Sorin Enăchescu este un nume important în lumea muzicii clasice internaționale, unde a făcut o carieră de excepție, o carieră încununată cu titlul de profesor universitar la Universitatea de Arte din Berlin. Un nume care face cinste țării din care a plecat, dar unde, din păcate, nu se prea știe despre asta, pentru că, îmi spunea la un moment dat, pe parcursul discuției noastre, domnul Sorin Enăchescu: „În general, nu ești profet în țara ta!” Trist, dar atât de adevărat! Interviul care urmează, din seria deja cunoscută a Tribunei, chiar dacă urmărește, în general, o temă deja stabilită, emigrația, încearcă, și prin acest caz, o „reabilitare” a valorilor românești risipite prin lume.

 

Ani Bradea

 

„Contextul social sănătos
și armonios fundamentat pe o conștiință individuală cultivată și spiritualizată, este singurul organ al societății umane, compatibil spre a asigura supraviețuirea omenirii!”

 

Sorin Enăchescu
71 de ani, Germania

 

 

 

Amabilitatea dvs. de a răspunde întrebărilor mele îmbogățește seria acestor interviuri cu încă o poveste ce își are rădăcinile în „fuga” din România comunistă, cu toate riscurile care implicau, atunci, o asemenea îndrăzneală. Pentru început însă, vă las pe dumneavoastră să vă creionați o scurtă prezentare.

 

Mă numesc Sorin Enăchescu, m-am născut în 1948, în Reghin, Mureș și timp de un an, 1966-1967, am fost student la Cluj, la Conservatorul „Gh. Dima”, apoi, între 1967-1971, student la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București. Ocupația mea: pianist, prof.univ. pensionat (Universität der Künste Berlin /Universitatea de Arte Berlin). Locuiesc în Berlin. Plecat și neîntors, din motive politice, în octombrie 1977. Sunt cetățean german din 1978.

 

 

„Plecat și neîntors din motive politice, în octombrie 1977”. Ați putea, vă rog, să detaliați această informație?

 

 

Am să încerc să fiu cât mai concis. Fiind vorba de acum mai mult de 45 de ani, e greu de redat o cronologie precisă.
Între 1971-1977 am fost asistent universitar la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București. Nefiind membru de partid, aveam mereu de suportat întrebări sugestive, de ce la vârsta și responsabilitățile mele educaționale nu am depus încă cerere…!? Citat des din acel motiv la biroul personal, mi se arătau avantajele ce le-aș avea și profesional, plecări în străinătate, dacă… etc. Formația mea intelectuală culturală ardeleană-occidentală plurietnică, orientarea mea etic – estetică – antroposofică, detestarea ideologiei marxiste și a comunismului în special, mă puneau în imposibilitatea de a face profesiunea publică de credință în fața plenului ședințelor de partid, în momentul unei cereri de membru… N-aș fi putut să mă privesc în oglindă în ziua următoare. Deci o stare permanentă de presiune. Prin diverse situații externe, legături cu prieteni artiști din occident, etc., am ajuns în colimatorul rectorului de atunci al Conservatorului, un caracter oportunist infect și setos de putere, care m-a amenințat direct, din motivele de mai sus, cu datul pe mâna anumitor organe… Astfel fiind situația, am pus în mișcare toate resursele și relațiile și folosind prilejul unui concurs internațional de pian (Clara Haskil – în Elveția) în 6 octombrie 1977 am plecat fără întoarcere. Un catalizator a fost probabil și familia lăsată „zălog” pe care am scos-o apoi doi ani mai târziu.

 

 

În acești doi ani, membrii familiei dvs. au avut de suferit din cauza deciziei de a rămâne în străinătate? Care a fost comportamentul autorităților comuniste față de ei? Dvs. ați putut să țineți legătura cu familia din țară, în această perioadă?

 

 

Legătura cu familia era numai prin mesagerii secrete, sporadic și cifrat. Autoritățile comuniste i-au oferit soției mele atunci divorțul imediat, dacă nu reușește să mă convingă să revin. Oferta a fost refuzată. Verișoara primară, funcționară la Industrial Import – Export în București (?- nu-mi mai amintesc exact numele întreprinderii) a fost dată afară din serviciu. Părinții îmi erau deja pensionați. Eu am avut șansa specială să cunosc (după un concert în Bonn al unui prieten artist german de renume) pe cancelarul vest-german, dl. Helmut Schmidt, care s-a interesat spontan, personal, de soarta mea (eram proaspăt sosit din Elveția în Germania) și mi-a propus să trimit un memoriu unui secretar de stat al său. Era o perioadă când statul german ducea o politică intensă în sprijinul familiilor despărțite prin emigrare sau fugă, precum în cazul meu. Cred că aceasta a fost o mare șansă și a avut un rol important (după o vizită oficială la Ceaușescu) în obținerea actelor de „reîntregire a familiei” în Germania (eu primisem după opt luni cetățenia germană). Mă îndoiesc că altfel așteptam numai doi ani…?! Oricum, eu am căpătat repede anularea cetățeniei române și în ‘81 am făcut prima vizită în România după fugă. După un interogatoriu scurt la Tg. Mureș, unde am cerut o prelungire a vizei de ședere, am fost lăsat în pace. Ca cetățean german, n-am mai avut probleme.

 

De ce ați revenit în România în 1981, adică atât de curând după „fugă”? Și cum vi s-a părut atmosfera din țară atunci? Ce schimbări ați sesizat în relațiile cu autoritățile (dar nu numai)? Cum vi s-au părut oamenii, cunoscuții, în ce fel se comportau ei cu dumneavoastră? Știm cu toții cât de suspicioase erau autoritățile comuniste cu străinii (erați și dvs. unul, la acel moment), și cât de urmărite erau interacțiunile acestora cu cetățenii români.

 

Mda, am reușit destul de repede încetățenirea germană și renunțarea la cea română. Întoarcerea în țară în ‘81 (prima după „fugă”) nu a fost lipsită de emoții, mai ales că maică-mea, care nu a suportat niciodată plecarea/fuga mea, era psihic extrem de atinsă și trebuia să o repliez… De aceea m-am grăbit și nu mi-am prea făcut gânduri asupra unor riscuri posibile…! Faptul că nu mi s-a întâmplat nimic represiv din partea autorităților, îl pun pe seama aspectului că, probabil, presupunerea unei influențe a cancelarului german nu este doar speculativă. Pe de altă parte, neavând nici o funcție politică, nefiind nici membru de partid, nici manifestant protestatar, eram destul de neînsemnat pentru autorități … Când am cerut o prelungire a vizei de ședere la poliția din Târgu Mureș, am fost chestionat de un securist, la un mod destul de general și cu manifestări destul de binevoitoare din partea lui, în sensul accentuării faptului că doar sunt român și întotdeauna voi fi binevenit în țară, etc. N-am discutat prea mult cu nimeni, fiind conștient că având (cu excepția soției și copilului) încă toate rudele în țară, cei periclitați sunt cei rămași, dacă mă manifest activ în afara României. Rudele și prietenii m-au primit la modul interesat până la ignorat. Teama era la mulți reală. Fiind mai mult la Reghin, la părinți, eram departe de București. Cred că am fost privit de autorități mai mult ca un muzician cu capul în nori, decât ca un factor politic periculos…

 

Spuneți că ați plecat din țară în 1977, la un cunoscut concurs internațional de muzică, și că, folosind acest prilej, nu v-ați mai întors. Cum a fost pentru dvs. momentul acela în care ați hotărât să rămâneți în străinătate? Cine v-a oferit ajutorul? Cum ați reușit să vă descurcați? (Mă refer, desigur, la primul contact cu străinătatea, la primele acțiuni necesare supraviețuirii într-o altă țară.)

 

Impactul meu cu Occidentul nu a fost nou în 1977. Am mai fost la un concurs internațional de pian în 1971 în Italia, de unde m-am întors în țară. Mai bine nu o făceam! Mama mea însă era mereu renitentă tuturor intențiilor mele centrifuge, chiar cu șantaje morale, iar eu aparțin unei generații unde cuvântul părinților avea pondere hotărâtoare. Pentru hotărârea de a rămâne în 1977 a fost decisivă situația proprie de tensiune politică în Conservatorul bucureștean, unde eram asistent universitar, și prietenia și aprecierea unui mare artist german, pianist și dirijor de anvergură mondială, Christoph Eschenbach, pe care îl cunoscusem și întâlnisem repetat, cu prilejul concertelor sale în București. Îi cântasem de vreo câteva ori… Eu am plecat din București cu avionul și cu 20 DM (nn.: douăzeci de mărci germane) în pantof. Christoph mi-a lăsat o sumă de demaraj în Elveția, el mi-a făcut cunoștința cu cancelarul german dl. Helmut Schmidt în Bonn, și tot el mi-a făcut, după evadarea spre Hamburg, cunoștință cu o familie prietenă de bancheri hamburghezi (Baronul Manfred von Schroeder și soția lui Baroana Benita von Schroeder) în a căror casă am fost primit doi ani, până la sosirea familiei mele în 1979. Mișcător a fost ajutorul spontan al surorilor Clarei Haskil din Elveția, care mi-au pus în mână 1000 de franci elvețieni la plecarea din Elveția spre Germania.
Deci nu am avut de ce mă plânge de începuturi pe străzi. Am fost ajutat cu concerte organizate de D-na Benita prin cunoștințele ei în crème de la crème a societății germane, lecții private de pian, apoi am aplicat la diferite instituții pentru posturi de profesor. Deși au fost inițial demaraje promițătoare la nivel de activitate solistică pianistică, din motive de handicapuri din partea vieții de familie din România, potrivnice emigrației mele și în contextul privat familial suboptimal în conviețuire, a trebuit să mă mulțumesc treptat cu statutul de profesor. Nivelul de luptă pentru afirmarea pe plan profesional internațional cere un costum de nervi intact, netulburat de probleme familiale…
Altfel, nu am avut nici un fel de probleme de început! Limba o posedam din copilărie, cultura germană era de fapt, prin ambianța copilăriei și a școlii generale și de muzică, intim legată de educația mea… Ca ardelean, amestecat cu toate etniile, nici o problemă de aclimatizare! Ca fugar politic, eram foarte ajutat de familia von Schroeder și anturajul ei, doamna casei provenind dintr-o familie germană nobiliară emigrată în al doilea război mondial din țările baltice. Interesul meu pentru antroposofie dădea o platformă suplimentară de înțelegere, familia von Schroeder fiind foarte activă în acest sens…în fine, o altă temă… Să nu se creadă că „pilele”, în sensul României, ar fi aici de presupus! Fără competență, poți avea toate ușile deschise, dar nu capeți nimic numai prin „pus de vorbă bună”! Trebuie proba concretă a competenței palpabile!
Oricum, după 1979 m-am mutat în locuința mea, într-un sătuc lângă Hamburg (Escheburg), de unde trebuia să duc totul pe umerii proprii (zilnic 90 km dus-întors până la Hamburger Konservatorium în Blankenese, unde pentru 700 de mărci pe lună predam 20 de ore săptămânal – adică exact 19 și ¾ ore, altfel, trebuia să mi se plătească de către patron asigurările sociale – șomaj și boală – așa, le plăteam eu din buzunar…). Am demisionat de acolo în 1981 și până în 1983 am fost liber profesionist (concerte, recitaluri, lecții particulare, cu o substanță materială infimă, mai ales cu datorii financiare și cu o familie ruinată…). În perioada 1983-1985 am fost docent la o școală municipală de muzică în Mannheim, cu o leafă respectabilă, dar și 23 de ore săptămânal, în schimb puteam să-mi întrețin soția (despărțiți) și fiul în Hamburg. Viață concertistică aproape zero, sau limitată la instituție… Din 1985 până în 2005, docent și hon.prof., iar din 2005 până în 2018, profesor universitar plin la Universität der Künste Berlin. Concertistică sporadică, mai des Masterclasses și membru în jurii de concursuri internaționale (Germania, România, Italia, Spania, Coreea, China…).
Deci, o viață normală de pianist solist ratat, dar invidiat de mulți colegi de breaslă …!

 

 

Sunteți dur cu dumneavoastră, nemulțumit, înțeleg, de ceea ce ați reușit să realizați în plan profesional, deși, cred că (și dvs. ați mai afirmat asta) din România comunistă ar fi fost dificil, cel puțin, să vă construiți asemenea carieră.

 

 

Probabil că aș fi ieșit mai bine, din punctul de vedere strict al carierei, dacă mă dădeam de partea partidului. Relații se puteau clădi corespunzător. Dar alternativa asta era pentru mine indiscutabilă, din motivele spuse… Apoi după ‘89 totul s-ar fi schimbat!… E obsolet de a comenta „dacă și cu parcă”… Este acum cum este! Problemele familiale au fost decisive, căci startul în occident a fost realmente cu toate ușile deschise, la toate nivelele. Există o maximă: dacă ceva mă determină altfel decât o dispun eu, sunt de vină eu însumi! Deci nu fac pe nimeni vinovat. În fine, ușor de zis, greu de făcut! Nu sunt dur cu mine, încerc să fiu obiectiv la nivelul evenimentelor… Ca să fiu obiectiv și din perspectiva vârstei mele, din punctul de vedere al pianiștilor din Occident, am atins maximumul posibil unui pianist care nu este de calibrul unui Radu Lupu sau Christoph Eschenbach. Prof.univ. la o universitate germană! Adevărat, mulți visează la așa ceva.

 

 

Printre intervievații mei anteriori, a fost și o doamnă profesor de vioară la Paris, care a părăsit România la vârsta de 40 de ani, și la câțiva ani după căderea regimului comunist, cu realizări importante în plan profesional și social, la acel moment, dar care a plecat din țară din cauza faptului că, spunea dânsa, deschiderea culturală, posibilitatea unei evoluții în acest plan, era nesatisfăcătoare în România.

 

 

Mă tem că foarte puțini muzicieni instrumentiști români au făcut o carieră râvnită în Occident. Au plecat plafonați din România și s-au plafonat la nivel superior (probabil mai mult material) aici în occident. Cu cântăreții este altceva! Deschiderea culturală în România timpurilor tinereții mele era spectaculoasă, în privința seriozității educației profesionale, a nivelului cultural-spiritual al abordării personale, din partea fiecăruia, a artei (lăsând la o parte spoiala învățământului politic imbecil, care era pentru toți mai mult pro forma, important fiind să nu fii militant contra ideologiei). Dacă aspirai, nu exista nici o piedică să-ți însușești o cultură generală profundă, în plus mai existau ceva impulsuri exemplare ale elitelor culturale antebelice. Nivelul de cultură umanistă pe care l-am întâlnit în Occident era cu mult mai superficial, ba chiar domina mutatis mutandis o ignoranță binevoitoare la toate nivelele, exceptând elitele! La nivel pianistic, școlile de muzică din România erau definitiv mai serioase decât cele din Germania, cu mici excepții.

 

 

Dumneavoastră ce credeți, având în vedere schimbările socio-politice care au avut loc în țara noastră după plecarea dvs., mai există, mai este reală această problemă a tinerilor care doresc să studieze în străinătate, și mă refer în special la cei care studiază muzica, de a nu găsi acasă ceea ce își doresc, în consonanță cu aspirațiile lor?

 

 

Se pare că au plecat foarte multe competențe din România, vechile generații de dascăli (unii pe care i-am avut și eu) au trecut în veșnicie, iar timpurile s-au schimbat atât de radical în sensul unei educații pur materialiste, aleatorice și bazate pe consum, încât activitatea în slujba muzelor artelor a devenit excepție totală! Politica locală bazată pe corupție și ignoranță este o catastrofă culturală de anvergură cosmică! M-aș bucura să mă înșel, dar asta este percepția mea aici în Germania, de România nu mă pot pronunța fără îndoieli, nefiind suficient de informat. Faptul că încă mai sunt mulți studenți autohtoni la universitățile de arte din România, îmi dă speranța că mai există o pepinieră a vieții spirituale. În Occident, școlile de muzică, cu atât mai mult studiul universitar, au procente de 10% maximum de autohtoni, pianiști cu tendință spre 1-5%… Asia cucerește mapamondul!

 

 

Și să nu uităm că avem Festivaluri de gen internaționale foarte apreciate (fie și dacă ne referim doar la „Festivalul Enescu”, ajuns, în acest an, la a XXIV-a ediție, și care a devenit cunoscut în toată lumea, frecventat de cei mai cunoscuți artiști și de cele mai mari orchestre).

 

 

De manifestări de elită se îngrijește politica, este o chestiune de investiție, prestigiu, imagine. Au învățat-o de la Occident și românii. Dar fațada rămâne fațadă! Ce lipsește, este educația și activitatea de masă! Este clar că nivelul artistic superior nu poate fi atins decât elitar, însă educația artistică, în calitatea sa de fenomen de creștere spirituală a noilor generații, ar trebui să aibă altă pondere. Atunci ar deveni și contextul social mult mai purificat de violență, ignoranță, depresiuni, șamd …

 

 

Sunt în asentimentul dvs., o educație prin artă, la nivel de masă, nu doar elitar, cum spuneți, ar putea schimba contextul social, dar este o utopia aceasta, știm bine.

 

 

Contextul social sănătos și armonios fundamentat pe o conștiință individuală cultivată și spiritualizată, este singurul organ al societății umane, compatibil spre a asigura supraviețuirea omenirii! Conditio sine qua non!… De reflectat în ce măsură utopiile ar fi suficient de înțelese în potențialul lor real de realizare concretă… Pentru asta este hotărâtoare definiția „conținutului utopic” și premiza unei gândiri educate activ-meditative. Sau măcar elementar-organice, de la cauză la efect și viceversa, când efectul devine el însuși cauză.

 

 

Eu mă refeream, îndeosebi, la parcursul societăților din ultimii ani. Cred că este suficient să privim „evoluția” lor, ca să înțelegem spre ce ne îndreptăm.

 

 

„Evoluția” acestor societăți este aleatorică pentru că individul nu este inițiativ, ci este determinat de anihilarea sa personală prin factori de acțiune exteriori, pe care individul însuși îi favorizează, ba chiar generează. Prin comoditatea lui de a nu se implica în numele unei valori etic-morale, a unui conținut uman spiritual, ci în numele unei oportunități, utilități materiale, sau a unei ideologii găunoase. Brutal generalizat, dar asta este tendința generală!

 

 

Insist în a preciza că eu aveam în vedere (și) explozia tehnologiilor, care a adus beneficii, pe de o parte, dar a și distrus iremediabil, pe de altă parte.
Poate au distrus, dar nu iremediabil. Conștiința/conștientizarea unei păgubiri este primul pas spre o posibilă ameliorare. V-am mai spus: „dacă ceva acționează asupra eului meu altfel decât aș dori-o eu, cauza este în mine, nu în afara mea”!
Aici hotărăște incidența comodității, oportunismului, șamd …

 

 

Desigur, dar un acces (prea) facil la informație a afectat studiul serios. Se poate lesne observa superficialitatea în dobândirea cunoștințelor. Culegem frânturi de informație, accesăm multe zone, dar nu ne ocupăm în profunzime de nimic…

 

 

Positive in omnibus! Just în toate afirmațiile! Doar că vina este de căutat în ceea ce am afirmat mai sus. Constatarea, respectiv conștientizarea negativului este premiza accesării pozitivului! Sau cel puțin a posibilității de a opta prin (re)cunoaștere pentru ceva pozitiv. Deci deplina libertate: libertatea de inițiativă, de opțiune. Nu o fi comod, dar profund satisfăcător, dacă omul își biruie lenea și alibiurile, de ce NU ar merge ceva…?! După părerea mea, inamicul direct al omului de astăzi, și handicapul spre cele de mai sus, este consumul fără măsură și discernământ, iar idealul omului de astăzi este exact acest inamic. Acesta anihilează gândirea și voința.

 

 

Nu știu cum e în muzică, dar în literatură, sau în artele plastice (ca să dau doar aceste exemple), se pot des întâlni pseudo-creatori, și asta doar datorită faptului că le lipsește studiul inițial, cititul.

 

 

Am scris cândva pe facebook părerea mea, de ce în muzică efemeridele sunt mai numeroase decât în natura înconjurătoare: mesagerul a devenit mai important decât mesajul! Adică mesajul artistic, bineînțeles. Mutatis mutandis, de aici se naște hipertrofierea cultului idolului scenic, care se cere împrospătat mereu, în pofida asimilării și interiorizării conținutului artistic, de toate genurile. Mesagerul își uită astfel misiunea adevărată, aceea de a pătrunde de-a lungul vieții tot mai subtil și intim natura și substanța artistică sugerate de creator … Un dascăl vârstnic mi-a ripostat odată văietărilor mele, că nu-mi reușea la pian ceva cum îmi doream: nu-i nimic dragule, primii 70 de ani sunt mai dificili, după aceea merge totul ca uns…! Deh, studiul…!

 

 

Îmi spuneați că ați fost membru în jurii la concursuri internaționale, în mai multe țări, printre care și România. Când s-a întâmplat asta, cel mai recent, și cum ați văzut societatea românească atunci?

 

 

Am făcut, în anii 2005-2007 (?), ceva masterclass-uri la Universitatea de Muzică din București, în programul Erasmus. Era momentul în care mult tineret visa să studieze în Occident. Talente interesante, probleme profesionale tipice unei școli de pian odată vii și căutând din nou drumuri de succes, după izolarea din timpul comunismului… În general, nu ești profet în țara ta! Cred că este totuși cazul să accentuez faptul că în România, existând încă o pepinieră autohtonă de talente, universitățile artistice pot exista pe baza acesteia. În Germania, fără studioși asiatici, sau în general veniți „extra muros”, secțiile de pian universitare și-ar putea închide porțile…! În fine, temă complexă și cu multe fațete.

 

 

În prezent, întrețineți relații cu români stabiliți în Berlin, sau în alte orașe din Germania? Aveți cunoștință despre existența unor organizații (culturale, etnice…) românești de acolo? Întrebarea aceasta, mărturisesc, vine din tristețea cu care am constat, în majoritatea discuțiile purtate până acum, că românii sunt dezbinați în situații de minoritate, la fel cum sunt și acasă, unde dețin majoritatea etnică…

 

 

Sporadic, întâmplător și mai ales cu foști colegi. Majoritatea anturajului anterior plecării mele din România este împrăștiată pe Mapamond, facebook m-a ajutat să-i regăsesc pe mulți (așa am reușit să facem întâlnirea de 50 de ani de la bacalaureat). La începuturi (1977-1989) prudența era chiar necesară, căci agenții provocatori nu erau de subestimat, iar eu mai aveam rude în România, cărora nu voiam să le dăunez cumva… Treptat mulți au plecat spre ceruri… iar eu, la vârsta mea, nu pot decât să contemplu ce se întâmplă în România și ce fac românii – precum privești un țarc de iepuri…(mutatis mutandis) și să dau răspunsuri numai la întrebări care mi se pun…
În primul deceniu al sec. XXI am frecventat, destul de des, Rumänisches Kulturinstitut din Berlin, unde studenți de-ai mei mai concertau din când în când. Acolo am cunoscut, și reîntâlnit, la recepții, diverse personalități române din cultură și politică, de exemplu pe dl. Andrei Pleșu (cu care m-am cunoscut în studenție) venit ca ministru. Nu l-a interesat modesta mea persoană.
Nu s-au legat în general contacte, cred că toți erau prea preocupați de viața proprie și poate nici eu nu eram prea receptiv ?!…

 

 

În prezent mai aveți rude/prieteni în România? Veniți în vizită în țară? Sunteți la curent cu situația social-politică de aici?

 

 

Puține rude îndepărtate, merg mai mult silit de faptul că mai am casa părintească la Reghin care îmi dă dureri de cap (greu de vândut și ruinată de niște locatari pe care i-am lăsat să locuiască gratis acum patru ani, ca să nu stea casa goală – după ce a fost vandalizată de cinci ori…) Asta arată și părerea mea despre România și români (cei care mi-au vandalizat-o erau rromâni…)
Românii au darul, la momentul oportun, să ia deciziile anapoda! Dacă după ‘89 se reinstaura monarhia constituțională, România ar fi arătat astăzi cu totul altfel… Dacă…!
În rest, tineretul să aibă grijă să nu cadă în mrejele neomarxiste ale actualei UE. Dacă nu se va reforma, UE, în forma actuală, este sortită pieirii și România cu ea împreună! Sunt mulțumit că am vârsta pe care o am. Că am trăit vremuri în care importanța culturii și a spiritualității erau cel puțin echivalente cu câștigul banului! Astăzi contează doar banul și consumul hedonist, senzualitatea și supunerea gândirii proprii mainstreamului corectitudinii politice… O incultură crasă domină politicul și dialogul social. Mi se pare că trăim într-un context asemănător imperiului roman în decadență, unde panem et circenses erau singura preocupare și a politicii și a poporului…
Nu am nimic în comun cu această direcție, care este din ce în ce mai greu de combătut iar pentru mine de suportat. De fapt nici nu se poate combate ceva, când generațiile tinere nici nu cunosc altceva decât status quo!…
Nu vă mai toc la cap cu „pesimismul” meu, deși câteodată „optimismul” este doar lipsa de informații corespunzătoare…

 

 

Și ca să nu încheiem dialogul acesta în „pesimism”, cum spuneți, aș vrea să vă întreb care este cea mai frumoasă amintire pe care o păstrați din România, din viața dvs. de dinainte de emigrare? Există ceva, legat de această perioadă, care vă lipsește/v-a lipsit?

 

 

Mai multe!…Toate amintirile legate de copilăria și tinerețea în Ardeal/Transilvania. Întâi la gospodăria țărănească a bunicului, fierarul Adalbert Kosch în Iernuțeni/Reghin. Agricultură, animale, la lucru la câmp și în grădini, livezi, joc în praf și pe ulița satului… În lumea aceea pestriță și multietnică a Reghinului, Tg. Mureșului, Clujului, cu oameni de suflet, cultivați ales, intelectuali și oameni simpli dar modești și apolitici! Profesoara mea de pian, la liceul de muzică din Tg. Mureș, D-na Sarolta Trozner, mama mea spirituală…, Liceul Papiu, cu obsesii medievale, latina…, unde am luat bacul… O lume care în acea formă a dispărut treptat deja de prin anii 60-70. Mocănița de pe valea Gurghiului, din care puteai coborî la deal, în timpul mersului, și culege flori… (dobitocia locală reghineană politico-administrativă a lichidat-o în anii 70…). Anticariatele din Tg. Mureș și Cluj, unde îmi cheltuiam banii puțini de buzunar pe cărți vechi în latină, probabil din inventarul unor mănăstiri secularizate… șamd. În esență, Ardealul, cu fascinația pentru istoria lui creștin-apuseană și atât!
Bucureștiul, deși locul maturității profesionale și familiale, volatil, oportunist, superficial, cu câteva persoane importante și episoade simpatice în biografia mea, dar ponderea ardelenismului meu înnăscut nu a putut fi niciodată înlocuită de oportunismul politic și de capacitatea compromisurilor necesare în lumea bucureșteană, pentru a putea avansa… De aceea am și emigrat!

 

 

Berlin, 5 septembrie 2019