Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

România și oamenii săi din lume (XV)

România și oamenii săi din lume (XV)

Seria interviurilor rubricii Social, începută în septembrie 2018, continuă și în acest an. După ce 14 români stabiliți în străinătate au răspuns întrebărilor mele, după ce poveștile lor de viață au fost adunate în volumul Biografii exilate (Editura Tribuna, 2019), cu subtitlul Tablou în lucru, sugerând, desigur, intenția de a continua, de a adăuga noi tușe acestei „fresce” reprezentative pentru o parte a exilului românesc, în care am căutat să cuprind, cu prioritate, ambasadori ai culturii noastre în lume, după ce volumul a fost lansat la sfârșitul anului trecut în Germania, la Nürnberg și München, urmează cea mai recentă discuție, încheiată pe 7 ianuarie, anul acesta, care ne duce în Franța (și în Spania, aș putea spune, de acolo am primit ultimele răspunsuri, după cum se poate vedea la finalul textului), la un artist de succes, cunoscut în toată lumea, a cărui poveste ni se dezvăluie în rândurile care urmează.

 

„Cred că România trebuie să-şi găsească o cale proprie de evoluţie în raport cu tradiţiile şi cu interesele ei. Ambiţia de a se compara sau a ajunge din urmă alte state din Europa nu mi se pare pertinentă într-o epocă în care lumea se schimbă cu o viteză ameţitoare, valorile de azi nu mai sunt valorile de ieri, civilizaţiile de referinţă decad, viitorul e mai imprevizibil ca niciodată.”
Georges Mazilu
Franța

 

Numele dumneavoastră, domnule Georges Mazilu, este unul apreciat în lumea iubitorilor de artă, sunteți un pictor cunoscut. Totuși vă voi invita, pentru un punct de pornire al discuției noastre, să vă creionați o scurtă prezentare.

 

 

În România numele meu era Gheorghe Mazilu, dar ulterior, odată stabilit în Franţa, prenumele a devenit Georges, în primul rând pentru a simplifica raporturile sociale și cu administraţia, fiind fastidios ca de fiecare dată să explic cum se scrie Gheorghe. Iar în al doilea rând, dorinţa de ruptură cu România era totală şi mi se părea natural să trag o linie peste trecut și o dovadă de politeţe şi gratitudine vizavi de Franţa, adoptându-i cultura şi obiceiurile, inclusiv prin schimbarea ortografiei prenumelui meu. Am petrecut primii 30 de ani după emigrare la Paris, după care, în urma unui divorț, m-am stabilit într-o zonă rurală din centrul Franţei, unde aveam o casă de vacanţă, pe care am transformat-o în reşedinţă principală şi atelier de lucru. De trei ani încoace am o proprietate pe Costa del Sol, în Spania, unde merg să trăiesc o parte din an, deocamdată, şi cu perspectiva de a mă instala definitiv curând.

 

 

Înainte de emigrare, unde ați locuit? Care a fost viața dumneavoastră în România?

 

 

M-am născut în 1951 în judeţul Mehedinţi, în oraşul Drobeta Turnu Severin. Familia mea s-a mutat la Bucureşti în 1965, în parte ca urmare a admiterii mele la Liceul de Arte Plastice, devenit ulterior Liceul Tonitza. Am absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” în 1975, la clasa profesorului Constantin Blendea, apoi am fost numit profesor de desen la un liceu din Constanţa, de la care mi-am dat demisia după doi ani, considerând că nu am vocaţia necesară pentru învăţământ. O practică îndelungată în domeniul fotografiei mi-a permis să trăiesc confortabil până în 1981, anul în care am emigrat. Vânzările de tablouri erau sporadice şi insuficiente, cu toate acestea, o expoziţie personală la Galeria Simeza din Bucureşti, în mai 1981, mi-a permis, în urma câtorva vânzări la colecţionari străini, să strâng o sumă de bani în valută şi să deschid un cont în bancă în dolari, ceea ce era una dintre condiţiile preliminare pentru a putea depune o cerere de paşaport. Știam că plec definitiv, dar nu ştiam unde mă voi stabili, drept care am obţinut şapte vize pentru principalele ţări occidentale.

 

 

Ați emigrat în 1981, spuneți. Cum ați reușit, practic, să plecați din România?

 

 

Am părăsit România pe 3 decembrie 1981 şi în prima lună m-am oprit la Viena, Köln, Baden-Baden și Karlsruhe, unde am avut prieteni care m-au găzduit. Peste o lună ajungeam la Paris, unde la fel aveam prieteni care s-au oferit să stau la ei câtăva vreme. Acolo am întâlnit mai mulți artişti români, printre care viitoarea mea soţie, fostă colegă la Institutul Grigorescu, care m-au ajutat să mă orientez şi să decid să mă instalez în Franţa. Două luni mai târziu am cerut azil politic, pe care l-am obţinut destul de repede. Fiind o natură pragmatică, am realizat că e iluzoriu să pătrund suficient de repede pe piaţa de artă pentru a-mi câștiga existenţa, drept care am căutat de lucru în laboratoare fotografice, unde oferta era destul de abundentă în acea vreme şi unde aveam cele mai mari şanse să fiu angajat.

 

 

Vom reveni puțin mai târziu la perioada aceea de adaptare la viața în străinătate, pentru moment însă vreau să insistăm puțin pe momentul plecării din țară. Înainte de 1989, hotărârea de a pleca din România presupunea un lung șir de probleme cu autoritățile. Cum ați reușit să obțineți pașaportul și vizele, despre care vorbiți? Care a fost atitudinea autorităților comuniste față de dumneavoastră după ce ați solicitat documentele de plecare?

 

 

Am primit pașaportul în vara anului 1981, cu ocazia unei invitaţii din partea Uniunii Artiștilor Plastici din Bulgaria, pentru a participa la o tabără de creaţie la Vidin. De asemenea, tot în acea vreme, li se acorda artiştilor, membri ai Uniunii Artiștilor Plastici, posibilitatea de a face o călătorie de „documentare” în Vest. Condiţia de a obţine recomandarea pentru obţinerea vizelor era de a dispune de o sumă de bani în valută într-un cont administrat de Fondul Plastic, această sumă necesitând un justificativ, de pildă, pentru un pictor, vânzarea unor opere de artă la clienţi străini în devize occidentale. Era demersul obligatoriu pentru cineva ca mine, care nu avea rude sau prieteni în Occident care să-i trimită o invitaţie cu promisiunea de a-i asigura cazarea şi masa pe toată perioada călătoriei. Trebuia, de asemenea, prezentat la consulate biletul de tren dus şi întors, care să corespundă cu perioada pentru care era solicitată viza. Nu-mi amintesc să fi avut probleme pentru obţinerea vizelor, fiindcă dificultăţile nu veneau din partea autorităţilor consulare, principala dificultate era de a obține recomandarea UAP-ului, aprobată cu siguranţă de organele de partid. Explicaţia faptului că mulţi artişti din diverse domenii reușeau să călătorească în Occident, cu riscul de nu se mai întoarce, consta în lipsa de utilitate a acestei categorii pentru economia ţării, văzută din perspectiva guvernului. Mai puţini artişti sau scriitori însemna mai puţine subvenţii din partea statului, în plus era o categorie susceptibilă de a genera mai multă disidenţă. Era mult mai greu pentru un medic sau inginer să poată călători. Decizia mea de a nu mă mai întoarce era cunoscută atât de familia mea cât şi de câţiva prieteni de încredere şi poate că a ajuns şi la urechi de mai puțină încredere. Cu toate astea am putut pleca la data prevăzută de 3 decembrie 1981 şi m-am relaxat doar după ce am trecut frontiera maghiară spre Austria – auzisem de cazuri când persoane erau oprite și întoarse în România de pe teritoriul Ungariei. Ulterior am aflat că la două zile după ce plecasem doi „tovarăşi” s-au prezentat la domiciliul meu şi au întrebat-o pe mama despre mine.

 

 

Un avantaj și un motiv de tristețe, în ceea ce afirmați despre condiția artistului, sau a scriitorului, în societatea comunistă. Și nu doar în societatea comunistă, aș spune eu, dar asta este o altă temă, pentru o altă, posibilă, discuție.
Spuneți că mama dvs. a fost căutată și întrebată despre dvs., la puțin timp după ce ați plecat. Dânsa, ori alte rude rămase în țară au avut probleme cu autoritățile, din cauza deciziei dvs. de a rămâne în străinătate?

 

 

Familia mea era destul de restrânsă. Tatăl meu decedase deja de mai mulţi ani, iar mama avea 65 de ani şi trăia modest din venitul câtorva camere închiriate în casa în care locuia, şi făcând puţină croitorie. Mai aveam un frate, care avea o slujbă de tehnician fără responsabilităţi ce ar fi putut justifica o retrogradare sau concediere. În afară de asta, nimeni din primul cerc familial nu a fost implicat în vreo activitate politică și nu a fost membru al PCR. De altfel, din copilărie am trăit într-o atmosferă ostilă şi „reacţionară” faţă de regimul la putere, tatăl meu provenind dintr-o familie de mici moşieri desproprietăriţi după război. Fiind conştient că emigrând nu voi periclita în niciun fel soarta familiei, am cerut azil politic fără ezitare de îndată ce am ajuns în Franţa. Alta a fost atitudinea soţiei mele, care a preferat să ceară timp de trei ani un permis de rezidență temporară (carte de séjour) pentru a nu crea probleme mamei ei, pe atunci profesoară la Institutul Politehnic din București.

 

 

Ce urmări avea solicitarea azilului politic? Mă refer atât la avantajele care veneau odată cu statutul de refugiat politic, dar și la repercusiunile pentru membrii familiei din țară.

 

 

Cred că e bine să precizez că azilul politic n-a fost o opţiune dintru început. Știam că pot beneficia doar cei ce puteau justifica fapte de persecuţie, închisoare pe motive politice sau alte neplăceri din motive de opinii contrare guvernului la putere. Pe de altă parte, Franţa avea reputaţia unei ţări care nu primeşte imigranţi, sau doar în cazuri specifice de căsătorie cu o persoană având cetăţenia franceză, sau prin reîntregirea familiei, când postulantul avea deja un părinte, un frate sau o soră stabiliți în Franţa. Doar întâmplător am aflat de posibilitatea de a obţine azilul politic de la un confrate artist şi fost coleg de Arte Plastice. Contextul era favorabil, fiindcă de curând venise la putere în Franţa partidul socialist cu François Mitterand, care a lărgit noţiunea de persecuţie politică şi a înlesnit foarte mult accesul la statutul de azilant. Pe de altă parte, reputația lui Ceauşescu devenise execrabilă, nu mai era eroul rezistent care s-a opus Uniunii Sovietice în 1968, când a invadat Cehoslovacia, ci era deja considerat un tiran care își persecută poporul. Așadar am depus cererea de azil politic la OFPRA (Oficiul Francez pentru Protecţia Refugiaţilor şi Apatrizilor), iar instrucţia dosarului a fost o simplă formalitate, şi după trei săptămâni obţineam statul de refugiat politic. În momentul depunerii dosarului trebuia depus și pașaportul românesc cu promisiunea de nu mai avea nicio relaţie cu autoritățile române. Odată cu acceptarea dosarului am primit un paşaport de refugiat care permitea libera circulație în toată lumea, cu excepţia României. De asemenea, acest document permitea accesul la muncă, fără de care nu aş fi putut fi angajat nicăieri. Exista și o alocaţie lunară de o sumă care permitea să trăieşti, cu condiţia să ai o locuință sau să fii găzduit de cineva. Cred, fără a fi sigur, deoarece au trecut mulţi ani de atunci, că această alocaţie era limitată la un an, şi nici nu–mi mai amintesc de câţi bani era vorba.
Aşa cum am mai spus, nu am cunoştință ca cineva din familia mea să fi avut de suferit din cauză că eu nu m-am reîntors în ţară. În schimb au fost consecinţe pe plan psihologic pentru mine, anume mai mulți ani am avut acelaşi coşmar: mă întorceam la Bucureşti pentru un motiv nedesluşit și mi se interzicea să mai plec înapoi. Povestindu-l prietenilor, am realizat că nu eram singurul, erau şi alţii care, într-un caz ca al meu, au avut aceeași experienţă.

 

 

Ați afirmat că o condiție a obținerii azilului politic era să nu mai aveți nicio relație cu autoritățile române. Dar cu familia, cu mama sau cu fratele dumneavoastră, ați reușit să mai țineți legătura?

 

 

Poate părea surprinzător, dar comunicarea cu România era posibilă la începutul anilor ’80, atât prin poștă, cât și prin telefon, bineînțeles, respectând precauţiile de rigoare și evitând orice putea crea suspiciune, ştiind bine că cenzura era o realitate de care trebuia ținut cont. În plus, înainte de a pleca, am cunoscut o persoană de la ambasada finlandeză din București, cu care am dezvoltat o relație foarte amicală şi care a acceptat să-mi trimită sau să transmită corespondenţă sau bunuri personale prin curier diplomatic. De asemenea, am putut locui la Viena câteva zile, la prieteni de-ai săi, la prima mea oprire în Occident. Tot în mod surprinzător, mama a putut să vină să mă viziteze la Paris în 1987 (când am plecat știam și ea și eu că s-ar putea să nu ne mai vedem niciodată).

 

 

Am înțeles că pașaportul de refugiat vă conferea și dreptul de a munci. Unde ați reușit să vă angajați pentru început, cum ați reușit să vă întrețineți?

 

 

Timp de un an am lucrat în două laboratoare foto în Paris şi ce câştigam mi-a permis să trăiesc şi să închiriez un mic apartament pentru câteva luni. Între timp soţia mea a primit o bursă la Cité Internationnale des Arts, care consta într-un apartament-atelier pentru o perioadă limitată de timp. Astfel am avut posibilitatea să pictez și să expun la principalele saloane din Paris – Salon des Indépendents, Salon d’Automne, Comparaisons, etc. – unde destul de repede am fost remarcat de o galerie, la care am început să expun şi să vând în mod regulat. Astfel, pe la jumătatea anului 1983, am putut să abandonez slujba de fotograf și laborant şi să profesez exclusiv pictura. În anii următori am început să expun la diverse alte galerii din Franța și din străinătate, iar pe la jumătatea anilor ’90 am cunoscut o agentă de artă din SUA, prin care am început colaborarea cu mai multe galerii, printre care Turner Carroll Gallery din Santa Fe, New Mexico, unde expun și în prezent. Cum piaţa artistică din Statele Unite îmi era favorabilă și mi-a permis să urc prețurile treptat, am redus din ce în ce mai mult să expun în Franţa şi Europa.

 

 

Se poate lesne observa, din întâmplarea cu visul pe care mi-ați povestit-o, complexitatea trăirilor psihologice prin care ați trecut în perioada imediată de după emigrare, teama că libertatea la care ați reușit să ajungeți ar fi doar o iluzie și că ați putea, oricând, să reveniți în vechea viață. O stare care, probabil, v-a afectat nu doar viața obișnuită ci și creația din acea perioadă. S-au reflectat toate aceste trăiri în arta dvs. de atunci?

 

 

Mai întâi trebuie să spun câteva cuvinte despre starea mea de spirit în România, în raport cu creația. Căutările au fost lungi şi anevoioase pentru a-mi găsi un drum şi o expresie personală. Încă din anii 60 se produsese o deschidere spre arta occidentală şi diversele curente care apăruseră după război, iar realismul socialist era mort. Așadar exista deja un liberalism în expresia artistică, se putea vedea pe simeze artă abstractă, minimalistă, conceptuală, se practicau happeninguri, etc. În acelaşi timp se simţea în aer un fel de segregaţie vizavi de artiştii care nu se sinchiseau de noile curente şi continuau pe un drum tradițional, figurativ, pe linia clasicilor. În acest context, conştient sau inconştient, am simţit presiunea unui terorism cultural din partea unei elite în vogă şi m-am îndreptat spre o expresie abstractă, care avea şi meritul de a fi neutră pe plan semantic, fără nicio implicaţie în evenimentele societale și fără nicio aderență la doxa dominantă. Totuşi, un sentiment de insatisfacţie şi de frustrare continua să mă preocupe şi nu vedeam clar încotro voi continua. Acestea erau gândurile mele când m-am instalat la Paris şi în primul an aproape nu am produs nimic. În schimb am călătorit mult prin Europa, am vizitat multe muzee, galerii de artă şi numeroase saloane. Ceea ce reţin este impresia de diversitate şi coexistenţa multiplelor forme de expresie, fără prejudecăţi şi fără ierarhizare în funcţie de poziţia pe o ipotetică scară de valori determinată de aderența la ultimele curente în arta contemporană, şi unde singurul judecător era publicul. De asemenea am remarcat că, spre deosebire de România, la vernisaje nu existau critici care să deschidă expoziţia cu un discurs adesea incomprehensibil şi lenifiant. Nu mă pronunţ în ce măsură toate astea erau ceva pozitiv sau negativ comparativ cu România, dar pe mine m-au făcut să devin conștient de o libertate de care dispun şi care în trecut era inhibată. Deci acest prim an a marcat o ruptură cu ceea ce pictam înainte şi treptat m-am reapucat de lucru, iar noi elemente figurative au apărut în tablourile mele.

 

 

Când ați început să expuneți în principalele saloane din Paris, a contat faptul că veneați dintr-o țară comunistă? Ați simțit vreodată, într-un context privitor la arta dvs., vreo discriminare?

 

 

Parisul a fost, și este încă, un loc de convergenţă pentru artiştii din toată lumea, iar la saloanele anuale probabil jumătate dintre participanţi erau de origini diverse. Artiştii din Europa de Est, ca și cei din America de Sud, erau în special apreciaţi şi priviţi cu curiozitate, pe de o parte fiindcă se considera că au beneficiat de un învăţământ şi o cultură artistică mai serioase decât în Franţa, pe de altă parte pentru că veneau din ţări care trăiau evenimente dramatice şi unde viaţa era mai dură, ceea ce era o garanţie a unei expresii artistice mai profunde şi mai autentice. Deci, dacă e să vorbim de discriminare, era mai degrabă o discriminare pozitivă. De altfel originea mea est-europeană mi-a permis să pătrund pe piaţa artistică din Statele Unite, deoarece primul meu contact a fost un agent care recruta artiști români, polonezi, ruşi, pentru a-i propune la galerii din SUA.

 

 

În prezent, unde pot fi văzute lucrări ale dumneavoastră?

 

 

Am expus la numeroase galerii în Europa şi America de Nord, dar actualmente sunt prezent în permanenţă la Turner Carrol Gallery, Santa Fe, NM în Statele Unite, la Galerie Lacroix în Quebec City în Canada şi la Morren Galleries, Utrecht, Olanda. De asemenea, câteva lucrări pot fi văzute în câteva muzee din SUA, cum ar fi: Young and Legion of Honor Museums of San Francisco, Tucson Museum of Art, Arizona, NM Arts in Public Places Santa Fe, New Maxico. Recent am aflat de prezenţa unui tablou de-al meu în Tyler Collection, la University of Tasmania, Noua Zeelandă. E interesant de menţionat că este vorba de o donaţie a unui colecţionar australian, acelaşi care cu 37 de ani în urmă a achiziţionat acest tablou la expoziţia mea de la Galeria Simeza din Bucureşti pentru 150 de dolari, sumă în valută care mi-a permis să solicit vizele de călătorie în Occident în acelaşi an. Altfel, majoritatea lucrărilor mele, al căror număr îl estimez cam la 1500, se află în colecţii particulare cam peste tot în lume. De menţionat de asemenea că o colecţie importantă există la Cluj-Napoca, iar posesoarea acestei colecţii a participat, prin intermediul unei galerii de artă, Galeria9, azi dispărută, la mai multe ediţii ale târgului Art Safari din București. Marea majoritate a lucrărilor mele pot fi văzute pe Internet, pe site-ul meu www.mazilu.fr sau pe numeroase alte site-uri.

 

 

Vizitând galeria virtuală cu lucrările dvs. (pe site-ul pe care-l indicați) simt nevoia să vă întreb: de unde această atmosferă medievală, aceste personaje fantastice care populează tablourile dvs., care este sursa de inspirație, ce v-a determinat să creați o lume fabuloasă care a devenit marca incontestabilă Georges Mazilu?

 

 

Subiectele mele, cu rare excepţii, nu le imaginez în prealabil, ci se construiesc din frânturi de amintiri din lumea reală şi din tot ce am asimilat din istoria artei, sursele mele preferate fiind secolele XVI-XVII din pictura olandeză, flamandă, sau Renaşterea italiană. Alegerea elementelor ce vor constitui un tablou e guvernată de sensibilitate şi intuiţie, evitând interferenţele intelectuale sau orice logică ce ar putea să ducă la clişee sau simboluri deja cunoscute şi folosite. Modul de structurare s-ar apropia cel mai mult de felul în care se asamblează imaginile în vise, care, deşi de cele mai multe ori absurde, au o forţă puternică de expresie şi în mod evident provin din experienţele personale îngropate în subconştientul fiecărui individ. Efortul meu constă în a crea o atmosferă de realitate, prin coerenţa luminii, clar-obscur şi cizelarea detaliilor. Într-un fel simplu aş putea spune că pictura mea nu ilustrează imaginaţia mea, ci mă ajută să descopăr zone interioare obscure, de care altfel nu aş fi conştient.

 

 

În Spania, Italia sau Germania, există, îmi spuneau cei cu care am discutat, numeroase organizații ale comunităților românești, asociații culturale, sau alte tipuri colective de manifestare ale românilor din străinătate. Cunoașteți în Franța asemenea grupări, le frecventați? Țineți legătură cu alți români stabiliți acolo, sau cu artiști plecați din România?

 

 

Da, desigur, am prieteni și cunoştinţe printre românii stabiliţi în Franţa, cu care întreţin relaţii mai mult sau mai puţin susţinute în funcţie de afinităţi, ce vreau să spun e că nu faptul de a fi de aceeaşi origine contează, sau nu e motivul cel mai important. De altfel românii au reputaţia de a nu se structura în comunităţi precum imigranţii de alte origini: ruşi, polonezi, asiatici, etc. Probabil că există asociaţii sau grupuri de interes comun printre ei, dar nu le cunosc.

 

 

În momentul de față, ce legături mai aveți cu România?

 

 

Multă vreme legăturile mele cu România au fost sporadice, deoarece mai am foarte puţină familie rămasă acolo sau încă în viaţa. De asemenea, mulţi dintre prietenii mei au emigrat şi ei, iar cu cei care sunt încă în România relaţiile s-au împuţinat cu timpul și au devenit mai superficiale, reducându-se la câteva rânduri sau cuvinte cu ocazia sărbătorilor sau aniversărilor. In schimb, în ultimii ani, datorită internetului și noilor tehnologii de comunicare, am regăsit sau m-au regăsit prieteni şi cunoştinţe cu care pierdusem legătura de multă vreme. Un alt prilej de a reînnoda legăturile cu România a fost prezenţa mea cu mai multe tablouri câţiva ani de-a rândul la târgul Art Safari din Bucureşti. De fapt, în ultima vreme revin la Bucureşti la fiecare 3-4 ani și regăsesc cu plăcere locurile tinereții.

 

 

Care este cea mai pregnantă amintire din perioada de dinainte de emigrare? Gândindu-vă la România acelor ani, există un moment, o întâmplare din viața dvs. care vă poate trezi emoție (pozitivă sau negativă) după atâția ani?

 

 

Am trăit anii copilăriei şi tinereţii în România, şi multe trăiri şi evenimente, bune sau rele, sunt încă pregnante în memoria mea, spaţiul acestui interviu fiind mult prea restrâns pentru a le evoca. Primul fapt care îmi vine în minte este surpriza pe care am avut-o când am constatat că relaţiile cu autorităţile şi administraţia în occident sunt infinit mai simple şi că realmente există o bunăvoinţă plină de curtoazie din partea lor pentru a-ţi rezolva problemele sau pentru a te îndruma pe calea cea mai scurtă pentru soluţionarea lor. Eram aşa de obişnuit de a trebui să mă duc de două-trei ori la un ghişeu, de fiecare dată aşteptându-mă să-mi lipsească o hârtie, un document, și să fiu trimis înapoi fără menajamente sau explicaţii… Oare lucrurile s-au schimbat între timp?

 

 

Eu cred că da, în general atitudinea autorităților s-a schimbat, chiar dacă, probabil, mai sunt obiceiuri de tristă amintire, asta și datorită unei birocrații înfloritoare care există încă în România.
Spuneți că veniți destul de des în țară, la București. Cum vedeți transformările de aici, din anii de după Revoluție? Ce credeți că-i lipsește României pentru a le ajunge din urmă pe celelalte state ale Europei, mai dezvoltate?

 

 

Sunt impresionat de aspectul Bucureştiului de azi, de frumoasa restaurare arhitecturală a multor zone centrale, hoteluri şi restaurante amenajate după standardele occidentale şi, în general, atmosfera mult mai relaxată care domneşte în oraş, comparativ cu anii imediat de după revoluţie, când o stare de nevroză se simţea pretutindeni în aer. Știu că mai rămân multe de făcut şi că Bucureştiul nu e reprezentativ pentru restul ţării, unde, de altfel, nu prea am avut ocazia să călătoresc. Cred că România trebuie să-şi găsească o cale proprie de evoluţie în raport cu tradiţiile şi cu interesele ei. Ambiţia de a se compara sau a ajunge din urmă alte state din Europa nu mi se pare pertinentă într-o epocă în care lumea se schimbă cu o viteză ameţitoare, valorile de azi nu mai sunt valorile de ieri, civilizaţiile de referinţă decad, iar viitorul e mai imprevizibil ca niciodată.

 

 

7 ianuarie 2020,
Alcaidesa, Spania

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg