Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

România și oamenii săi din lume (XXIX)

România și oamenii săi din lume (XXIX)

În interviul care urmează am din nou un interlocutor din lumea artelor plastice și, după cum am procedat și în alte dialoguri similare, paginile revistei care găzduiesc discuția noastră sunt ilustrate cu reproduceri după picturile artistului invitat. În peste doi ani de când lucrez la interviurile din această serie, am „colindat” lumea largă, din țările Europei până dincolo de Ocean, în Canada și Statele Unite, însă pentru prima dată mă opresc într-o țară vecină. Am descoperit în Ungaria un fost absolvent al Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București, în prezent membru al Academiei Maghiare de Artă, care păstrează legătura cu lumea artistică românească, expunând, de-a lungul timpului, destul de frecvent în România. Corespondența noastră s-a încheiat de curând, dar tulburătoarele vremuri pe care le trăim (de la pandemia de coronavirus la recentul atentat terorist de la Viena) au „modelat”, inevitabil, textul rezultat, conferindu-i un dramatism care, în vremuri de normalitate, probabil că ar fi lipsit. Cu toate acestea, lumea artistului, temele din care se inspiră lucrările sale ne duc într-o zonă a dramatismului, a tragicului, după cum se poate vedea în imaginile din paginile revistei și după cum se poate afla din răspunsurile oferite la întrebările de mai jos.

 

„A picta pentru mine înseamnă din ce în ce mai mult un refugiu într-o zonă de «ordre et beauté, luxe, calme et volupté»”

György Jovián
Ungaria

 

 

Ca să avem un punct de plecare al discuției noastre, am să vă rog să-mi spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.

 

 

Numele meu este György Jovián și sunt artist pictor, membru al Academiei Maghiare de Artă din anul 2007.
M-am născut la 27 decembrie 1951 în localitatea Șimleul Silvaniei, provenind dintr-o familie transilvăneană oarecum amestecată. Bărbații familiei – bunicul, unchiul și tatăl – au fost juriști, eu sunt singurul care a ales arta ca preocupare. Limba maternă mi-e limba maghiară, numele are proveniență armenească. Am crescut la Oradea, unde mi-am făcut și primele studii. În 1970 am reușit la examenul de admitere la Facultatea de pictură a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din București, unde am absolvit în 1974, după care a urmat un an de specializare postuniversitară (masterat). Cu diploma summa cum laude proaspătă m-am reîntors la Oradea, unde am devenit angajat al Întreprinderii de Mase Plastice „Viitorul”, ca proiectant de ambalaje. În același timp, am făcut scenografii și afișe pentru Teatrul de Stat din Oradea și am ținut cursuri la Liceul de Artă. În anii 1979-1981 am executat un mozaic de marmură de 330 m/2 pe fațada fostului Cinematograf „Patria”. Am făcut parte din generația de artiști stabiliți la Oradea la sfârșitul anilor ’70 (din care a derivat ulterior faimoasa grupă a „optzeciștilor” orădeni), împreună cu Nicolae Onucsan, Ioan Bunus, Zoltán Zsakó, Laszló Újvárossy, Dorel Găină și alții…

 

 

Când ați plecat din România? Care a fost contextul ce a determinat luarea acestei decizii?

 

 

În 1977 am cunoscut-o pe cea care avea să fie soția mea, și care pe atunci studia la Universitatea din Budapesta limba și literatura germană, hungarologie și limbi scandinave. Ne-am căsătorit la Oradea, în februarie 1982, și încă de la sfârșitul acelui an m-am mutat la Budapesta, unde trăiesc și în prezent, pe motiv de întregirea familiei.

 

 

Sigur că, având în vedere limba dumneavoastră maternă, nu ați avut o problemă de integrare, cel puțin din acest punct de vedere. Dar, din câte îmi spuneți, aveați la acel moment o carieră deschisă în România, precum și un parcurs artistic inițiat. Cum a fost adaptarea profesională după emigrare, au existat greutăți în a vă găsi un loc de muncă, precum și de a vă ralia comunității artistice de acolo?

 

 

Ca să vă pot ilustra integrarea mea în noul anturaj, va trebui să încep cu aspecte autobiografice dintr-o vreme cu mult înainte de mutarea mea la Budapesta, și anume din perioada examenului de admitere la – pe atunci, în 1970 – Institutul de Arte Plastice.
Înainte de bacalaureat am călătorit foarte rar – fiind unic copil, am fost, chiar poate mult prea mult, ocrotit de părinții mei. Așa că escapadele mele din casa părintească au fost doar în perioadele practicii de vară ale Liceului de Muzică și Arte Plastice, care au însemnat două săptămâni de tabără de creație la terminarea anului școlar în diferite zone ale țării, din Moldova și până la Constanța, de la Sighișoara până la Vadu Crișului… Cu ocazia examenului de admitere am ajuns pentru prima oară în viața mea la București. În acea vreme, pentru un tânăr care nu împlinise încă 19 ani, și obișnuit fiind cu atmosfera familiară a unui oraș modest de provincie, unde toată lumea se cunoștea, Bucureștiul s-a dovedit a fi o lume stranie și ostilă… Cei cinci ani și jumătate petrecuți în capitală mi-au servit o lecție de viață extrem de dură, atât din punctul de vedere al profesiei, cât și moral și psihic… o adevărată maturizare. Nici o clipa nu mi-a trecut prin minte să încerc să rămân la București, cum aproape toți colegii de clasă s-au străduit din toate puterile să o facă. După diplomă eu m-am reîntors la Oradea, unde am găsit o slujbă într-o fabrică (de mase plastice, după cum aminteam) cu program sever, de la ora 7 dimineața până la ora 15, în fiecare zi, inclusiv sâmbăta… (cei 7 ani însă mi-au rămas ca amintire plăcută datorită colegilor – Dorel Găină, reputatul profesor universitar clujean, de pildă). La sfârșitul anilor ’70 am încercat să profesez și ca artist, participând la expozițiile județene și uneori naționale (în acea vreme toate expozițiile importante – județene, regionale și naționale – au fost organizate în cadrul Cântării României). În 1979 am câștigat prin concurs un proiect de artă monumentală pe fațada – de atunci – a noului Cinematograf „Patria”, la care am lucrat 3 ani în șir, ceea ce n-a fost deloc ușor, având în același timp și o slujbă.
Viitoarea mea soție, care trăia la Budapesta, nu-și putea închipui viața altundeva decât la Budapesta (mai târziu, când începusem să călătorim împreună mai peste tot în Europa, acest sentiment s-a dovedit a fi durabil – am fi avut multe prilejuri, încă din anii ’80, să ne stabilim în Occident, dar nici prin gând nu ne-a trecut). Posedând rădăcini socio-culturale asemănătoare, am decis să o urmez tocmai pentru că eu avusesem limba ca avantaj, aveam adică șanse mai evidente de integrare. Decizia însă nu a fost deloc ușoară, a urmat un proces lung și anevoios de așteptare, până ce am ajuns să ne putem căsători și să primesc un pașaport de expatriere.
La 1 ianuarie 1983 m-am trezit la Budapesta. Schimbarea în sine nu a fost atât de șocantă, pe cât mă așteptasem, deoarece am ajuns „de acasă – acasă”, adică în sânul unei alte familii ocrotitoare. Mult timp însă circulam ca un turist care încearcă să descopere frumusețile unei lumi necunoscute… M-am angajat, pentru început, la un teatru ca grafician de publicitate, și am găsit de lucru la câteva edituri ca ilustrator. În anul următor, am câștigat bursa Derkovits, în acea vreme ceea mai importantă bursă pentru tineri artiști, din care se putea trăi onest timp de trei ani. Iar în 1985 am câștigat o bursă de patru luni la Accademia d’Ungheria la Roma, astfel am ajuns și în mult visata Italie. În concluzie, pot să afirm că integrarea mea în scena artistică budapestană s-a petrecut mult mai lin decât mi-am putut închipui vreodată. Rememorând însă întâmplările de acum 37 de ani, mi se întărește din ce în ce mai tare convingerea că timpul petrecut la București mi-a fost de mare folos în ce privește capacitatea mea de adaptare la dificultățile vieții de metropolă…

 

 

Care a fost, apoi, parcursul dumneavoastră artistic. Care sunt realizările cele mai importante pe care le identificați acum, privind retrospectiv?

 

 

Anii optzeci, ultimul deceniu al socialismului, au fost dificili din toate punctele de vedere, deoarece au fost anii unei crize permanente – morală, politică, economică – ca urmare a procesului iminent al dezintegrării sistemului. În Ungaria, această dezintegrare s-a derulat fățiș și spectacular, mai ales în scena culturală. În a doua jumătate a deceniului, când circulația informațiilor a devenit mult mai intensă ca înainte, au apărut mai toate fenomenele și stilurile la modă ale artei contemporane din acei ani: de la „Transavanguardia” până la „Mülheimer Freiheit”, de la „Informel” și până la „conceptualism”. Pentru mine a fost o perioadă a căutării „propriei voci”, a încercării de a rezista puternicelor tentații care duceau iminent la imitarea marilor personalități ale sfârșitului de secol XX, de la Antoni Tapies și Anselm Kiefer și până la Francis Bacon și Lucian Freud…
În 1986, participând la Art’Basel, am fost „descoperit” de o galerie belgiană, La Galerie d’Art Actuel din Liege, capitala Valloniei, unde am fost invitat să expun lucrări, pe care urma să le realizez în atelierul pe care mi l-au pus la dispoziție la fața locului… A fost o experiență extrem de interesantă și promițătoare. În acea vreme, la Budapesta, trăiam destul de greu, de la o zi la alta, din salariul – modest – de profesoară al soției mele, fără perspectiva ca pictura mea să ajungă vreodată comercializabilă… „Escapada” din Belgia a promis o adevărată șansă pentru o carieră internațională. (Pe atunci o viză de ședere în Belgia avea o durată de trei luni. De fiecare dată, la expirarea vizei, trebuia să mă reîntorc la Budapesta pentru obținerea unei vize noi. Cu toate aceste întreruperi, am reușit să petrec în Belgia aproape un an și jumătate, am avut mai multe expoziții personale și de grup cu artiștii de acolo, și totul ar fi fost frumos și bine, dacă, după aproape cinci ani de colaborare, mult iubita galeristă n-ar fi decedat pe neașteptate la vârsta de 55 ani…)
După schimbările din ’89, a trăi din artă a continuat să fie dificil… Abia în 1999 mi s-a acordat Premiul „Munkácsy” – cel mai prestigios premiu profesional – și în același an am fost angajat la Muzeul Literaturii „Petőfi” (de unde am ieșit la pensie în 2012). Tot în 1999, ca urmare a unei burse, am ajuns pentru prima oară la Lisabona, unde am legat prietenii profesionale cu artiști ai grupului „Movimento de Arte Contemporanea – MAC”, cu care țin legătura și acum. În Galeria MAC am avut o expoziție de succes în 2016, cu ocazia căreia mi s-a oferit „Premiul pentru cea mai bună expoziție a anului”. În 2007 am fost invitat să fiu membru al Academiei Maghiare de Artă, al cărei membru deplin am devenit în 2011.
Anul 2008 mi-a adus șansa să petrec două luni la Cité des Arts, la Paris, cea ce s-a repetat în anii următori încă de două ori, unde imensul șantier al halelor demolate tocmai atunci m-a impresionat într-atât, încât am făcut sute de fotografii care au servit drept schițe de pornire pentru viitoarea mea serie a „Demolițiilor” (două piese pictate la Paris, actualmente făcând parte din colecția Muzeului Țării Crișurilor, sunt expuse la Oradea în cadrul expoziției „Pentru cine bat clopotele”, care are loc chiar în aceste zile). Dacă mă gândesc bine, „vocea proprie”, după care am tânjit atâta, mi-am găsit-o abia în această perioadă pariziană – de atunci, potrivit părerii unora, lucrările mele sunt lesne de identificat….

 

 

Care sunt temele la care faceți cel mai adesea trimitere în lucrările dumneavoastră? Ce vă inspiră atunci când aveți în față o pânză nouă?

 

 

Pentru mine, a picta e o necesitate zilnică fără de care nu se poate trăi – ca respirația… indiferent dacă e o zi obișnuită sau de sărbătoare. A picta înseamnă o activitate care te acaparează total, necesitând o concentrație desăvârșită și sacrificarea resurselor de energie… La sfârșitul unei zile de lucru intens, ajung epuizat acasă. Evident, e vorba de oboseala fericită a lucrului bine dus la capăt…
Temele mele de la început vehiculează în jurul efortului propriu de a dezlega secretul echilibrului în dialectica atotcuprinzătoare a ceea ce e de fapt existența umană. Figurile pe care le pictez reprezintă, de obicei, indivizi vulnerabili, care sunt supuși condiției lor de efemeritate în univers. Sunt într-o permanentă așteptare… De asemenea, tot ceea ce construiește omul, în nesăbuința lui agresivă cu care încearcă să învingă natura, mediul, care devine astfel din ce în mai periclitat – este perisabil… De mai bine de 12 ani lucrez la seria „Demoliția”. Pe atunci am început să-mi dau seama că aproape tot ce a fost construit în copilăria mea – anii ’50 și ’60 ai secolului trecut – fabrici, „caserne”, clădiri publice – se demolează încetul cu încetul, ca să facă loc „minunilor” de oțel și sticlă ale timpurilor noi… Procesul de demolare, pe lângă nostalgia iminentă pe care mi-o stârnește, are pentru mine și un aspect pitoresc atroce – un adevărat tur de forță pentru pictorul meseriaș – o delectare în a descoperi sute de detalii de fel și chip… În acest sens, fac eforturi ca o imagine cât se poate de nesemnificativă – molozul adunat la marginea trotuarului pe care l-am fotografiat întâmplător la Paris în lumina apusului de soare – să devină, prin modul detailat de execuție, un deal magic, o adevărată „natură moartă” compusă din mici elemente incognoscibile.
Sunt în căutarea formulelor compoziționale, a ordinii în haosul aparent al dezastrului, al demolării, fie că e vorba de ruine, clădiri sau ruine umane. Le privesc cu empatie, cu un soi de atitudine nostalgică, „cu un simțământ teribil al neputinței față de trecerea implacabilă a timpului…” (Maria Zintz)

 

 

Există, într-adevăr, o plasticitate a ruinelor, o poezie a imaginilor care ilustrează decăderea, urme ale trecerii timpului observate fie pe clădiri, sau pe chipuri umane. Dar este un tip de mesaj care se adresează doar „cunoscătorilor”, dacă pot să mă exprim astfel. Cum primește publicul larg acest gen de lucrări?

 

 

Pot afirma, cu toată sinceritatea, că pictura mea ține cu tot dinadinsul să fie „frumoasă”, un obiect „frumos”, atractiv în sine, în ciuda subiectelor pe care le vehiculez. Fac tot posibilul ca privitorul să se simtă „subjugat” de spectaculozitatea compoziției, de culori și forme, să fie „acaparat” de ceea ce vede. Aș vrea să-l oblig, pe cât se poate, să încerce să dezlege mesajul – mai mult sau mai puțin – tainic ce emană din figura unui tânăr culcat pe niște trepte, spre exemplu. Îmi este indiferent dacă privitorul este un intelectual fin, cu o vastă cultură vizuală, sau un om simplu, dar cu sufletul sensibil, care intră doar întâmplător într-o sală de expoziție. A expune pentru mine înseamnă a încerca să culeg aprecierea tuturora, să produc experiențe vizuale și intelectuale puternice, care să se imprime în lăuntrul celui care se oprește în fata picturii mele, și se lasă absorbit…

 

 

Pe ruinele unei lumi se construiește, întotdeauna, o nouă lume. Și fie că suntem sau nu de acord cu propunerea viitorului, trecerea este inevitabilă. Cum vedeți rolul artei în acest context: de punte între lumi sau, dimpotrivă, de capsulă a timpului în care se salvează ce poate fi salvat?

 

Îmi vine greu să formulez un răspuns la această întrebare. Dacă m-ați fi întrebat acum un an, v-aș fi putut vorbi de tot felul de proiecte pentru viitor… Aș fi avut poate câte ceva de spus și pentru generația următoare… Dar tot ce am pus la cale pentru viitorul apropiat s-a spulberat într-o clipă cu nenorocita de pandemie care s-a pogorât asupra noastră. Ceea ce se petrece în jur în acest moment este un coșmar din care nu prea văd cum am putea să ne trezim. Viața cotidiană mi s-a dat peste cap (acum șase luni nu puteam să-mi închipui, de pildă, că participând la o expoziție colectivă de prestigiu la Oradea să nu fiu de față la vernisaj! )
Cum înaintezi în vârstă, cum ți se pare că trecerea timpului începe să capete un ritm din ce în ce mai turbat, și schimbări de tot soiul apar aproape zilnic… Fiind copilul teribilului secol XX, și de pe acum ajuns în zona de declin a vârstei, viziunea mea artistică apare iminent conservatoare – noțiunea de frumusețe ideală care-mi este aproape de suflet pare să planeze în afara timpului prezent și să se distanțeze din ce în ce de ceea ce se întâmplă în zilele noastre în arta contemporană… Cu toate că, invadat de miile de informații – în care mă scufund zilnic – încerc să umblu cu ochii deschiși și să fiu sensibil la fenomenele care ne influențează viața de toate zilele. În ciuda a tot ceea ce se întâmplă, a picta pentru mine înseamnă din ce în ce mai mult un refugiu într-o zonă de „ordre et beauté, luxe, calme et volupté”, cum visa odinioară Baudelaire….
Mă întristează și mă înspăimântă în același timp cât de perisabilă este existența, cât de vulnerabil este omul și civilizația lui arhisofisticată, cum se risipesc visurile despre viitorul fericit spre care tindeam în tinerețe…

 

 

S-a spus despre dumneavoastră că forțați realitatea în lucrările pe care le realizați și în care redați o lume a degradării, a decăderii, sau că forțați privitorul să vadă, să-și închipuie o altă realitate. Acum eu forțez, în contextul răspunsului precedent, starea care transpare printre rânduri și vă întreb: Oare nu este această pandemie ilustrarea clară a decăderii, a demolării unei lumi? Fragilitatea, vulnerabilitatea noastră în fața unui dușman pe care nici măcar nu-l putem identifica, perisabilitatea existenței despre care vorbiți nu se pot constitui într-o sursă de inspirație pentru un artist preocupat, și până acum, de subiecte din această zonă?

 

 

(În aceste momente, când am început să formulez răspunsul la această întrebare, au început să năvălească știrile despre atentatul de la Viena…)
Când am început să mă ocup cu dispariția a ceea ce s-a construit în copilăria mea, am crezut că am găsit doar un motiv pitoresc, care ar putea servi drept tur de forță pentru meseriașul ce se ascunde în mine. N-aș fi dorit niciodată să-mi revendic rolul profetic al vizionarului care a presimțit prăbușirea civilizației europene, ca urmare a ravagiilor pandemiei și a migrației… Iar figurile culcate nu-mi închipuiam că se vor găsi în postura de așteptare a tragicului destin ce pândește cultura europeană, ce părea sfântă și veșnică…
În prefața catalogului expoziției mele de la Sf. Gheorghe, autorul textului mă definește drept artistul „esteticii vulnerabilității”- creația mea din ultimii 20 de ani emană un soi de neputință față de această vulnerabilitate a omului cuprins în vârtejul procesului de autodistrugere. Această scufundare, nicidecum lentă ci mai degrabă înfricoșător de rapidă, a culturii și a bunăstării europene atât de mult visată și invidiată decenii în șir, care se volatilizează în fața ochilor noștri. În plus, pandemia a mai adus și mutarea evenimentelor: expoziții, concerte, spectacole de teatru, etc., în spațiul virtual. Adică în viitor nu se va mai realiza momentul cathartic al întâlnirii față în față cu o capodopera, decât pe ecranul computerului… ceea ce va produce o schimbare radicală în bunăstarea culturală în care am trăit până acum. Pentru mine, în mod sigur, această „frumoasă lume nouă” nu va constitui sursă de inspirație – dimpotrivă, în timpul pe care soarta mi-l va mai rezerva, voi încerca din răsputeri să salvez firimituri a ceea ce înainte însemna arta și „consumul” producțiilor artistice…

 

Ați pomenit despre participarea la o expoziție de grup care are loc în Oradea chiar în perioada în care purtăm noi acest dialog. De asemenea, de-a lungul timpului, ați expus de multe ori nu doar în Oradea ci și în alte orașe din România. Cât de important este pentru dumneavoastră să expuneți aici, ce vă mai leagă acum de țara natală?

 

 

Consider că este firesc să expun, ori de câte ori sunt invitat. La sfârșitul anului 2015 am participat la o expoziție de grup în Galeria „Korunk” de la Cluj, în 2016 la Sf. Gheorghe, în Centrul de Artă Transilvăneană, am avut o mare expoziție personală. La invitația președintei UAP Bihor, artista Vioara Bara (dumneaei mi-a fost din întâmplare elevă la Liceul de Muzica și Arte Plastice, în scurta perioadă în care am ținut cursuri), am participat împreuna cu prietenul meu, sculptorul Ingo Glass, la expoziția de succes Oglinzi oglindite, îngrijită de curatorul bucureștean Erwin Kessler, expoziție prezentată și în Muzeul de Artă din Craiova. Tot cu Ingo Glass am expus la Mogosoaia, în Palatul Brancovenesc, în cadrul unei expoziții cu titlul Constructiv/distructiv, în anul 2018. Iar în acest an am participat la o altă expoziție importantă organizată de Vioara Bara, intitulată Pentru cine bat clopotele” îngrijită de dl. Ami Barak, reputat curator internațional de la Paris.
Am lăsat la urmă expoziția mea retrospectivă de la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, din toamna anului trecut, care, datorită domnului director Aurel Chiriac, dincolo de împlinirea unui vis vechi, s-a dovedit a fi o adevărată reușită. Pot afirma că ne-am regăsit – cu orașul care m-a crescut, cu vechii prieteni – care mai trăiesc…. Eu personal am trăit un moment de adevărat triumf, un sentiment de satisfacție și de mulțumire greu de descris…

 

 

Nu pot să vă reproșez tonul pesimist în care vă raportați la viitor. O lume întreagă trăiește sub auspicii întunecate în această perioadă, și prea puțini mai au curajul să planifice, cu o oarecare siguranță, acțiuni în viitor. Și totuși, cred că este important să nu renunțăm, au fost, deseori, în istoria omenirii, momente de cumpănă. Rezistența prin cultură (ceea ce cred că trebuie să încercăm, cu tot dinadinsul, și în momentul de față) a fost, de fiecare dată, una dintre pârghiile care au împins lumea mai departe, asigurând acea continuitate spirituală fără de care popoarele nu pot exista. Consider că virtualul nu reușește, și nu va reuși niciodată, să suplinească integral realitatea. O vizită într-o galerie de artă, sau în sălile unui muzeu, nu va putea fi înlocuită cu un tur virtual, din fața unui ecran care poate schimba chiar și cromatica lucrărilor. De aceea, nu cred că vom renunța la lucrurile reale, palpabile, la emoția pe care numai întâlnirea față în față cu opera, cu actul artistic o poate provoca.
Acestea fiind spuse, vă invit, în finalul discuției noastre, să încercăm un exercițiu de optimism și vă întreb despre planurile dumneavoastră (aflate sau nu în așteptare). Unde ați dori să expuneți în anii următori? Vă gândiți, în acest context, și la România?

 

 

Anul ce vine va aduce ceva cu totul deosebit pentru mine – și anume aniversarea vârstei de șaptezeci de ani… pragul senectuții… Sper să pot face față, încă în posesia puterii de creație și a sănătății – pe cât se poate… Va apărea un mare album monografic despre activitatea mea artistică de mai bine de o jumătate de secol (autorul este un tânăr filosof și estet orădean, Deodath Zuh), la Editura Academiei, iar la sfârșitul anului voi fi sărbătorit de către aceeași Academie de Artă cu o amplă expoziție retrospectivă pe simezele Redoute-lui – (Pesti Vigadó, altminteri sediul Academiei, cel mai prestigios spațiu expozițional al Budapestei).
În ce privește expozițiile din România, cum am mai afirmat deja, nu refuz nici o invitație… De pildă mi-ar face plăcere să expun la Cluj – dar aș răspunde afirmativ și altor invitații….

 

 

Budapesta, 6 noiembrie 2020

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg