După ce am cunoscut în Germania câteva experiențe ale exilului, început, în majoritatea cazurilor, înainte de 1989, iată că întâlnesc (la modul propriu de data aceasta), la Nürnberg, o persoană care a plecat din România relativ de puțină vreme, luând această hotărâre nu din motive politice, și nici economice (precum în majoritatea situațiilor de emigrare recentă). Pot spune că aduc, în cele ce urmează, în fața cititorilor, un „caz” care nu se pliază, ca motivație, pe niciunul dintre cele pomenite anterior. Așadar, seria interviurilor din rubrica Social a Tribunei continuă cu un nou episod.

 

„Trebuie să căutăm ceea ce ne unește, nu ceea ce ne dezbină“

Cristina Simion
52 ani, Germania

 

 

Pentru început, cred că cel mai bine este să vă las pe dvs. să vă prezentați, după care vom intra în tematica propriu-zisă a discuției noastre.

 

 

Mă numesc Cristina Simion, am 52 ani, sunt curator și galerist în Nürnberg, Germania. Am înființat Tiny Griffon Gallery, o galerie de artă non profit, în anul 2013, din pasiune pentru artă și din dragoste pentru artiștii români. Deși lucrasem peste două decenii în managementul de presă, predând, câțiva ani buni, la Universitățile din București și Iași, marketing și management în media, și am un doctorat în change management, am dorit să încerc o nouă carieră odată cu plecarea din România, în vara lui 2012. Am plecat din motive personale, împreună cu fiica mea, care avea atunci șase ani, și mi-am întemeiat aici o nouă familie. Între timp, am înființat galeria, am organizat expoziții, am urmat cursuri de curatoriat internațional la NODE Curatorial Center Berlin și am sistematizat cunoștințele acumulate, transformând pasiunea în profesie.

 

 

Spuneți că ați plecat din țară din motive personale și, în acest caz, nu vom intra în detalii. Vă întreb însă, dacă la acel moment, având în vedere realizările profesionale din țară, a fost dificil de luat o hotărâre care practic vă obliga să luați totul de la zero în altă parte?

 

 

Am avut, în România, o carieră foarte interesantă și am avut norocul de a face parte dintr-o generație care a avut destule oportunități (aveam douăzeci și trei de ani în 1989). Presa era, în 1991, când am „aterizat” din întâmplare într-o redacție de ziar, la începuturile sale. Erau multe burse și cursuri pentru jurnaliști și, ceva mai târziu, pentru management în presă, era mult entuziasm dinspre democrațiile „așezate” și, pentru cei care aveau dorința de a învăța, posibilitățile erau numeroase și aproape gratuite. Am avut șansa să am acces la educație media de nivel internațional și, aplicând ceea ce am învățat, să am performanțe, mai ales ca manager. În 2012, compania pe care o conduceam a fost vândută, iar eu simțeam că am nevoie de provocări noi, pe fondul schimbărilor dramatice ale comportamentului de consum media, al oboselii cronice, dar și al unor dezamăgiri legate de întreaga situație politică de atunci. A fost, în ceea ce mă privește, momentul ideal pentru un nou început. M-am concentrat pe prezent și viitor, am fost foarte ocupată și orientată spre rezolvarea problemelor pas cu pas, ceea ce nu mi-a lăsat prea multă energie pentru introspecție. Pe scurt, n-am avut timp atunci de regrete – și asta mi s-a potrivit.

 

 

Cum ați reușit să vă integrați în noua societate, atât de diferită de cea românească? A existat o perioadă mai dificilă? Din ceea ce-mi spuneți, pare că lucrurile au curs firesc, chiar natural aș spune, dar totuși schimbarea a fost completă, atingând toate palierele existenței: la nivel social, profesional, personal.

 

 

Privind retrospectiv, mi se pare că mi-a fost foarte greu în primii ani, iar progresele profesionale și sociale au fost făcute cu pași aproape dureros de mici. Aveam mai mereu impresia că timpul îmi curge printre degete și că nu voi reuși să construiesc ceea ce îmi propuneam. Cunoștințele rudimentare de germană au fost un prim handicap, iar germana am învățat-o, recunosc, încet și imperfect. Stăpânirea limbii germane e o cheie importantă pentru integrarea în societatea de aici, timpul, și el, e o altă cheie. M-am deprins cu ideea că în societatea germană se întâmplă prea puține lucruri peste noapte, că oamenii își iau timp de reflecție ca să își formeze o opinie și să dea un răspuns, că uneori eforturile unei vieți întregi nu duc la o acceptare unanimă (dar unde se întâmplă asta, în afara imaginației noastre optimiste?), că și în Germania societatea e în tranziție: peste o generație, lucrurile vor arăta cu siguranță altfel, deși acest „altfel” e un subiect de dezbatere și nimeni nu poate face previziuni clare. Integrarea mea aici a fost și este un continuum, în care fiecare zi este, simbolic, mai ușoară decât precedenta. În toată această perioadă, familia și câțiva prieteni mi-au fost mereu alături. Nu vor ști niciodată cât de mult le datorez…

 

 

Spuneți că ați înființat, în 2013, la Nürnberg, orașul în care v-ați stabilit, o galerie de artă, un domeniu diferit de cel în care ați activat în România. Cât de greu a fost să puneți la punct, să aduceți în stare de funcționare o asemenea activitate, ce dificultăți ați întâmpinat? Faptul că nu erați cetățean german a contat în demersurile pe care le-ați făcut pentru a obține autorizațiile legale?

 

 

Am înființat galeria în martie 2013, însă am deschis-o abia în noiembrie – nu din cauza dificultăților în a înființa societatea, ci pentru că am găsit foarte greu un spațiu adecvat și încă și mai greu un proprietar dispus să închirieze. Nu cred că a contat faptul că nu eram cetățean german, ci mai degrabă un cumul de trei factori „negativi”. Primul, de natură generală, este acela că o galerie de artă are puține șanse să supraviețuiască – și asta, oriunde în lume. Arta e doar, în puține cazuri, o afacere profitabilă. Al doilea l-a constituit lipsa mea de experiență în domeniu. Dacă o galerie de artă are, în general, slabe șanse de succes financiar, una nou înființată, de către cineva care nu poate dovedi că are expertiză și experiență în comerțul cu artă are, evident, încă și mai puține șanse. Al treilea factor îl reprezintă complicata birocrație germană: până la închiderea lungului proces al unei eventuale insolvențe, proprietarul nu poate evacua chiriașul din spațiu, cu posibilități minime de a-și recupera datoria acumulată între timp, consecința fiind că proprietarii încearcă să se asigure că afacerea ta e solidă. Pe scurt, deschiderea galeriei a fost o aventură, dar cred că și unui cetățean german i-ar fi fost greu, din motivele enumerate mai sus – și pe care nu le-am văzut legate în niciun fel de persoana sau cetățenia mea.

 

 

„O galerie de artă are puține șanse să supraviețuiască” și „arta e doar, în puține cazuri, o afacere profitabilă”, spuneți dvs. Cum stau lucrurile acum, în cazul Galeriei pe care ați înființat-o?

 

 

Tiny Griffon Gallery este o societate non-profit. Deși avem dreptul de a face vânzări și de a încasa comision din vânzare, cea mai mare parte a veniturilor o constituie proiectele de expoziții în spații diverse (centre culturale, spații muzeale, spații expoziționale ale instituțiilor partenere) – am expus și într-o catedrală, și într-o cetate medievală, precum și donațiile și sponsorizările pentru proiecte de interes public. În acest fel, am putut diversifica proiectele expoziționale, la care am adăugat cataloage, albume, flyere, și am putut continua și chiar extinde geografic activitatea galeriei, restrângând costurile generate de un singur spațiu expozițional permanent. Mi-a luat timp și energie să găsesc o soluție viabilă, dar mă bucur că am ajuns la un echilibru. M-au ajutat mult și cursurile de curatoriat internațional, axate și pe management, nu doar pe aspectele conceptuale ale muncii curatoriale.

 

 

Ați înființat Galeria, spuneați chiar în debutul discuției noastre, „din pasiune pentru artă și din dragoste pentru artiștii români”. Să înțeleg că printre artiștii expozanți sunt/au fost și români? Mă refer nu doar la cei care trăiesc în străinătate, ci și la artiști din România.

 

 

Încă de la stabilirea mea în Nürnberg, am știut că există în regiune foarte mulți români și germani de origine romană, precum și germani, mai ales sași transilvăneni, cu rădăcini în România. Mi s-a părut natural să existe un interes pentru arta românească și am invitat, de la început, artiști din România, pe care îi cunoșteam din țară, dar și artiști stabiliți în Germania, pe care i-am cunoscut aici. Nu am intenționat să expun doar artiști români, dar publicul care s-a arătat interesat și care a răspuns invitațiilor mele a fost format mai ales din iubitori de artă care aveau legătură cu România. Unii au venit din țară cu propriile colecții de artă, alții nu sunt colecționari, ci doar iubitori de artă și frumos… În timp, am extins colaborările mele și am reușit să promovez în România artiști de origine română sau artiști români care nu trăiesc și nu sunt atât de cunoscuți în țară, realizând astfel un schimb cultural în ambele sensuri. Am organizat sau prezentat expoziții ale artiștilor legați de spațiul cultural romanesc, nu doar în Germania și România, ci și în Elveția, Belgia, Slovenia, Serbia, Republica Moldova. Demersul meu este însă unul legat de valoare, nu de origine – deși particip și la proiecte cu caracter regional, caut întotdeauna artiști originali, valoroși, interesanți prin mesajul lor, evitând un festivism care poate face mai mult rău decât bine.

 

 

Într-adevăr lăudabilă inițiativa dvs., de a promova arta românească, în speță artiștii români contemporani, în Germania, în spațiul european. Lucrând la o revistă de cultură, știu cât de importantă este promovarea, știu că pentru a ne face cunoscută cultura în lume, trebuie să ieșim cu creațiile noastre în afara granițelor, să atragem atenția asupra noastră. Nu este suficient să așteptăm ca străinii să ne descopere singuri… În acest sens, Revista Tribuna a inițiat, în ultimii ani, numeroase schimburi culturale, atât în zona literaturii, cât și a artelor plastice. Ajungând în acest punct al discuției noastre, nu pot să nu vă întreb dacă aveți cunoștință de existența altor entități culturale (asociații culturale, fundații, etc.), în orașul dumneavoastră, sau în altele din Germania, care se ocupă de promovarea culturii românești? Sunteți în legătură cu astfel de comunități?

 

 

Chiar în Nürnberg, sunt membră în asociația româno-germană Romanima e.V., care m-a sprijinit în organizarea multor expoziții în colaborare cu Primăria orașului Nürnberg, în cadrul relației de prietenie între orașele Nürnberg și Brașov. În München, ca parte a evenimentelor grupate sub genericul Zilele Culturii Române la München, Ge-Ro-Forum organizează, de ani buni, expoziții de artă, promovând artiști români, mai cu seamă din Bavaria. SGRIM e.V. din München a organizat, anul trecut, cu eforturile artistei Maria-Lie Steiner, o expoziție-protest, la care au fost invitați să participe artiști plastici de origine română din toată Germania. ICR Berlin, condus de distinsul scriitor Claudiu Florian, organizează mereu expoziții de artă – și nu doar în galeria Institutului, ci și în galerii partenere. Doina Talmann, la Bochum, promovează de mulți ani arta românească și artiștii români, prin programe de schimburi culturale, în ambele sensuri, invitând și artiști germani să expună în România. Cred că există un interes semnificativ pentru artă și, în general, pentru cultura română în Germania, interes care depășește enclavele comunităților românești și ajunge în media „mainstream”.

 

 

Și cum este receptată arta românească de astăzi în Germania? Profit de experiența dvs. în domeniu, pentru a obține o părere avizată.

 

 

În opinia mea, nu există un singur răspuns la această întrebare. Iubitorii de artă pe care i-am întâlnit au auzit întotdeauna de câțiva artiști contemporani români. Altfel, cred că sintagma arta românească contemporană poate duce cu gândul la o singura școală sau la un singur curent artistic. Artiștii legați de spațiul cultural românesc se exprimă în multe feluri – și e bine să fie așa, iar arta lor poate fi analizată într-un cadru mult mai larg și mai relevant artistic decât cel geografic. Nu e nicio problemă dacă un artist român nu e automat recunoscut ca atare – vremea școlilor naționale a apus, iar în satul global, vocile artiștilor pot fi asociate sau nu cu originea lor. Ce e cu adevărat important e că artiștii români și de origine română care se bucură de notorietate internațională se întorc adesea să construiască sau să lase ceva țării, de la expoziții, la donații, cursuri, tabere sau reședințe de artă sau chiar muzee – și sunt modele valoroase pentru viitoarele generații.

 

 

Așa cum spuneam la începutul discuției noastre, în comparație cu intervievații mei de până acum, sunteți de puțină vreme plecată din țară. Cu toate acestea ați reușit, în acest scurt timp, nu doar să vă adaptați foarte bine în noua societate, cât și să stabiliți legături interesante în comunitățile culturale românești din Germania. În condițiile în care am auzit mereu vorbindu-se despre dezbinarea românilor, chiar și în situații de minoritate (sau mai ales!), să înțeleg că lucrurile funcționează diferit în mediile pe care dvs. le frecventați?

 

 

Într-un foarte interesant studiu sociologic (care e departe de fi singular, căci în ultimii ani au mai apărut lucrări având ca temă generică „portretul-tip al românilor”), Românii, un viitor previzibil?, avându-l ca autor pe Dorin Bodea, sunt catalogate – între altele – limitările noastre ca popor. Mie mi s-a părut captivant să îl citesc și, desigur, să compar observațiile mele empirice cu rezultatele statistice. Nu îmi amintesc toate atributele negative enumerate, dar de multe ori m-am gândit că spiritul critic exagerat, dar și pasivitatea, sunt obstacole și în calea succesului individual, și în acțiunile noastre de grup. Sunt caracteristici care subzistă și în diaspora – și care subminează uneori atât eforturile de integrare, cât și cele de a-ți păstra identitatea legată de origine (cred cu putere că nu există nicio dihotomie aici). Dar am ales să mă concentrez pe construcție și să mă însoțesc cu oameni care au aceeași viziune despre ceea ce e important în viață – și nu sunt puțini. Sigur, cine nu muncește, nu greșește: am făcut greșeli, unele majore, și probabil că voi mai face (sper măcar că, învățând ceva, voi evita să le repet în buclă), dar mă uit în urma, la cei doar șapte ani de când am ales sa reîncep aproape totul în viață, și se întrezărește deja compunerea a ceea ce mi-am propus. Nu chiar așa cum mi-am închipuit la început, dar „altfel” nu înseamnă neapărat „mai puțin” și nici „mai prost”. Revenind la comparația pe care o propuneți, între așteptările (negative) dictate de percepțiile colective asupra românilor din diaspora și experiența personală, adevărul e că prefer să mă concentrez pe ceea ce îmi potențează energia. Sunt bucuroasa și recunoscătoare pentru sprijinul și prietenia pe care le primesc și caut, la rândul meu, să dăruiesc ceva mai departe. Fac asta programatic, pentru că nu am o natură foarte optimistă, așa încât trebuie să îmi reamintesc cât de mulți oameni frumoși și cât de multe lucruri bune sunt în viața mea, ca să nu uit cumva și să mă pierd uneori în auto-compătimire, atunci când nu îmi reușește ceva. Am învățat de la mama că „mila de sine” e cel mai mare dușman din interior, și încrederea că poți, cel mai bun aliat.

 

 

Veniți des în România? Aveți aici legături (de natură profesională sau personală) care sunt active, care funcționează?

 

 

Vin de câteva ori pe an în România, iar vizitele mele se îndesesc – și asta mă bucură foarte mult. Vin pentru familie și prieteni, dar și pentru proiecte profesionale, care mă poartă în locuri diferite: București, Sibiu, Brașov, Iași, Timișoara, Cluj… Încerc să pun în acord proiectele mele cu ritmul vacanțelor școlare din Bavaria, căci fiica mea încă nu e la vârsta independenței de durată, însă bineînțeles că reușesc asta doar sporadic. Altfel, mă bazez pe susținerea soțului meu, care a crezut încă de la început că sunt în stare să fac ceea ce mi-am propus. El e modelul meu de reușită și sprijinul meu cel mai puternic.
Am început seria colaborărilor profesionale cu proiecte artistice facilitate de înfrățirea orașelor Nürnberg și Brașov și cu expoziții ale artiștilor din regiunea metropolitană Nürnberg la Brașov, precum și a celor din Brașov – la Nürnberg. Cu proiectul acesta sunt în cel de-al cincilea an de colaborare, dezvoltată între timp, de la „schimburi de artiști” la expoziții complexe și la „Bienala Albastră”, un proiect de mari dimensiuni, care reflectă interesul și preocuparea brașovenilor pentru artele vizuale și încearcă să așeze Brașovul pe harta orașelor relevante pentru arta contemporană. La București, am avut privilegiul de a organiza revenirea în Romania, ca artist, a unei cunoscute și apreciate pictorițe italiene de origine română, Gabriela Bodin, care a expus la ARCUB și la Galateca, iar la Sibiu, am co-curatoriat expoziția personală a artistului Lucian Christian Hamsea în spațiul dedicat artei contemporane la Muzeul Național Brukenthal. Colaborez și am colaborat cu reviste de artă și cultură din țară, sunt autor, co-autor și editor al mai multor cărți și cataloage de artă publicate în România… am nenumărate și puternice fire care mă leagă de România și de cultura română. Chiar dacă proiectele mele profesionale nu se limitează la Germania și România, în aceste două țări sunt cel mai activă.

 

 

Sunteți cel mai elocvent exemplu că există întotdeauna „a doua șansă”, că destinul nu e „bătut în cuie”, că oricând, la orice vârstă există posibilitatea de a alege un alt drum, de a transforma o pasiune în profesie, după cum afirmați că s-a întâmplat în cazul dumneavoastră. Acum, cu toată implicarea și legăturile din România, dar totuși distanțată fiind de societatea românească, trăind în una dintre „democrațiile așezate” (cum spuneați la un moment dat), ce credeți că-i lipsește României, de ce românii continuă să caute realizarea aspirațiilor lor în afara țării? Cum vedeți lucrurile prin prisma acestor șapte ani petrecuți în Germania, a experiențelor de viață acumulate acolo?

 

 

Mă feresc de generalizări, cum mă feresc și de judecăți de valoare: fiecare are motivele sale pentru alegerile pe care le face. Istoriile prietenilor și cunoscuților mei sunt foarte diferite. Unii au avut experiențe internaționale relevante în timp, fie acestea academice sau profesionale (cum e și cazul meu, care am lucrat cincisprezece ani pentru filiala din România a unui editor de ziare și reviste internaționale), și au ales să își continue viața într-un mediu profesional și social care li se potrivea mai bine, alții au plecat din rațiuni economice, unii – pentru educația copiilor, alții – exasperați de corupție sau în urma unor întâmplări traumatizante. Sau pentru toate acestea la un loc. Oamenii au poveștile lor și ele sunt foarte diferite: unele sunt dramatice, altele, banale. Nu consider nici parcursul, nici reușitele mele drept „exemplare”, iar povestea mea e mai degrabă banală decât dramatică. Am avut șansa de a putea alege ce să fac: e un privilegiu de care nu se bucură toți și sunt conștientă de asta. Nu am depășit bariere aparent insurmontabile, nu am avut aventuri remarcabile, am muncit și am învățat ținându-mă de un plan și atât. Am citit cu admirație și, uneori, cu tristețe, despre experiențe și destine cu adevărat excepționale, în care răbdarea, curajul, inteligența, toleranța oamenilor au fost puse la grea încercare. Eu nu am făcut nimic eroic. Nimeni dintre cei care aleg să plece nu este, însă, scutit de un imens efort de adaptare (de la limbă, la legi, reguli, cutume, particularități, diferențe de gândire și atitudine, prejudecăți – uneori semnificative), și nici de inerente umilințe. Dacă nu ești pregătit să le faci față, vei fi cu siguranță dezamăgit – indiferent dacă alegi să rămâi în străinătate sau să te întorci acasă. Unii ar dori, poate, să revină, însă alegerea inversă se complică întotdeauna, oarecum proporțional cu perioada trăita „afară”: daca ai copii și aceștia au reușit să se integreze într-un alt sistem de învățământ, întoarcerea e evitată sau amânată până la terminarea studiilor, dacă partenerul de viață are o carieră mulțumitoare, îți refulezi poate frustrările și te sacrifici de dragul celuilalt, dacă și familia lărgită s-a mutat în străinătate în urma ta, ai o responsabilitate suplimentară…
Ceea ce e clar, e că putem vorbi de un exod al românilor, iar această realitate a devenit dramatică prin proporțiile sale. Indiferent de guvernările prezente sau viitoare, măsurile care pot fi luate pentru a stopa sau a întoarce acest fenomen de masă ar trebui să fie o maximă prioritate. Deja sunt profesii în care lipsa forței de muncă în România e acută, și nu e vorba doar de medici sau de ingineri.
României îi lipsesc multe: nu atât legile și regulile, ci respectarea lor, infrastructura – de la cea logistică, la cea socială, egalitatea de șanse din partea instituțiilor statului… Aș putea continua cu o listă foarte lungă, dar avem fiecare „lista” noastră, într-o ordine proprie, dictată de valori și experiențe personale. Nu am o rețetă de rezolvare a acestei situații, știu însă că trebuie să încercăm să nu judecăm deciziile personale ale altora, ci să le respectăm; trebuie să evităm împărțirea în tabere, „aici” și „afară”, trebuie să integrăm plus-valoarea pe care cei plecați o pot aduce României, trebuie să căutam ceea ce ne unește, nu ceea ce ne dezbină. Altfel, chiar că ne vom pierde în lupte cu miză mică…

 

 

Mi-ați anticipat, prin acest amplu răspuns, o întrebare destul de frecventă în interviurile pe care le-am făcut până acum, și anume aceea privind o nouă răsucire a destinului, ca să spun așa, printr-o, eventuală, întoarcere în țară. Cred că răspunsul l-am primit deja, și nu mă refer doar la întrebarea precedentă. Așa că acum, pe final, vă voi întreba altceva:
De ce vă este dor din România? În viața cotidiană de acolo, din străinătate, există ceva tipic românesc, ceva ce nu poate fi înlocuit cu nimic din existența actuală, căruia-i duceți dorul?

 

 

Îmi e dor de oamenii dragi de acasă. Chiar dacă ei nu (mai) sunt cu toții în România și, chiar în România fiind, nu sunt toți într-un loc și nici nu i-aș putea aduce vreodată pe toți împreună. E dorul cel mai mare. Știu, toți avem nostalgia unor ani „perfecți” și memoria noastră selectivă reține întâmplările frumoase, emoțiile pozitive, succesele, iubirile, momentele de sublimă complicitate cu prietenii… Dar mie îmi e dor nu doar de acei ani sau de momentele care au devenit „ancore emoționale”, ci pur și simplu de familie și prieteni, de senzația de siguranță pe care o ai între ai tai. E o senzație foarte plăcută, de care poate nici nu ne dăm seama de cele mai multe ori… e ca atunci când ești perfect sănătos. Nu te gândești cât îți e de bine când nu te doare nimic. Îți amintești cum e doar când te doare. Cam așa e și cu dorul…
Nu voi putea niciodată, niciodată să mă exprim în germană cu ușurința și plăcerea cu care o fac în română. Mă bucur să văd că fiica mea e perfect bilingvă – de fapt, trilingvă, și că nu va simți panica pe care o simt uneori, mai ales când trebuie să mă exprim liber în public, aici. Îmi lipsește ușurința de a mă exprima în societate în limba mea maternă.
Altfel, chiar dacă la noi acasă e „o bucățică de Românie”, cum e în casele multor români și chiar în casele multor germani veniți din România, nu pot replica mâncarea de acasă și pace. E o explicație complexă a motivelor pentru care nu are același gust, dar sigur nu sunt doar motive obiective. Pur și simplu, nu e ca acasă. Nicăieri nu e ca acasă!

 

 

Nürnberg, 4 septembrie 2019