aflați într-o funcție de conducere, aștepta să vină mereu cu idei noi, dar pe el, ca șef, să nu-l contrazică, ceea ce eu am făcut destul de des. Rezultatul a fost că eu am fost concediat trei ani mai târziu, iar prietenul meu Berti a fost avansat în funcția pe care o deținusem eu. Aș fi așteptat din partea lui ca măcar sa-mi ofere un sprijin, în cazul în care nu găseam destul de repede un nou serviciu, având în vedere faptul că trebuia să-mi întrețin familia… El, pe vremea aceea, era singur. Am avut totuși noroc. O lună mai târziu, am obținut o slujbă la o agenție de publicitate, ca art director, la Nürnberg. O poziție mai bună ca înainte. Prietenia noastră, astfel, s-a răcit, dar am mai avut contact sporadic. Doi ani mai târziu, după ce șeful de la „Sigikid” a părăsit firma, a plecat și Berti de la firmă și s-a făcut grafician independent. La început a avut succes, și-a cumpărat o casă mare, o mașină sport și și-a găsit o iubită din București. S-au căsătorit și a adus-o în Germania. Au avut o fetiță, și câțiva ani mai târziu un băiat. Soția sa era medic stomatolog și a lucrat la spitalul municipal din Bayreuth. Numai că, în cariera lui, Berti nu a evoluat așa cum a sperat. După un timp, relativ scurt, existența lui Berti a fost amenințată de o insolvență privată. Soția, ajutată de poziția ei de medic, a preluat rolul de decident în toate problemele familiei. Berti a căzut în alcoolism, a devenit depresiv, iar soția l-a dat afară din casă. Un an mai târziu Berti a murit. Încă nu împlinise 50 de ani.

 

O poveste tristă, cu multe învățăminte. Credeam că doar etnicii români (din cele ce mi-au spus până aici intervievații mei) sunt atât de dezbinați printre străini, uitând să se sprijine în caz nevoie. Dumneavoastră aparțineți unei alte comunități etnice, a nemților plecați din România. Țineți legătura unii cu alții? Există activități sau evenimente care vă reunesc? Sau poate o biserică?

 

Bineînțeles că există comunități șvăbești și săsești. În fiecare oraș mai mare există asemenea comunități. Anual se organizează întâlniri ale șvabilor la Ulm si ale sașilor la Dinkelsbühl. Eu nu fac parte din nici o comunitate. Am, desigur, prieteni șvabi și sași, cu care țin legătură. Ca artist, însă, am alte contacte care îmi sunt mai importante. De exemplu soții Lassel. Dânșii mi-au făcut legătura cu Muzeul Brukenthal, unde voi expune anul viitor.

 

De la momentul plecării, acel an 1984, ați mai fost în România? Dacă da, când s-a întâmplat asta și cum ați găsit România atunci? Ce schimbări ați remarcat, față de perioada în care dvs. locuiați în țară?

 

Da, am fost destul de des în România. În primii ani, până la Revoluție, am fost de câteva ori să-mi vizitez rudele, care încă erau acolo. În perioada respectivă nu se schimbase aproape nimic. După Revoluție, și după venirea mamei și a celorlalte rude în Germania, vizitele mele au devenit mai rare. Mergeam în România să văd regiuni pe care în timpul tinereții nu am avut prilejul să le vizitez. Am fost o dată în Maramureș. Altădată am făcut un tur cu motocicleta în sud-vestul României, până la Porțile de Fier și Târgu Jiu. Am fost și o săptămână la București. Bineînțeles întotdeauna Timișoara a fost o oprire importantă, unde îmi vizitam prietenii și mergeam să mă reculeg la mormintele rudelor mele. Din păcate casa părintească, după venirea mamei în Germania, a fost dărâmată și s-a construit o casă nouă. In ultimii ani s-a schimbat tot mai mult și sunt tot mai multe locuri pe care nu le recunosc deloc în Timișoara. O cunoștință, de origine română, care a emigrat în anii 80 în Germania, s-a întors anul trecut în România și locuiește acum în apropiere de Oradea. Pe dânsa am vizitat-o deja de două ori și cu prilejul acesta am fost o săptămână prin Apuseni, iar în acest an, în drum spre Sibiu, unde voi avea anul viitor o expoziție la Muzeul Brukenthal, așa cum am mai precizat, am făcut un tur prin sudul Transilvaniei. Peisajul îmi place foarte mult în România și arhitectura veche. Voi mai merge, cu siguranță, și în viitor în România. Sunt multe locuri pe care îmi doresc să le descopăr. Iar doamna care locuiește în apropiere de Oradea a jucat și joacă un rol foarte important în viața mea. Datorită ei și domnului profesor Perciun, despre care am amintit într-un răspuns anterior, legătura cu România are pentru mine o altă dimensiune.

 

Înțeleg că sunteți bănățean la origini. Vorbiți despre locurile natale, dar și despre alte locuri din România, cu plăcerea turistului care descoperă o țară interesantă pentru vacanțele sale. E frumos că ați păstrat această atracție pentru țara de unde ați plecat, cu toate că nu mai aveți rude aici, doar prieteni, după cum spuneți. Vă întreb acum despre oameni: ce părere v-au făcut ei, în vizitele din ultimii ani? Credeți că societatea românească le poate oferi acum oportunitățile necesare dezvoltării unei cariere artistice, de pildă? Au românii șanse egale, din acest punct de vedere, cu cetățenii celorlalte state europene?

 

Întrebarea este foarte dificilă și nu cred că există un răspuns adecvat, corect. Am sesizat că România este o țară a extremelor, a contrariilor și contradicțiilor. În orașe sunt clădiri noi, clădiri impozante, clădiri din toate perioadele istorice și arhitecturale, în contrast cu clădiri asemănătoare în absolută paragină, clădiri învelite, ca în lucrările artistului Christo. Trotuare închise, marcate cu semnul „Pericol de moarte”, sau mesaje gen: „Cade tencuiala”, chiar și în cazul unor clădiri reprezentative, cum este fosta Casa Scânteii. Sau pot da un alt exemplu, cu adevărat extrem, întâlnit la Hunedoara. Pe șosea, cu doar câțiva kilometri înainte de intrarea în oraș, am văzut cocioabe țigănești mici, ca niște cuști de câini, zeci de copii goi, mizerie, sărăcie enormă. Apoi un cartier întreg țigănesc, cu zeci de palate enorme, ostentative, iar în vecinătate erau ruinele unei mari uzine siderurgice. Toate acestea, alături de un castel impozant, mărturie a unei perioade istorice înfloritoare. Ca turist, descoperi locuri morbide, și fascinante totodată. Dar rămâi cu un sentiment foarte ciudat, cu o frică, o teamă adâncă, aș spune. Natura în România e plină de peisaje autentice, unice în Europa, cu munți, mare, deltă, dar pe alocuri, în contrast, toate aceste frumuseți sunt îngropate sub munți de gunoaie și deșeuri din plastic, într-o cantitate așa de mare încât, uneori, nici nu se mai vede apa curgătoare din râuri. De asemenea, în orașe, pe străzi, circulă autoturisme de marcă, scumpe, în număr mai mare ca în vest, contrastând cu oamenii, cărora le vezi sărăcia, nevoile și tristețea, chiar dacă nu cerșesc. Mi se rupea inima să-i vad. S-a întâmplat să mă apropii de astfel de persoane, să le ofer ajutorul. Am întrebat, și nu o dată, dacă pot ajuta cu ceva. Le-am oferit și bani. Am fost surprins să văd, în unele cazuri, un zâmbet pe chip, pentru un moment, apoi lacrimi în ochi. A fost emoționant!
Tot mai des aud vorbindu-se românește în Germania. Oameni calificați, cu școli bune, chiar cu studii superioare, vin aici pentru un câștig mai bun. Dar și persoane care fac muncă necalificată și prost plătită. Și, nu în ultimul rând, grupuri organizate de cerșetori și alții despre care nu se știe exact cu ce se ocupă. Ei toți, cred eu, lipsesc din România, unde ar trebui să contribuie la construirea unei societăți în care fiecare să primească o șansă. Asta dacă ar dori și s-ar strădui puțin, firește. Aud încă foarte des cuvântul corupție la adresa României, care îneacă, asfixiază o dezvoltare rezonabilă. Dar, în general, românii sunt foarte prietenoși. Artiștii din România au un renume bun. Multă lume e interesată de artă. Cred că, în prezent, șansele unei cariere artistice nu diferă în Romania, față de alte țări europene. Arta nu cunoaște și nu acceptă granițe, de nici un fel.

 

Foarte interesantă imaginea pe care o zugrăviți, a unei Românii paradoxale, probabil așa ne văd majoritatea celor care ne vizitează. În ultimii ani, țara noastră se confruntă cu o acută lipsă a forței de muncă, sate întregi sunt părăsite, iar investitorii se plâng mereu de lipsa personalului, plecat în masă la muncă în străinătate. Chiar dacă salariile, cel puțin în unele domenii, au crescut în ultimul timp, sunt destule persoane care preferă să primească ajutoare sociale de la stat, decât să ocupe unul dintre multele locuri de muncă rămase vacante. Cu toate acestea, ce credeți că ar trebui să se schimbe în România, ca să-i convingă pe cei plecați să se întoarcă acasă, să se implice în „construirea unei societăți în care fiecare să primească o șansă”, după cum spuneți dvs.?

 

Majoritatea oamenilor își doresc să trăiască într-o societate care să le ofere siguranță și încredere. În momentul de față, am impresia că, în societatea românească, oamenilor le lipsește convingerea că există organisme, instituții, politici sociale bine puse la punct, pe care să se poată baza la nevoie. Dreptatea este pe partea celor înstăriți, se pare. Drepturile se pot cumpăra. Toți cei care nu sunt înstăriți, au sentimentul că sunt izolați și că, în societate, există multă manipulare. Oamenii își doresc să fie integrați într-o societate stabilă, condusă de persoane de încredere, respectabile. De aceea, mulți aleg schimbarea și caută refugiul în altă parte, într-o societate străină, care să le poată oferi stabilitate și siguranță. Alții, cei care nu vor să-și părăsească locurile natale, se resemnează și caută alinare în biserică, în Dumnezeu. Cred că o clasă politică ar trebui sa fie capabilă să-i convingă pe oameni că este de partea lor, a majorității, nu doar alături de cei înstăriți.

 

Ce șanse v-a oferit Germania, și ar fi fost imposibil să aveți acces la ele din România, în ceea ce privește arta dumneavoastră?

 

În privința șanselor mele în domeniul artistic, nu cred că există diferențe între România și Germania. Cred că și eu am plecat, la fel ca mulți alții, mai degrabă pentru că eram un tânăr familist și mi-am dorit ca din Germania să le pot oferi copiilor mei o perspectivă mai deschisă, mai largă asupra vieții. Mai ales pentru că atunci era, chiar dacă pe sfârșit, epoca Ceaușescu. În privința artei cred, dimpotrivă, că în România omenii au o mai mare afinitate pentru artă decât în Germania.

 

Un răspuns surprinzător, aș zice, o părere care, iată, aduce o lumină, o speranță pe finalul discuției noastre. În arta pe care o faceți, am văzut că sunt foarte multe tipologii, multe chipuri, o paletă interesantă de stări și sentimente redate pe fețele personajelor din lucrările dvs. Există, în această adevărată colecție de chipuri, modele „venite” din România? V-a inspirat, vreodată, o amintire, sau chiar o revedere cu persoane din trecutul dvs.?

 

Da, s-a întâmplat asta, chiar în proiectul meu intitulat „Doisprezece”, care este, de fapt, o lucrare de mari dimensiuni, are 9,9 metri lățime și 1,5 metri înălțime, și e compusă din 12 tablouri, mai bine zis 12 portrete, amintind de cei 12 apostoli. La baza ideii acestei gigantice lucrări, stă dorința mea de a crea, fie și doar în plan artistic, o comunitate socială în care fiecare individ să se poată simți integrat și acceptat. În cadrul acestui proiect, cel care mi-a servit drept model pentru lucrarea „nouă” este un tânăr cu numele Ewald, pe care l-am întâlnit în 2011 la Gărâna, un sătuc din munții Apuseni, la capăt de drum, în apropiere de Reșița. În perioada aceea treceam prin una dintre cele mai dificile stări sufletești din viață, despărțirea de soția mea. Un prieten, și el german cu rădăcini în România, m-a luat cu el în toamna anului 2011, timp de o săptămână, la Gărâna. Un sat mic, autentic și foarte liniștit din munți, în mijlocul naturii splendide. Aici l-am întâlnit pe Ewald. Un tânăr cu handicap, fără capacitatea de a comunica. În acel sat trăiau mulți oameni cu handicap. Fiind foarte izolați, existau mulți copii rezultați din incest. Eu eram într-o situație de tulburare sufletească în care mi-aș fi dorit să pot fi și eu la fel de inconștient și fără habar, precum ei. Să nu pricep nimic și să treacă totul fără să fiu în stare să realizez ce se întâmplă în jurul meu. Libertate prin inconștiență… Este o amintire trista, dar și aceste momente sunt importante în viață…
L-am desenat de două ori pe Ewald, pentru că am dorit, în contextul general al lucrării, să prezint o persoană cu dublă personalitate. O dată vulnerabil, fragil, pierdut, iar pe de altă parte, cu un zâmbet înfricoșător, viclean, ba chiar răutăcios.
Eu mă simt, de fapt, ca un povestitor care transpune pe hârtie gânduri, stări sufletești, convingeri, idei care mă cuprind, mă preocupă, pe care doresc să le transmit. Felul meu cel mai bun de a comunica este desenul. Mă interesează foarte mult omul, în toată complexitatea lui, a gândurilor, a simțurilor, atitudinilor sale, conștiente și inconștiente, în contextul social.

 

Fürth, 10 august 2019