Interviul care urmează dezvăluie o poveste tulburătoare din istoria imediată a României postdecembriste. Diferite experiențe din perioada anterioară anului 1989, când limitările de orice fel (de la penuria alimentară până la îngrădirea libertății de exprimare) au determinat anumite persoane să aleagă drumul străinătății, precum și apariția oportunităților, după răsturnarea dictaturii ceaușiste, pentru cetățenii români de a studia sau de a se realiza profesional în afara granițelor, și-au găsit locul în interviurile publicate până acum în cadrul acestei serii. De data aceasta, interlocutorul meu este o persoană care a ales să emigreze atunci când depășise toate obstacolele pe care regimul comunist i le-a ridicat în cale, să plece dintr-o Românie care promitea libertatea și siguranța cetățeanului, dar o Românie care s-a poticnit repede în drumul său, etapa mineriadelor fiind una dintre pietrele de moară care a atârnat greu în credibilitatea pe care lumea era chemată să o acorde fragilei noastre democrații de la începutul anilor nouăzeci. Despre această perioadă istorică, dar și despre condiția imigrantului în Germania, altfel decât am văzut în textele de până acum, este vorba în discuția de mai jos.

 

 

„În Germania îmi lipseşte acel respect față de bunul simț, de buna creştere, de valorile tradiționale în general, respect care în Occident scade pe zi ce trece”
Alexandru Timoschenko
Germania

 

 

Pentru început, până să înaintăm în discuția noastră, vă invit să vă prezentați în câteva fraze.

 

 

Mă numesc Alexandru Timoschenko, m-am născut la Bucureşti în 1944, unde am trăit neîntrerupt până la emigrarea în Germania, în decembrie 1992. Mă pot considera „bucureştean get-beget”, fără să-mi uit însă rădăcinile familiei – de origine din sudul Basarabiei – astăzi regiunea Odessa din Ucraina. După absolvirea Institutului Politehnic, în 1967, am lucrat ca cercetător ştiințific, la început la Institutul de Cercetări pentru Mecanizarea şi Electrificarea Agriculturii apoi, din 1975, la Institutul de Cercetări Electronice, ambele din Bucureşti. Din 1982 m-am specializat în „Fiabilitatea Aparaturii Electronice”, conducând Grupa de Calitate şi Fiabilitate din Institut şi asigurând expertize în acest domeniu pentru alte întreprinderi şi instituții din această ramură. M-am numărat şi printre organizatorii primelor sesiuni de comunicări ştiințifice de electronică profesională din țară desfăşurate la Snagov (unde am prezentat şi lucrări personale – ca de altfel şi la Conferințele Naționale de Tensometrie la Cluj şi Iaşi). Am avut şi o activitate didactică la Institutul Politehnic (laborator la catedra de „Măsuri electrice”), iar în ultima perioadă, din 1987, am activat şi într-o comisie tehnică din cadrul CAER. Paradoxal, deşi nu primisem paşaport nici măcar pentru țările socialiste, am fost totuşi admis ca secretar tehnic în acea comisie CAER, fiind, practic, singurul inginer electronist din institut care stăpânea bine limba rusă, inclusiv limbajul tehnic. M-am căsătorit în 1984, soția mea era absolventă de Filozofie – Istorie, a lucrat ca profesoară în stagiul obligatoriu. Visul ei de a lucra în jurnalism nu era posibil nefiind membră de partid, aşa că a intrat în jurnalism abia la începutul lui 1990. Primul copil, fiul nostru Alexandru, s-a născut în 1988, fiica noastră Kathrin în 1992, ambii în Bucureşti.

 

 

În condițiile unei cariere profesionale împlinitoare și a unei vieți de familie asemenea, după câte înțeleg din cele spuse de dumneavoastră, care au fost motivele care v-au determinat să vă gândiți la emigrare?

 

 

Am trăit toți anii de lipsuri şi greutăți cu frigul, întunericul, ş.a.m.d., plus supravegherea „organelor”, urmărind cu sufletul la gură „vântul de libertate” care începuse să sufle de la Răsărit cu „perestroica” şi „glasnosti”, deschizând o lume nouă în care se putea vorbi deschis despre subiecte până atunci total tabu, toate prin intermediul fie al presei care se mai găsea (căci din 1988 se opriseră toate abonamentele la presa sovietică ce ajunsese să fie „subversivă” pentru noi!), fie al televiziunii bulgare, prin antene montate amatoriceşte, dar cu avantajul subsemnatului al cunoaşterii limbii – care retransmitea cele mai importante emisiuni de la televiziunea din Moscova – asta în timp ce TVR avea doar două ore de emisie pe seară. Ne bucuram, cum se zice, de bucuria altora, a vecinilor noştri. În Polonia, Ungaria, Cehoslovacia începea să se destrame societatea comunistă, până şi în Bulgaria cetățenilor li se acordase libertatea de călătorie. Şi ne întrebam – sperând în adâncul sufletului – când şi mai ales dacă se va întâmpla şi la noi aşa ceva. Anii 80, pentru cine a trăit acele vremuri în România „societății socialiste multilateral dezvoltate”, au însemnat şi pentru mine şi familia mea ani de lipsuri, frig, întuneric, la care se adăuga lipsa de libertate cu ochiul prezent al Securității, sub conducerea atotputernicului Partid în toate domeniile. Ca unul din puținii ingineri electronişti bun cunoscător al limbii ruse şi fără mari „tinichele la dosar” (suficiente însă ca să-mi împiedice nişte vize turistice pentru țările socialiste) am fost cooptat în secretariatul tehnic al unei comisii de specialitate din CAER, ocazie cu care am putut întâlni şi chiar sta de vorbă (bineînțeles cu toate măsurile de precauție posibile) cu ingineri din republicile care treptat renunțau la adjectivele „populară” sau socialistă”, la ale căror întrebări – pe şoptite – de genul „la voi tot nici o perestroică?”, nu puteam decât să dau din umeri.

 

 

Cum ați trăit momentele Revoluției din 1989? Tocmai s-au împlinit treizeci de ani de atunci. Ce vă amintiți despre evenimentele din București, din acele zile sângeroase de decembrie?

 

 

De revolta de la Timişoara am aflat atât de la Radio „Europa Liberă”, cât şi de la câțiva colegi şi colege care, pe şoptite, mi-au relatat câte ceva ce auziseră de la rude sau cunoştințe de la fața locului. Pe 21 decembrie nu m-am dus, ca şi alți colegi din institut, la manifestația din Piața Palatului, am văzut doar la televizor faimoasa întrerupere a transmisiei. Seara am văzut formațiunile de scutieri de pe malul Dâmboviței şi până în Piața Romană. După o noapte nedormită am plecat spre institut, dar numai ca să pornesc, împreună cu cei mai mulți dintre colegii mei, pe jos către centru. Am stat în fața blindatelor şi scutierilor din Piața Romană şi apoi luând poziție în fața IDT şi a magazinului „Eva”, vis-a-vis de „Patria”. Nu erau în stradă mai mult de 200-300 de oameni. Către orele 12, mergând cu coloana către Universitate, am văzut cum blindatele se opriseră, oamenii aruncau cu flori spre soldați, am intrat cu toții în Piața Palatului, am apucat să vedem elicopterul alb decolând de pe acoperişul clădirii CC-ului şi parcă nu ne venea să credem ceea ce vedeam. Am strigat o dată cu toți ceilalți: „Să fie judecat!” A urmat ceea ce se ştie de toată lumea, „revoluția transmisă în direct”, am stat şi eu „de pază” o noapte la institut, sub rachetele trasoare dintre care mai cădeau unele şi pe acoperiş. Acasă – zgomotul şenilelor de tancuri pe şoseaua Olteniței, zvonuri care mai de care, apa e otrăvită, etc. Începeam să trăiesc parcă un vis euforic. O fi chiar adevărat că am scăpat de tirania comunistă? Am devenit cu adevărat liberi? Aproape două sau trei săptămâni a durat această senzație. Dezmeticirea a început însă curând. Transformarea dibace a FSN-ului în partid, căruia în primul parlament – CPUN – i se acordau din start jumătate din locuri(!), sentimentul de confiscare a revoltei populare de nişte forțe semănând prea bine cu cele ce aveau puterea şi până atunci, şi iarăşi: zvonurile puse perfid în circulație („nu vă duceți la manifestația anticomunistă, căci teroriştii se pregătesc să facă un măcel acolo”) – culminând cu prima venire a „oamenilor muncii” respectiv a minerilor, toate acestea nu prevesteau un viitor prea frumos. Pe de altă parte, ni se deschideau acum nişte drumuri până atunci închise: soția mea visa să facă jurnalistică – un domeniu inaccesibil până atunci pentru cine nu era membru de partid, or acum fusese imediat angajată în redacția ziarului de limbă germană Neuer Weg, unde avea apoi să se ocupe de rubrica Social, să facă numeroase reportaje, unele din ele servindu-i apoi la editarea cărții Deportații din Rusia îşi amintesc (în limba germană), de altfel prima carte apărută în România pe această temă, după decembrie 1989. Părinții soției – saşi din Transilvania – nu emigraseră şi nici nu se gândeau să emigreze şi locuiau în continuare în casa proprie, urmând ca în scurt timp să-şi recupereze câte ceva din terenurile de care fuseseră deposedați în perioada comunistă, după ce supraviețuiseră deportării în Uniunea Sovietică (pentru simplul motiv că erau de etnie germană!). Eu eram în continuare cercetător ştiințific principal gradul 3 la Institutul de Cercetări Electronice din Bucureşti. Aveam acum posibilitatea de a prezenta comunicări nu numai la simpozioane sau sesiuni ştiințifice din țară, ci şi de peste hotare. Aveam și paşaport individual, pe care îl puteam păstra acasă! Mai-mai că nu-mi venea să cred când am primit un paşaport de serviciu pentru o deplasare la un simpozion la Budapesta, fără să mai trec pe la biroul securistului de la ministerul de resort, care se ocupa până atunci de „vizele de ieşire”. Puteam, în principiu, să valorific şi invitații pe care le primisem în anii trecuți (şi pe care le ținusem ascunse – din motiv de „legea 23”) în Polonia, Iugoslavia sau Italia. Aveam pregătite materialele – două comunicări, din partea mea şi a soției – pentru o conferință internațională la Sofia, dar am ajuns mai înainte în Bulgaria ca turişti. Tot în 1990 am făcut o excursie la Varşovia şi Praga, iar în anul următor 1991 am ajuns chiar şi în Occident, trecând prin Germania şi Elveția.

 

 

Revenind la motivele pentru care ați hotărât să plecați din țară. Totuși, se întâmpla acest lucru după 1990. Spuneați că al doilea copil vi s-a născut, în 1992, în București, iar dumneavoastră, împreună cu soția, ați avut, până la momentul respectiv, ocazii în care ați călătorit în străinătate. Trăiați deja într-o țară liberă. În aceste condiții, de ce ați mai dorit să emigrați?

 

 

Pentru a vă răspunde, trebuie să vă povestesc un episod dureros pentru mine, chiar și după atâția ani… Am început să mergem în Piața Universității chiar din primele zile; împreună cu băiețelul nostru, întâlneam deseori prieteni pe care nu-i văzusem de mult, constatând acum că ne aflam „pe aceeaşi parte a baricadei”, având aceleaşi gânduri, dar şi temeri şi speranțe în acelaşi timp – şi ne întorceam într-o stare sufletească asemănătoare cu aceea pe care o ai când ieşi dintr-o biserică. Nu-mi păsa de reflecțiile răutăcioase ale unor colege de institut, care nu vedeau cu ochi buni simpatia mea pentru protestatarii din Piață, nu le luam în seamă, îmi era suficient că găseam destui care gândeau ca mine, cu care aveam o limbă comună. Toate speranțele aveau însă să se năruiască pentru mine în mod crud, din clipa începerii represiunii sălbatice cu ajutorul hoardelor dezlănțuite ale minerilor aduşi de conducerea de atunci – e adevărat, proaspăt şi legal instalată la putere la 20 mai 1990. Imaginile din 13 şi 14 iunie nu-mi ies nici acum din minte, brutalitatea cu care erau bătuți, târâți pe stradă, oameni nevinovați, îmi creau un tablou pe care nu mi-l puteam imagina ca având loc într-o capitală europeană, în lumea civilizată. Nu aveam pe moment de unde să ştiu că peste o zi aveam să fiu şi eu victima acestei barbarii, la strigătul unui pensionar: „uite, şi ăsta a fost în Piață, e de ai lui Rațiu”(!?) şi înhățat imediat pe stradă (în dreptul galeriei „Orizont” colț cu bulevardul Magheru) de către o grupă de mineri, n-am apucat decât să strig: „chemați, vă rog, un polițist!”, numai că „protecția” acestuia nu s-a manifestat decât prin aceea că m-a escortat şi el până la o dubă ce îşi aştepta „pasagerii” la statuile de la Universitate. De aici la sediul Poliției Capitalei, unde am primit fiecare din „pasageri” câte o scatoalcă zdravănă pe spinare, încărcați într-o dubă cu direcția necunoscută; nu vedeam ce e afară, am simțit doar la un moment dat că părăseşte asfaltul şi rulează pe un drum pietruit. Aveam să cobor la sediul Şcolii de Poliție (fostă de Miliție) de la Băneasa.

 

 

Teribilă poveste! Ce s-a întâmplat mai departe, după ce ați fost dus în acel sediu de poliție?

 

 

Debarcat din dubă la Şcoala de Poliție de la Băneasa, am fost înregistrat cu „Nr. 496“, percheziționat (nu aveam decât 2 lei la mine pentru metrou!) şi introdus sub pază într-o hală unde se mai aflau vreo două sute de persoane, mulți tineri, studenți (unul din ei, student la „Petrol şi Gaze”, fusese ridicat de acasă şi bătut atât de sălbatic pe spinare încât nu putea să stea întins, s-a aşezat lângă mine, probabil îi inspiram oarece încredere). Am schimbat câteva vorbe cu un arhitect, ridicat şi el de acasă numai în pantaloni scurți, şi cu un tehnician de la „23 August“, din conducerea sindicatului de acolo. A urmat o aşteptare de mai multe ore, în totală nesiguranță, apoi o noapte – bineînțeles „albă“ – iar dimineața un interogatoriu urmat de fotografierea în față şi profil, și, evident, prelevarea amprentelor digitale, conform procedurii pentru infractori. Totul sub rezerva unei verificări suplimentare: „să verificăm cu ceea ce găsim despre voi pe casetele video înregistrate“(?!). Nu a mai urmat în cazul meu o altă „verificare“, sau fusese numai un bluff, sau nu mai aveau timp să verifice în toate casetele (pentru că era foarte probabil că m-ar fi găsit pe o înregistrare de acolo, fie din 13 iunie, fie în mod sigur din perioada „Pieței Universității“). Am fost eliberat cu un prim lot – alții, printre care arhitectul menționat – au mai rămas sechestrați acolo încă mult timp. Ajungând acasă am aflat de starea în care fusese în tot acest timp soția mea, care se baricadase în locuință împreună cu copilul nostru de un an şi opt luni, şi cu toate încercările ei nu reuşise să afle de nicăieri de urma mea – la Poliția Capitalei fiind chiar bruscată: „Ce, cucoană, nu vezi ce au făcut huliganii de demonstranți aici? (erau provocatorii infiltrați pentru a da vina pe demonstranții paşnici după evacuarea în forță a Pieței Universității în dimineața de 13 iunie)”. Nici unul din cei trei buni prieteni ai noştri, rugați de ea, n-a îndrăznit s-o însoțească, toți trei purtând…barbă (!). Ajungând la redacția Neuer Weg unde lucra, i-a întins redactorului şef un text descriind pățania mea, text pe care acesta l-a refuzat ca articol de ziar, sugerându-i în schimb să-l publice la rubrica „scrisori de la cititori“, semnându-l cu numele de fată (Renate Göckler) – ceea ce a şi făcut imediat, ca în seara următoare să avem surpriza să-l auzim la Radio „Europa Liberă“, în traducere românească, citit de N.C. Munteanu! Textul aveam să-l regăsim doi ani mai târziu, în 1992, preluat aproape în întregime în cartea Sonderweg Rumänien (Drumul original al României) de Richard Wagner, apărută într-o editură din Berlin. Aici s-a petrecut acel „click”, acea comutare care ne-a dus la gândul plecării din țară. Nu vedeam la acel moment decât imaginea unei țări, a unei societăți în care intelectualii pot fi oricând batjocoriți şi umiliți de o masă căzută în barbarie şi condusă de demni urmaşi ai unui comunism de care ne bucurasem prea devreme că am scăpat definitiv. Gândul spontan a fost: undeva pe lumea asta, sub soare, să găsim un loc unde copiii noştri să crească şi să trăiască liberi, fără frică de astfel de manifestări de brutalitate, susținute pe deasupra de nişte conducători ce nu se pot dezbăra de apucăturile totalitare.

 

 

Cât de fermă a fost această hotărâre? În ce măsură se baza ea pe o analiză concretă, rațională, a posibilității de a emigra?

 

 

În ce măsură această hotărâre era la acel moment rațională sau emoțională? Greu de apreciat acum. Varianta de luat în calcul era cea logică şi legală: soția mea fiind etnică germană (siebenbürger Sächsin/săsoaică din Transilvania), putea cere în mod legal emigrarea în R.F. Germania, cu copiii şi cu mine ca soț, care căpătam ca şi ea aceleaşi drepturi. Am primit imediat formularele de emigrare, nu le-am folosit însă, părinții mei fiind în viață, mama mea de un an paralizată. Tatăl meu a murit de infarct în decembrie 1990, iar mama în mai 1992, la două luni după ce ni se născuse şi fiica noastră. După ce le-am făcut părinților pomenile creştineşti, am completat din nou formularele – devenite acum de la 6 la 40 de pagini! – şi am început pregătirile de plecare. Drumul şi transportul lăzilor cu lucruri l-am plătit cu banii din vânzarea maşinii noastre, o Lada 1200 pe care n-am avut voie s-o luăm cu noi. Aceleaşi legi ne-au interzis să luăm cu noi: ață şi unelte de cusut, medicamente şi… jucării mai multe de 5 bucăți (!). Nu mai amintesc că fiecare carte pe care am luat-o a trebuit verificată de o comisie care le-a ştampilat pe cele admise, şi care nu ne-a permis de pildă să luăm o icoană rusească din sec.XIX şi un samovar de Tula – din puținele lucruri rămase ca amintiri de familie. În seara de 30 noiembrie 1992 ajungeam în Gara de Nord, conduşi de câțiva buni şi vechi prieteni şi de ultimele două mătuşi ale mele care mai erau în viață, şi ne îmbarcam în vagonul de dormit al Orient-Expresului, ce avea să ne ducă deocamdată până la Viena, de acolo urmând să ne urcăm într-un tren spre Karlsruhe, în Germania, unde în zori urma să luăm, doar pentru două stații, un tren local până la Rastatt (landul Baden-Württemberg). Astfel că în dimineața de 2 decembrie 1992, înainte de răsăritul soarelui, ne aflam la poarta centrului de primire pentru repatriați (Aussiedler), unde trebuia să ne prezentăm – sub o ploaie măruntă, în frig (deşi era lumină, uşa nu ne-a fost deschisă decât la ora 8:00!), cu doi copii, unul de 4 ani, de mâna mea, în cealaltă ținând geamantanul, iar celălalt de 8 luni într-un coş purtat de soția mea. Repartizarea? „Nu mai sunt locuri în landurile vechi (adică în fosta Germanie de Vest)”, Berlinul era deja „închis” pentru cei ca noi, am ales landul Saxonia (pe singurul criteriu – cel al… culturii!).

 

 

Ați ajuns în landul Saxonia. Unde, mai exact, și cum ați reușit să vă descurcați pentru început, mai ales din punct de vedere financiar?

 

 

După primele săptămâni petrecute în centrele de primire din Rastatt (landul Baden-Württemberg), apoi în cazarma Bundeswehrului de lângă Ingolstadt (landul Bavaria), am fost dirijați către landul Saxonia, ajungând mai întâi la Bärenstein, în Munții Metalici (Erzgebirge), la granița cu Cehia, într-o fostă cazarmă a NVA (Armata Populară Națională a RDG); în toate aceste „domicilii“ aveam cazare şi hrană din partea statului. După o şedere de o săptămână am ajuns în sfârşit în localitatea unde eram repartizați: orăşelul Coswig, lângă Dresden, învecinându-se cu Radebeul – (locul de baştină a lui Karl May), unul din cartierele fostei capitale a Regatului Saxoniei. De aici înainte urma să ne întreținem pe propriul buzunar. La sosirea în Germania primisem 100 DM de persoană, acum urmam – noi doi, adulții – să primim un „Ajutor pentru integrare“ (Eingliederungsgeld), limitat la un an, după „tariful Est“, mai puțin decât „tariful Vest“ pe care-l primeau cei cu aprobarea de a se stabili în landurile din Germania de Vest (o şansă pe care noi n-am mai avut-o, datorită valului de 1,5 milioane de etnici germani din fosta URSS sosiți în acelaşi timp cu noi). Pentru copii urma să primim alocația legală – cam 100 şi ceva de DM de copil.

 

 

Cum a fost acomodarea, integrarea dvs. în noua viață, în noua societate, care erau condițiile de locuit?

 

Locuința noastră avea să fie o baracă mizeră, care adăpostise pe timpul RDG muncitori din Angola; o baracă construită direct pe pământ, sub o linie de înaltă tensiune, cu mai multe camere, o bucătărie comună şi două săli de duşuri. Noi, având doi copii mici, am primit camera cea mai mare, cu două perechi de paturi metalice suprapuse. Bucătăria o împărțeam cu alte 9-10 familii, majoritatea Russlanddeutsche – etnici germani din fosta URSS (de fapt din Kazahstan, unde părinții acestora fuseseră deportați de pe Volga în 1941), dar şi încă trei familii din România; plitele fiind electrice, foloseam jetoane pentru cuplarea curentului. Duşurile de la una din săli nu funcționau sau funcționau prost, aşa că se formau inerente cozi la sala de duşuri care, de bine de rău, erau utilizabile. Baraca – şi odată cu ea şi grupa noastră de locatari – era administrată de o angajată a serviciului social al primăriei, ca „îndrumătoare socială“ (Sozialbetreuerin), ea ocupându-se în primele zile de formalitățile necesare: înregistrarea la evidența populației şi mai ales introducerea noastră în mecanismul birocratic complicat, dar vital pentru noi, al asigurării sociale. La diferitele oficii trebuia să ne prezentăm personal, dar la primele vizite am fost însoțiți de acea îndrumătoare, care trebuia să explice multe mai ales celor din Rusia, care nu prea aveau cunoştințe de germană (în anii de după 1945 le fusese chiar interzis să folosească limba maternă). Imediat a urmat înscrierea obligatorie la cursul de limbă; cu două excepții – pentru soția mea şi încă un inginer din Braşov – tot un sas transilvănean – cerința respectivă părând ridicolă până şi autorităților!

 

 

Cât de curând și cum ați reușit să găsiți un loc de muncă? Bănuiesc că a fost mult mai ușor pentru soția dumneavoastră, în acest caz.

 

 

Soția mea a încercat din primul moment să-şi găsească de lucru – „indiferent ce anume“ după expresia ei – dar fără nici un succes. În oraş, din paisprezece întreprinderi mai funcționau doar… trei, cursuri de reciclare erau oferite cu precădere localnicilor, iar de o intrare în învățământ nici nu s-a pomenit („Istorie şi Ştiințe Sociale? Avem destule absolvente de aici, care nu-şi găsesc de lucru după reunificare“); mai târziu aveam să aflăm că nu era chiar adevărat, era un truc ca să scape de o eventuală concurență în domeniu. A găsit, căutând cu insistență, o fundație care se ocupa de integrarea celor cu statut ca al nostru; a împrumutat o maşină de scris şi a început corespondența, finalizată într-o invitație la testul de admitere la Academia de perfecționare profesională în domeniul economic (FAW – Fortbildungsakademie der Wirtschaft), situată în Köln, deci la 600 km de Coswig. A fost admisă la test şi imediat a început Studiul complementar de economia întreprinderii (Betriebswirtschaftliches Ergänzungsstudium), care a durat trei ani, în final obținând o diplomă în acest sens. De asemenea, soția mea a reuşit să găsească un apartament în Köln, unde ne-am mutat cu toții. Chiria era de vreo 700 şi ceva de DM. La Köln eu a trebuit să urmez în continuare un curs de limbă, Oficiul de Muncă a contabilizat la sânge orele urmate la Coswig în landul Saxonia, aşa că acum mă înscriam la un curs care tocmai începea, dar pe care nu mai aveam voie să-l termin (!). Primeam acum în acest scop o bursă, tot pentru „integrare“. După terminarea cursului – de fapt întreruperea lui, numărul de ore necesar fiind atins – m-am înregistrat imediat la Oficiul de Muncă (Arbeitsamt), începând să-mi caut de lucru. Timp de câteva luni am fost scos din contabilitatea Oficiului de Muncă, primind o sumă practic egală de la Oficiul pentru Familie, ca un concediu pentru creşterea copilului (fetița avea doar puțin peste un an); după aceea revenind în jurisdicția Oficiului de Muncă. Toate aceste „comutări“ de la un oficiu la altul necesitau formalități stufoase de îndeplinit, cereri, formulare, prezentări personale ş.a.m.d. După recunoaşterea studiilor – eram echivalat ca Diplom-Ingenieur/Dipl.-Ing, deci nivel universitar, m-am înscris şi eu imediat la Otto-Benecke-Stiftung – fundația care o ajutase şi pe soția mea – pentru eventuale măsuri de integrare profesională. Am participat la câteva seminarii – de câte 2-3 zile – apoi la un curs scurt de două săptămâni, singurul rezultat fiind obținerea unui loc de practică de câteva luni la o întreprindere. O singură întreprindere de dispozitive de măsură mă acceptase – din aproape 30 cărora le trimisesem aplicațiile necesare – deşi eram plătit ca bursier, tot de fundația cu pricina, deci nu afectam financiar nicidecum întreprinderea. La sfatul „consilierului“ meu de la Oficiul de Muncă am dat un test şi am fost admis la un curs de doi ani de recalificare în domeniul Asigurării Calității. Eram bucuros că în sfârşit ajungeam într-un domeniu familiar. Aveam să constat cu consternare că nivelul la care se preda era cu mult sub cel cu care avusesem de a face la Bucureşti. Am absolvit cu o diplomă de European Quality Manager, frumoasă, scrisă în două limbi – germană şi engleză – tocmai bună de agățat pe perete, mai mult nu, căci cine mai angaja un inginer (chiar şi cu o astfel de diplomă!) la 50 de ani?! Nici cunoaşterea a şase limbi străine, nici experiența de o viață, nici chiar relațiile încă existente în țara de origine n-au folosit; poleit cu aur să fi fost şi la o astfel de vârstă nu mă angaja nimeni. Sugestiile de a mă face „independent“, „liber-profesionist“ nu mă atrăgeau, fiind bine informat de pericolele ce m-ar fi aşteptat. Am găsit însă încă o ocazie – tot o bursă, de data aceasta din fonduri ale Uniunii Europene – care mi-a făcut posibil un stagiu de doi ani şi jumătate la Universitatea din Köln, într-un colectiv de pe lângă una din catedre, unde profesorul – şeful catedrei respective – era implicat în nişte proiecte de cercetare utilizând mijloace electronice. A urmat o experiență de vreo 2-3 ani de meditații pentru liceu, inclusiv bacalaureat, prilej cu care am putut compara nivelul de pregătire de aici cu cel din România – acesta ar merita poate o tratare separată, multe aspecte părându-mi-se şi mie la început de necrezut. În tot acest timp eram obligat ca o dată la trei luni să mă prezint la Oficiul de Muncă (care între timp îşi schimbase denumirea, plus de vreo patru ori şi sediul!), înregistrându-mă în continuare ca „In căutare de lucru“ (Arbeitssuchender), procedură care nu-mi asigura nimic financiar, însă conta imens pentru recunoaşterea anilor de muncă în total pentru pensie. Celor cu statutul nostru ni se recunoştea – pe baza cărții de muncă şi a unor formulare completate exact – o vechime în muncă numai de…60% din timpul lucrat (deşi în țară lucrasem şi sâmbetele!); o reducere substanțială chiar dacă încadrarea în categoria profesională era corectă şi echivalentă cu cei de aici. Era o lege nouă, intrată în vigoare doar cu un an înainte de a veni noi în Germania. Am găsit în final – până la urmă tot datorit unei relații, soția mea lucrând deja de mai mulți ani la Oficiul de Presă al Asociației Parohiale Evanghelice din Köln – un loc la Academia Melanchthon, o instituție de învățământ şi cultură pentru adulți, subordonată aceleiaşi instituții, unde lucra şi soția mea. Angajarea în cadrul unor proiecte, apoi ca responsabil de proiecte, a fost pe termen nelimitat, însă nu cu normă întreagă, nici măcar pe jumătate, ci cu un număr mic de ore pe lună. De acolo am ieşit la pensie. Pe lângă această activitate – încheiată în 2009 – am început acolo din anul 2000 să țin conferințe şi seminarii în calitate de „lector liber-profesionist“, pe diferite teme ca: „Dialogul între Ştiință şi Religie“, „Informație şi comunicare“, „Tradiții culturale din Europa de Răsărit” – cu precădere din România, sau pe teme din istoria contemporană – primul şi cel de al doilea război mondial prin prisma evenimentelor din Răsăritul Europei, ş.a. Tot din anul 2000 durează şi cea de a treia legătură cu Academia Melanchthon – Cercul Cultural româno-german DIALOG, pe care îl conduc împreună cu soția mea, instituția respectivă punându-ne la dispoziția săli şi aparatură pentru manifestările noastre, pe teme de istorie, societate, cultură, religie, etc.

 

 

În momentul de față, ce legături mai aveți cu România?

 

 

Obiective şi subiective. În prima categorie intră faptul că am în continuare şi cetățenia română (alături de cea germană, chiar dacă birocrația administrativă din țară îmi face greutăți la prelungirea paşaportului românesc), ca şi locuința pe care o avem în continuare în Bucureşti, unde ne oprim de fiecare dată când venim în țară. În cea de a doua categorie intră legăturile sufleteşti pe care le am cu vechii prieteni, foşti vecini sau colegi de şcoală, de facultate sau de serviciu, amintirile evenimentelor trăite în decursul unei vieți, ca şi amintirea celor care au părăsit viața pământească – din familie sau dintre bunii prieteni.

 

 

Când ați fost ultima dată în țară? Ce v-a surprins (plăcut, sau dimpotrivă) cu ocazia acelei vizite?

 

 

Ultima dată am fost în țară în luna mai 2019 – numai în Bucureşti. M-a surprins plăcut – ca şi în anii anteriori – climatul de ordine şi chiar curățenia de pe străzi şi din locurile publice, mult mai evident decât cu peste 10-12 ani în urmă şi mai ales în comparație cu climatul din multe cartiere ale oraşelor din Germania. Şi un ultim, dar nu neînsemnat aspect pozitiv, pe care nu-l dezvolt acum, este libertatea de expresie, în multe privințe mai mare în România decât în Germania zilelor noastre. Mai puțin plăcută a fost impresia lăsată de personalul din unele magazine sau restaurante, cu o atitudine deloc prietenoasă. De asemenea, prestațiile instituțiilor publice lasă mult de dorit: cozi lungi şi inutile, insuficientă automatizare a serviciilor, comunicare defectuoasă cu publicul.

 

 

De ce vă este dor din România? Există ceva ce vă lipsește, ceva ce nu puteți găsi în Germania, țara în care trăiți acum?

 

 

În primul rând de locurile şi atmosfera familiare, unde fiecare colț mă leagă de câte o amintire din „viața mea anterioară“ (m-am expatriat în fond la vârsta de 48 de ani!), de prietenii (care mai sunt în viață), de atmosfera primitoare, plină de viață, comunicativitatea specifică meridionalilor. În Germania îmi lipseşte şi acel respect față de bunul simț, de buna creştere, de valorile tradiționale în general, respect care în Occident scade pe zi ce trece.

 

 

Köln, 17 ianuarie, 2020