Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

România și oamenii săi din lume (XVII)

România și oamenii săi din lume (XVII)

Spre deosebire de cazurile precedente, pe următorul meu partener de dialog l-am întâlnit în realitate înainte de a-i propune colaborarea în vederea realizării unui interviu. Îmi apăruse deja volumul care cuprinde primele 14 interviuri (Biografii exilate) și eram în Germania, la întâlnirile cu câțiva dintre protagoniștii cărții, dar și cu alți români de acolo veniți la evenimentele organizate pentru Revista Tribuna în Nürnberg și München. Câteva cuvinte, amabilități schimbate, o carte de vizită, evocarea unor locuri și persoane din România, cunoscute de ambele părți, la schimb cu un autograf pe carte, toate urmate apoi de o corespondență virtuală, au dus la textul emoționant care poate fi citit în continuare.

 

Suntem risipiți în toate zările, străini peste tot, inclusiv în țara de baștină…
Geo Goidaci
(Germania)

 

 

Domnule Geo Goidaci, ne-am cunoscut în octombrie 2019, la München, sunteți unul dintre cei care au venit la întâlnirea cu noi și cu Revista Tribuna. Vă las însă pe dumneavoastră să vă prezentați cititorilor în câteva cuvinte.

 

 

Mă numesc Geo Goidaci (în România eram cunoscut ca Gheorghe Goidaci), m-am născut la 14 martie 1947, în satul Iojib din județul Satu Mare. Predecesorii mei pe linie patenă au fost dogari de meserie. Mama venea dintr-o familie de agricultori. Am crescut la țară până la clasa a VII-a, după care am urmat cursurile Liceului de Arte Plastice din Cluj. Acasă veneam doar în vacanțe. După examenul de bacalaureat am intrat la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu“, secția de sculptură, pe care l-am absolvit cu examen de stat și notă mare, fapt care mi-a permis la repartizare alegerea unui loc de muncă preferențial. Am ales Liceul de Arte Plastice din Timișoara, unde am fost profesor de sculptura timp de 12 ani.

 

 

Când ați plecat din România și de ce ați luat această decizie?

 

 

Am plecat din România în vara anului 1984. Motivele sunt multiple. Eram profesor la un liceu de elită care începuse să decadă, fiind amenințat să devină școală profesională. Autoritățile locale m-au umilit în fel si chip… Până la urmă, din lipsa unei perspective profesionale, m-am decis să-mi caut norocul în altă parte a lumii. Eram singur, părinții muriseră cu cinci ani în urmă, iar prietena mea plecase în Germania în vizită și nu s-a mai întors. Corespondam cu ea pe căi ocolite și după un an m-a ajutat să ajung și eu în Germania, unde trăiesc și la ora actuală.

 

Știind cât de greu era să părăsești România înainte de 1989, vă întreb: cum ați reușit să obțineți aprobarea de a pleca?

 

 

Am fost invitat în Grecia de către prieteni (studenți la Timișoara, care-mi frecventau atelierul). După intervenții și cu pile, am obținut viza de plecare în vizită. Aveam câțiva dolari depuși la bancă de către cei care m-au invitat (cumpăraseră câteva lucrări mici din atelier). În iulie 1984, după terminarea anului școlar, am plecat în Grecia, mai precis la Atena. Pe treptele Muzeului Național, m-am decis definitiv să nu mă întorc în țară, oricare ar fi fost riscurile. Am mirosit LIBERTATEA. Restul a fost doar noroc și informațiile utile din partea prietenilor. Prețul plecării mele a fost locul de muncă al fratelui meu, care lucra ca ofițer în cadrul Ministerului de Interne. El m-a ajutat să primesc pașaportul, garantând pentru mine.

 

 

Un preț dur, oricum. Să înțeleg că nu aveați alți membri ai familiei afectați? Știu că autoritățile comuniste practicau tehnica rudelor lăsate zălog, pentru a avea apoi pârghii de șantaj asupra celor plecați, dar și asupra celor lăsați în urmă.

 

 

După câte știu, nu. Eu am plecat legal, iar ei nu știau nimic. Nu am spus nimănui că intenționez să plec undeva. Anul școlar se terminase, toți erau în vacanță, așa că plecarea mea a trecut neobservată. Lumea credea (probabil) că sunt plecat la mare… Fratele meu mijlociu, care trăia tot la Timișoara, căsătorit și pe atunci cu copil mic, a primit o ilustrată (cu gravura lui Dürer cu cele două mâini împreunate a rugăciune) de la mine din… Germania. A fost, desigur, șocat. Da, a fost dur, dar nu se putea altfel.

 

 

Așadar din Grecia ați plecat în Germania. Ce s-a întâmplat după ce ați ajuns acolo? Cum ați reușit să vă descurcați pentru început? Erați, într-o oarecare măsură, familiarizat cu limba germană?

 

 

Am ajuns în Grecia într-o dimineață de vară. O lumină foarte specială inunda străzile, clădirile, oamenii. Am realizat că această Lumină este cauza marilor civilizații apărute în bazinul Mediteranei. A fost pentru mine o descoperire fantastică. Mi-am propus ca, într-o zi, sa fac înconjurul acestei mări, oprindu-mă câteva zile în fiecare țară. Pe unele dintre ele le-am văzut și m-am simțit oarecum acasă, de parcă aș fi trăit cândva acolo. Cu ajutorul prietenilor din Atena, dar mai ales al iubitei de la München, am reușit, pe căi miraculoase, să ajung în noaptea de 13 iulie 1984 (a fost o noapte memorabilă, cu grindină cât ouăle de gâscă), în acest oraș, care urma să fie – tot pe căi miraculoase – reședința mea, locul pe care-l numesc „acasă”.
Ajuns la München, noaptea târziu, am sunat-o pe prietena mea – foarte surprinsă că am reușit să ajung – care m-a luat la ea acasă. Stătea cu chirie la o familie, la marginea orașului. A urmat weekend-ul în care am fost sfătuit să mă prezint la autorități cât mai curând. Lucru pe care l-am și făcut în ziua următoare, luni. În urma unor interviuri obositoare, am fost trimis în lagărul de refugiați, unde am stat cam un an. Între timp am făcut naveta la München (cam 100 de kilometri), zilnic, la cursurile de limbă germană. După 8 luni a urmat un examen care a atestat capacitatea de a mă integra în societatea germană. Între timp m-am orientat asupra posibilităților profesionale. La început am lucrat la un pietrar, care făcea monumente funerare. Am sculptat statui cu Maica Domnului cu copil în brațe și alte lucrări. Am venit în contact cu tehnica aerului comprimat (necunoscută mie în țară), cu meșterii care mi-au devenit prieteni și care m-au apreciat pentru dexteritatea cu care făceam figuri umane în marmură. Ulterior – tot prin cunoștințe – am fost angajat ca liber profesionist, la un restaurator pe lângă Glyptotheca din München. Cu el și cu echipa lui am făcut lucrări de restaurare la diferite muzee. Astfel am ajuns la cunoașterea aprofundată a sculpturilor antice romane și grecești, majoritatea în marmură. Am lucrat în Grecia (Muzeul din Samos), Italia (Castel Aragonese din Baia, în apropiere de Neapole), la Muzeul Capitolin din Roma, sau la diferite monumente din Germania (Trier, pe urmă monumentul roman de la Igel, „die Igeler Säule”). În München, ultima lucrare mare la care am participat a fost restaurarea propileelor din Königsplatz. Statuile de marmură, ridicate în timpul lui Ludovic I, erau distruse de intemperii și aerul acid. Deveniseră ca zahărul, sfărâmicioase. Ele au fost demontate, conservate cu metode moderne și reproduse în „marmură artificială” (praf de marmură legată cu poliester și fibră de sticlă) care stau și la ora actuală în locul originalelor care se acoperă de praf în stația de metrou Königsplatz. Au urmat lucrări în atelier, turnarea formelor în cauciuc siliconic, unele forme erau foarte complicate, ajungeau la peste o sută de elemente. Iarna era frig, lucram într-o baracă neîncălzită, multe ore stând pe loc. Urmarea a fost că au apărut trombozele și discopatia lombară. A trebuit să fiu operat și câteva luni am fost în convalescență și reabilitare. Locul meu la restaurator s-a ocupat de altcineva. „The show must go on”… A fost o perioadă frumoasă din viața mea. Am văzut și am învățat multe. Și despre oameni, despre concurență, invidie… dar și despre generozitate, prietenie. Am avut acces, cu precădere, în cercuri de limbă germană, oameni cu interese spirituale care m-au ajutat să găsesc un drum „al meu”, dincolo de satisfacțiile materiale.

 

 

Povestea este emoționantă, mai ales că în mijlocul relatării ei ați avut o problemă de sănătate, pe care mă bucur că ați depășit-o cu bine. Da, the show must go on, cum spuneți, și interviul nostru de asemenea. Cu îngăduința dvs. voi prelua un fragment din corespondența noastră, ce nu era, desigur, menit să facă parte din interviu, dar e prea frumos ca să nu fie inclus în poveste:

 

 

Așteptând să ajung la rând, răspund de pe celular (un răspuns provizoriu)… Mă simt bine, ca întotdeauna, dar medicii îmi demonstrează că intervenția e necesară…„preventiv”. Adevărul e că senzația leșinului mi-a rămas adânc întipărită și nu o mai vreau. Sigur, toți ne dorim o „trecere” ușoară, fără durere… Pe de altă parte, suntem datori să păstrăm acest corp (care ni s-a dat cu un anumit scop) cât mai mult timp în viață, până când ne-am terminat toate „lecțiile”. Eu m-am considerat mereu un om sănătos, un pesimist robust. M-am rugat lui Dumnezeu să-mi dea șansa să strălucesc înainte de a mă stinge. Încă nu simt că am strălucit. Dar poate că da și nu am știut. Poate că trenul a trecut prin fața mea și nu l-am luat, așteptând un altul și mai și… Doctorița de secție vorbea cu vecinul meu de salon care spunea că nu crede că ar exista Dumnezeu… M-am gândit că eu știu că există. De fiecare dată când văd ceva frumos, generos și izvorât din iubire, cred că Dumnezeu există. Și se manifestă prin puterea noastră de creație. Se atribuie lui Iisus cuvintele „ce nu vine din iubire, nu e de la mine”. Aceste cuvinte au fost mereu busola mea în aprecierea oamenilor. Daca va trebui să mă prezint la judecată, voi spune că drumul vieții mele a fost pavat cu bune intenții. Am vrut binele și frumosul, am vrut ca El să se manifeste prin mâinile mele. Cred că uneori chiar s-a întâmplat și mi-am dat seama că talentul este mai mult decât un dar, este o datorie.

 

 

Și acum, întorcându-mă la răspunsul de dinaintea acestui fragment: ce s-a întâmplat după ce locul dumneavoastră la acel atelier de restaurare a fost ocupat de altcineva? Ați reușit să găsiți o altă slujbă?

 

 

Suntem la sfârșitul anilor ’80. Înainte de a trece în faza următoare a existenței mele, trebuie să amintesc un incident pe care l-am avut cu un coleg de muncă (la restaurări), pe care-l consideram prieten. Într-o zi, lucrând împreună, pe teren, a venit vorba despre bani, etc. M-a întrebat cât câștig și i-am spus, fără a bănui ceva, cât luam eu pe oră. O greșeală fatală. El primea o marcă mai puțin… Din clipa aceea a devenit dușmanul meu. S-a plâns la șef, iar acesta mi-a pus în vedere că gestul pe care l-am făcut, divulgând cât câștig, e motiv de concediere imediată. Am rămas trăsnit. Habar n-aveam că așa ceva este interzis (eram obișnuit să primesc salariul și să semnez statul de plată, unde vedeam cât câștigă colegii mei). Din ziua aceea am aflat ce este mobbing. Atmosfera devenise insuportabilă așa că am început să caut de lucru. La oficiul brațelor de munca mi s-a oferit posibilitatea să mă instruiesc (școlarizez) în grafică digitală, pe atunci o disciplină total nouă (anul 1989). Curios din fire, am acceptat și m-am înscris la Institutul Media Design, pe care l-am absolvit după șase luni cu rezultate foarte bune. Conducerea mi-a propus să rămân docent la ei. La negocierea salariului, am ezitat să cer o sumă mare, drept care șeful firmei mi-a spus că nu mă ia, pentru că „nu-mi cunosc valoarea”… Câțiva ani mai târziu am fost totuși angajat de el și am avut cel mai mare salariu din viața mea. Pentru scurtă vreme. Colegii mai tineri au aflat cât primesc eu (de data aceasta de la șeful echipei de docenți) și s-a repetat povestea cu mobbingul. După o jumătate de an am fost pus pe liber. Așa am învățat că răul câștigă întotdeauna… Nu e voie să fii mai bun decât „ei», dacă nu ești blindat din toate părțile, sau dacă nu ești absolut indispensabil. Oamenii de aici te ajută cât timp ești într-o postură inferioara. În clipa în care devii egal cu ei – sau chiar superior – vor căuta să te înlăture. Teoria învățată de la părinți (oameni cinstiți de la țară): „străduiește-te să fii bun și harnic, recunoașterea va veni de la sine” – nu a funcționat. Nu vine nimic de la sine, trebuie să știi să te vinzi, să ai relații, să te lauzi, să dai cu aburi în jur până când proștii te cred, chiar dacă sunt vorbe goale. Aparențele fascinează oamenii, obișnuiți să aprecieze ambalajul mai mult decât conținutul. Din păcate eu nu stăpânesc aceste tehnici. Nu am știut niciodată să cer prețul pentru ceea ce fac. Pentru că eu lucrez cu plăcere și dăruire. Aceasta trăire nu are preț. Am avut o întâmplare memorabilă, cu un proprietar de turnătorie în bronz, din localitatea unde lucram la pietrar. A văzut ce lucrez și m-a întrebat dacă aș putea să-i fac un portret fetiței sale. Încântat, am acceptat propunerea și am lucrat în mai multe ședințe, la el acasă. M-au primit prietenos, mă invitau cu ei la masa. Portretul fiind gata și turnat în gips, urma să fie turnat în bronz. A urmat întrebarea fatală „cât costă”?. Eu mă interesasem, în prealabil, pentru cât realizează un student la arte în München un portret. Stânjenit (că doar eram „prieteni”) i-am spus suma (nu era mare), la care iritat domnul mi-a răspuns: „cum, să plătesc eu pentru plăcerea ta ???!” Am învățat că aici majoritatea privesc munca artistului ca pe un amuzament, ca pe o „plăcere”, pentru care nu se cuvine o recompensă. De aceea mulți artiști au și o altă meserie „serioasă”, care le asigură existența, sau vin din familii bogate și cu relații. Odată am fost întrebat cu ce mă ocup. Spunând că sunt sculptor mi s-a replicat: „dar de muncit, nu munciți?” Munca pentru ei trebuie să fie ceva istovitor, neplăcut. Atunci e muncă. Se socotește în ore („dar în câte ore l-ai făcut ?”) și se compară imediat cu cât câștigă ei la oră… Faptul că am studiat ani de zile ca să pot executa lucrarea, nu contează. E „plăcerea mea”!

 

 

Credeam că doar aici, la noi, sunt judecați așa artiștii (valabil și pentru alte categorii de creatori). Din păcate pragmatismul feroce din societatea occidentală, care prinde rădăcini și în țara noastră, consideră tot mai lipsită de utilitate această categorie. Totuși, în Germania există, bănuiesc, o piață de artă bine structurată. Cum ați reușit să vă faceți cunoscut, să expuneți, să interacționați cu mediul artistic, cu cei interesați de arta dumneavoastră?

 

 

Înainte să vă răspund la întrebare, doresc să amintesc și un alt aspect, de data aceasta pozitiv. La începutul anilor ’90 lucram la o firmă care pregătea imagini la computer pentru tipar (pre-press). Eram specialist în prelucrarea imaginii pe un workstation scump și complicat, cu tehnologie avansată. Proprietarul firmei era un om de vârsta mea, impulsiv dar cu sensibilitate pentru artă. Ziua lucram 8 ore pentru firmă, după care, până târziu noaptea, îmi făceam lucrările mele de artă digitală, cu echipamentul și materialele firmei (!), lucru acceptat – tacit – de proprietar. Cu aceste lucrări am avut expoziție la New York în 1995. Cam în aceeași perioadă, am obținut, printr-un prieten german, un atelier în care am lucrat 10 ani, fără să plătesc chirie, ba mi se plătea și curentul și motorina pentru încălzire, iarna. Proprietarul imobilului era un austriac generos, care venea din când în când să vadă ce mai lucrez… De atunci nu am mai reușit să am un atelier propriu, chiriile în München fiind extrem de mari. Acest lucru m-a determinat să mă orientez spre arta digitală, care necesita mai puțin spațiu… În Bavaria, statul (orașul München) nu ajută artiștii decât până la vârsta de 40 de ani. Cine nu a reușit până la această vârstă să stea profesional pe propriile picioare, nu mai este considerat demn de a fi promovat… Nu intru în detalii (deși ar merita), dar – cu toate acestea – pot să spun că am avut mult noroc și un înger păzitor vigilent… În acei ani, am creat cele mai importante lucrări ale mele. Aveam o galerie la Murnau care-mi vindea lucrările, uneori și zece într-un an. Lucrurile s-au schimbat radical după căderea mărcii și introducerea euro. Salariile s-au înjumătățit, iar cheltuielile s-au dublat. Piața artei (cel puțin pentru lucrările mele, care aveau prețuri relativ mici) a căzut și ea. Clienții s-au împărțit în două categorii: iubitorii de artă care nu mai aveau bani și colecționarii care investeau în „labeluri“ în nume mari, care promiteau câștig. Arta mea nu era spectaculoasă și nu eram nici un nume care să fie negociat la bursă. Am încercat să nu mă iau după mode și curente, ci să-mi rămân fidel mie însumi. Pentru mine, ARTA nu este o metodă de a parveni, ci credința mea. Pentru ea am sacrificat familie și alte avantaje pe care ți le aduc banii, și o poziție socială proeminentă. Nu am făcut compromisuri. Am mers pe drumul meu cât s-a putut și cum s-a putut. Nu e ușor să fii artist într-o lume materialistă, turbo-capitalistă. Eu am fost și am rămas un idealist.
Și acum să revin la întrebare. Da, în Germania există o piață de artă, dominată de marile galerii, de investitori internaționali care nu au nimic de a face cu arta. Totul e „business“. Este un cerc închis în care nu poți să pătrunzi dacă nu faci parte din „familie“. Există artiști favorizați, grupuri favorizate și stiluri favorizate. Nu trebuie să spun cine sunt cei care dau tonul… Fenomenul nu se reduce la Germania, sau Europa. Este o mafie internațională. Asta nu înseamnă că nu există artiști buni, și galeriști cinstiți, unii cunoscuți, alții necunoscuți. În toate epocile au fost oameni prin care Dumnezeu (sau opusul lui) s-a manifestat. Uneori trebuie să treacă mult timp până când oamenii recunosc valorile și ajung să le aprecieze. Stilurile și modele au viața scurtă… Referitor la ceea ce spuneți dvs. în întrebare, despre „interacțiunea cu alți artiști”, trebuie să recunosc că nu prea există. Sunt foarte mulți „artiști” și concurența este mare. Cei care vin de „afară“ sunt priviți cu suspiciune și uneori cu aroganță sau dispreț. Se formează grupuri și grupulețe pe bază de interese și ideologii. Este foarte important să ai relații (network), să „iei ochii”, să epatezi prin comportament sau teorii. Atelierele se dau pe bază de apartenență la diferite grupuri sociale, etnice și alte criterii… Valoarea artistică este criteriul secundar. Apropos, de valoare. Am observat că, mai ales în România, un artist este apreciat după cât și cu cât vinde. Cred că este o confuzie tragică: valoarea nu este același lucru cu prețul. Prețul poate oscila, valoarea este sau nu este. Arta valoroasă este un fenomen spiritual și nu comercial. Eu am participat la multe expoziții, am și câteva lucrări în spațiul public. Invitațiile la expoziții sau tabere de creație s-au rărit. Îmi lipsește un atelier unde să pot lăsa lucrările și a doua zi să le găsesc tot acolo. În condițiile actuale, rămâne un vis. Neavând un sponsor sau un „mecena“ în spate, propulsia verticală a încetinit. Am ajuns la vârsta la care nu mai trebuie să demonstrez nimănui nimic, decât mie însumi. Sper să pot merge pe drumul meu până la capăt. „Am fost și bogat și sărac“ spunea un mare actor „dar să știți că bogat e mai bine“… Eu am fost apreciat și blamat, dar bogat nu am ajuns niciodată.

 

 

Aveți câteva lucrări în spațiul public, spuneți. Ce fel de lucrări? Unde sunt amplasate?

 

 

Sunt lucrări tridimensionale. Nu sunt sculpturi în sens clasic, ci mai mult „instalații“, construcții din elemente și materiale diferite. Pe unele le-am făcut în tabere de creație, altele au fost comandate sau achiziționate. O lucrare importantă pentru mine a fost furată (sau distrusă ?). Este vorba despre lucrarea „Prag“ (și nu „Prag pentru erou“ cum e trecut în dicționarul sculptorilor români) amplasată în parcul public din orașul Deta. Am executat-o (ce cuvânt groaznic!) în tabăra de sculptură în lemn, organizată de UAP Timișoara în 1983. A fost o lucrare-sinteză a creației mele de până atunci. O poartă arhaică din stejar (materialul cu care a lucrat tatăl meu), cu o silueta decupată în centru, deasupra unui prag așezat în cruce, peste o figură umană (un fel de mumie-sarcofag), de aceeași mărime ca și silueta decupată. Reprezintă sacrificiul (sau sacrificarea) materiei-corp în favoarea evoluției spirituale. Lucrarea era plasată pe mijlocul unei alei, iar trecătorul era invitat să pășească peste prag, călcând „trupul” devenit treaptă, pentru a trece în lumină. Orașul Deta aflându-se la câțiva kilometri de granița României cu Iugoslavia, m-am gândit și la sacrificiul acelora care „au trecut dincolo” de multe ori plătind cu viața această experiență… Nu știu dacă acest gând a fost „decodat“ sau nu. În 1991 lucrarea se mai afla pe locul ei, pe aleea din parc. Câțiva ani mai târziu a dispărut fără urmă…
Ideea corpului-deschidere, imaterial, m-a preocupat în continuare și în lucrarea „Lichtmensch” (Omul Lumină), ridicată în localitatea Thansau din Bavaria, pe care am făcut-o la comanda Ordinariatului Episcopal (Erzbischöfliche Ordinariat) din München. Omul ca ființă spirituală învelită în corp. Această lucrare se află la răscrucea dintre școală, biserică și cimitir, la intrarea în localitatea Thansau, la câțiva kilometri de autostrada München – Salzburg (ieșirea Rohrdorf). Aici am reluat ideea siluetei decupate, în mijlocul acesteia – ca o axă sclipitoare – curge un fir de apă, simbol al vieții. Apa curge într-un circuit închis, producând un sunet melodic, ca al unui izvor (lucru care a deranjat pe câțiva angajați ai parohiei, așa că circuitul funcționează doar în zilele de duminică, idea lucrării fiind astfel mutilată). Am ridicat lucrarea în 1991 și se mai poate vizita. Am rebotezat-o in „Aquarius”.
Din acest „Lichtmensch“ (om-lumină) s-a născut un al doilea, care are ca axă de mijloc un tub luminiscent. Lumina este înconjurată de patru elemente de lemn dispuse în cruce, reprezentând cele patru elemente din care se compune corpul (în sens metafizic) aer, apă, foc și pământ. Lumina este simbolul spiritului care susține materia. Această sculptură-instalație a fost expusă prima dată în Piața Arabella din München, în 1993. Acolo a stat șase luni, după care a avut o viață agitată fiind expusă în 1994 la Târgul CeBIT din Hanovra; în grădina atelierului; un an de zile a stat în parcul atelierelor Künstlerhof, ca la urmă să fie achiziționată de orașul München și ridicată în 2010 în parcul din Neuperlach (Karl-Marx-Ring 3-5), unde se află și la ora actuală. Lucrarea a suferit câteva modificări (coloana de lumină a devenit, din vibrantă, o succesiune de culori care se schimbă încet la intervale de 7 minute) și restaurări. Din păcate, și în acest caz, idea este ciuntită, lumina funcționând doar la lăsarea întunericului.

 

 

Ați numit, undeva pe la începutul discuției noastre, locul în care vă aflați acum, orașul München, „acasă”. Cu toate acestea, nu v-ați îndepărtat de limba română, scrieți și vă exprimați impecabil în română. Să înțeleg că vorbiți des românește, frecventați o comunitate românească, sau aveți legături cu artiști proveniți din România?

 

 

Eu nu am uitat de unde am plecat, chiar dacă astăzi e o altă țară… Am învățat sculptura ca să fiu mai „mult“ decât era tata (care era un meseriaș desăvârșit), am plecat din țară ca să fiu mai „mult“ decât puteam să fiu acolo. Nu am pierdut niciodată legătura sufletească. În ultimii ani am intensificat legătura cu comunitatea românească din München. Începând cu participările la expozițiile Societății Culturale Ge-Fo-Rum (al cărei membru fondator sunt) și ale Societății „Apoziția“ care a publicat în revista ei multe dintre lucrările mele. De asemenea, am creat trofeul pentru Festivalul filmului românesc de la München. Cânt în corul bisericii greco-catolice române. În fiecare joi seara avem repetiție (cântece bisericești) care se termină cu cântece populare. Am învățat să cânt la fluier și caval. Așa cum păstorii își cântau singurătatea, așa-mi alin și eu dorul… Muzica a început să ocupe un loc tot mai important în viața mea. Am învățat cântatul „supratonic“ (overton singing), care-mi face bine și mă vindecă de acel „alien syndrome“, de care suferă dezrădăcinații (un colaps interior urmat de boli neurovegetative). Vorbesc curent cinci limbi și totuși limba română este legătura mea cea mai puternică cu țara și rădăcinile mele. Prin muzică (mai ales populară transilvană) și prin limbă, îmi păstrez identitatea. Copacului bătrân, i se apleacă crengile spre rădăcină…
Am contacte răzlețe și cu artiștii, cu foști colegi sau foști elevi, risipiți în lume. Am fost invitat în tabere de creație, în 1992 la Lazarea; 2015 la Jimbolia și 2018 la Dudeștii Vechi. De asemenea, am participat la mai multe simpozioane în Ungaria și Italia. În 2017 și 2018 am avut o serie de expoziții personale la Gura Humorului; Iași; Mangalia; București și Timișoara. Aș dori ca acest dialog să continue. Din păcate interesul românilor pentru artă a scăzut lamentabil.

 

 

Când spuneți că „interesul romanilor pentru artă a scăzut lamentabil”, la ce vă raportați? Comparativ cu ce perioadă?

 

 

Mă refer la perioada când românii nu erau așa de ahtiați după bani, mașini, case, etc. Când „a fi” (cu școală, citit, cultivat) conta mai mult decât „a avea”; când „bișnitar” era peiorativ, nu era încă „om de afaceri”. Pe atunci arta și artiștii erau respectați, aveam un loc de muncă din care puteam trăi decent, aveam atelier… Nu mă întreba nimeni „dar dumneata, nu muncești?”… Pe atunci trăiam într-o baltă călduță, din care nu se putea evada, dar nici muri de foame. Ne lipsea legătura cu oceanul. Voiam să știm cât de verde e iarba în grădina vecinului, să cunoaștem valurile oceanului… Acum le cunosc: sunt mari și reci și eu sunt tot timpul ud… Legătura cu balta a dispărut, balta s-a scurs în ocean. Nu-mi doresc „starea” din baltă, doar căldura ei…

 

 

„Alien syndrome, de care suferă dezrădăcinații” – tulburător! Nu știam că există așa ceva. Vă considerați, așadar, în ciuda faptului că viața în străinătate v-a facilitat devenirea a „mai mult” decât ar fi fost posibil în România, un dezrădăcinat. De ce vă este cel mai dor când vă gândiți la viața dumneavoastră de dinainte de emigrare?

 

 

„Canto armonico” era folosit în comunitățile arhaice ca metodă de vindecare. Șamanii siberieni o practică și astăzi. Exista și o tradiție europeană, în mănăstiri, unde călugării cântau cu multe vocale prelungite (muzica gregoriana ?), care produceau prin interferență un sunet pe care-l numeau „cântatul îngerilor”. Venea de pretutindeni, nu se putea localiza originea lui. Călugării susțineau că intră direct în legătură cu Dumnezeu, fără intermediul ierarhiilor bisericești. Urmarea a fost interzicerea acestei tehnici. În ultimii douăzeci de ani au apărut în vest grupuri care au re-descoperit acest mister și s-au format coruri și soliști specializați.
În viață totul se plătește. Acel „mai mult” l-am plătit cu sacrificarea rădăcinilor. Suntem risipiți în toate zările, străini peste tot, inclusiv în țara de baștină. Ne agățăm de simboluri, de drapel, cântece, alegorii, încercând să reanimăm un trup deja mort. E o tragedie apocaliptică. De amploarea ei încă nu ne dăm seama. Mi-e dor de atelier, de frați, de aerul și lumina de acolo. Mi-e dor de mine de atunci. De tinerețe…

 

München, Ajunul Crăciunului, 2019

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg