Am mai afirmat și cu alte ocazii că Germania este țara care mi-a oferit cele mai multe surprize în „periplul” meu prin lume, în căutare de români valoroși. Dacă e să mă raportez doar la cele două mari evenimente anuale care i se datorează, acoperind, ca desfășurare, fiecare toamnă din ultimii 15 ani, „Zilele Culturii Române” și „Festivalul Filmului Românesc” de la München, protagonista interviului care urmează merită, cu prisosință, recunoștința noastră pentru serviciile aduse culturii române, pentru dragostea purtată țării natale, chiar dacă a părăsit-o la o vârstă fragedă.

 

 

„Legătura cu România este definitivă”

 

 

Brigitte Drodtloff
Germania

 

 

Mă bucur să descopăr în continuare în Germania personalități reprezentative pentru noi românii, oameni care promovează, zi de zi, prin tot ceea ce realizează, cultura română. Am avut norocul să discut deja cu câțiva dintre ei și, din om în om, lanțul cunoștințelor s-a tot construit. Așa am ajuns și la dumneavoastră. Pentru început, v-aș ruga să mă ajutați cu câteva informații generale, după care vom intra împreună în miezul dialogului nostru.

 

 

Mă numesc Brigitte Drodtloff, m-am născut în București și după câteva vizite în alte țări, precum și în orașe din Germania, m-am stabilit la München. În România am terminat IATC-ul. Am rămas și în Germania în aceeași branșă. Sunt scenaristă (fac parte chiar din conducerea organizației scenariștilor din Germania), regizoare (am lucrat aici dar și în România – cel mai recent film al meu, unde am fost co-regizoare, a fost „Queen Marie of Romania”), producătoare de filme artistice și documentare, dar sunt și organizatoare de evenimente culturale. De 16 ani organizez la München Zilele Culturii Române și de 15 ani Festivalul Filmului Românesc la München (cel mai important festival pentru filmele românești din afara țării).

 

 

Când ați plecat din România și de ce ați luat această decizie?

 

 

Am plecat în 1983 – de fapt am fost „convinsă” să părăsesc țara. Motivul l-am aflat de-abia acum câțiva ani, când au apărut documente și cercetări în legătură cu vânzarea cetățenilor de naționalitate germană.

 

 

Unde ați ajuns prima dată în străinătate și cum a fost acomodarea la o societate nouă, diferită de cea pe care ați lăsat-o în România?

 

 

Fiind de naționalitate germană nu am avut probleme să primesc imediat cetățenia germană (după ce mi s-a confiscat cetățenia română). O parte din străbunii mei proveneau din Ulm, așa că am ajuns întâi acolo. Dar am călătorit mult, prin multe țări, ca să cunosc și să înțeleg alte popoare, alte mentalități. Am lucrat un timp la Los Angeles, unde am avut mai târziu chiar și un birou. Nu mi-a fost ușor să mă obișnuiesc cu mentalitatea turbo-capitalistă, dar am învățat enorm de la cei cu care am lucrat.

 

 

Cum ați reușit să vă continuați cariera pentru care v-ați pregătit în România?

 

 

La început am lucrat la filme de reclamă, apoi am înființat una dintre primele agenții de video-casting în Germania – cu parteneriate în Los Angeles, Milano, Londra și Paris. M-am stabilit în München din motive familiale. După câțiva ani, am închis agenția și m-am concentrat pe scenarii pentru televiziunea germană (mai ales seriale). Unul dintre primele mele filme au fost dedicate unui pictor român. Legătura cu România nu am putut să o uit. Așa că am început cu Zilele Culturale Române la München, pentru că mă durea imaginea falsă și deformată despre țara mea natală. De aceea am adus aici (chiar cu ajutorul orașului München), în toți acești ani, cât mai multe piese de teatru, am prezentat pictura și literatura, muzica și istoria de calitate a României și am înființat renumitul Festival al Filmului Românesc la München.
Între anii 2007-2010 am lucrat la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu, unde am montat piese în limba germană. Tot în România am produs și primul meu film de scurt metraj – „Omul” (cu Marcel Iureș în rolul principal) și am reușit să conving mulți oameni să facem filmul artistic despre Regina Maria. M-am identificat mult cu această femeie deosebită a cărei inimă a bătut mereu pentru România. Apoi am lucrat ca head-author la serialul „Vlad“, la ProTV (primul sezon și consultanță în al doilea sezon) – și voi continua activitatea de film în România. În continuare fac o punte culturală între cele două țări: România și Germania.

 

 

Cu adevărat o punte culturală, prezentată pe scurt de către dvs., dar despre care sunt, cu siguranță, multe lucruri de spus. Apreciez afirmația pe care ați făcut-o în răspunsul precedent: „mă durea imaginea falsa și deformată despre țara mea natală”. Un fenomen similar, aș putea spune, se întâmplă acum în ceea ce privește diaspora românească. Printre motivele care m-au determinat să realizez această serie de interviuri s-a aflat și dorința a arăta celor din țară o altă imagine a diasporei românești, diferită de cea promovată de știrile negative, care au invadat mass-media în ultimii ani.
V-aș ruga să-mi povestiți puțin despre aceste două mari evenimente anuale pe care le organizați: Zilele Culturale Române și Festivalul Filmului Romanesc la München.

 

 

În legătură cu Zilele Culturale Române la München este enorm de mult de povestit. Cred că am invitat toate celebritățile, și foarte multe talente mai puțin cunoscute, cu piese de teatru, cu muzică și pictură, cu literatură și poezie. Lucrurile stau la fel și în ceea ce privește Festivalul de Film, unde am invitat, de-a lungul anilor, cele mai cunoscute nume ale ecranului românesc, cu cele mai importante producții și am dat numeroase premii. Cine își dorește să afle mai multe despre această vastă activitate de promovare a filmului românesc, și a culturii române în general, o poate face intrând pe pagina noastră de internet: www.ge-fo-rum.de

 

 

Figura marcantă a Reginei Maria a traversat vremurile fiind considerată un simbol al întregirii naționale și, probabil, al celei mai competente diplomații de care țara noastră a avut parte vreodată. Chiar dacă unii cârcotași din țară au acuzat prea multa lumină și strălucire cu care personajul principal din „Maria, Regina României” a fost înveșmântat în film, considerând că îi lipsește, în completarea imaginii personalității sale, și o privire critică, eu cred că un asemenea scenariu avea cu siguranță nevoie de o viziune feminină. A avut două până la urmă, iar dumneavoastră sunteți una dintre ele. Cum a fost să lucrați la acest scenariu, cum ați reușit să vă apropiați de personalitatea uriașă a acestei femei din istoria noastră, într-atât de mult încât să-i transpuneți în scris o parte din povestea vieții sale?

 

 

Această personalitate marcantă a istoriei României m-a fascinat de când am descoperit jurnalele ei – acum aproximativ 20 de ani. Și am tot așteptat ca cineva să facă un film despre ea în România.
Când am început să călătoresc mai des în țară, am tot întrebat producători și regizori de ce nu se fac filme istorice. Răspunsul era: Nu mai vrea nimeni să vadă un film istoric în România. Prea le amintește de vremuri în care se făceau filme de propagandă… Pentru mine, care trăiesc în Germania și care văd permanent și cu plăcere filme istorice, a fost de neînțeles. După ce am făcut filmul meu de scurt metraj și l-am prezentat la festivalul Anonimul (unde am primit și un premiu), am reluat convorbirile cu actori și oameni din film. Dar de-abia în anul 2016 i-am găsit pe primii care au crezut în viziunea mea, de a arăta o bucată uitată din istoria țării. Era vorba despre una dintre trupele care lucrau la proiecte pentru sărbătorirea Centenarului. Cu ajutorul lor, și apoi a multor alți oameni din branșă, am început să demarez proiectul, povestindu-le viziunea mea asupra filmului: „O femeie, o țară, o viziune“. Voiam să arăt cum a putut Regina Maria, după Primul Război Mondial, să îi convingă pe cei mai influenți bărbați din politica vremii să o asculte și să schimbe istoria României în bine – să unească țară. O femeie inteligentă, cu farmec, renumită în toată Europa, cea mai fotografiată și admirată femeie, nepoata Reginei Victoria – Maria a iubit România poate mai mult decât mulți alți politicieni români. Vorbim, în același timp, și despre o poveste actuală, pentru că și în zilele noastre (peste tot în lume) este mai degrabă o excepție ca o femeie să conducă o țară. Conflictul ei interior m-a fascinat. De asemenea, conflictul bărbaților, al celor cu decizii din jurul ei, m-a fascinat. O temă pentru cinematografia mondială – așa am sperat să iasă filmul. Și mă bucur tare mult că filmul a fost realizat.

 

 

Desigur, vorbim despre o realizare importantă pentru cinematografia noastră dar și pentru recunoașterea adevărului istoric, până la urmă, iar contribuția dumneavoastră este meritorie. Așa cum spuneți, este important faptul că acest film a fost realizat. Dar din păcate, poate și din cauza pandemiei pe care o traversăm, producția nu este, pe cât de mult ar trebui, difuzată.
Aminteați, pe la începutul discuției noastre, despre faptul că ați realizat, în România, primul dumneavoastră film de scurt metraj. Apoi, tot în treacăt, ați precizat că el a fost și premiat. Care este, pe scurt, povestea acestui film și cum a fost să lucrați cu un actor celebru și extrem de talentat, așa cum este Marcel Iureș?

 

 

Am făcut cunoștință cu actorul de excepție Marcel Iureș acum aproximativ zece ani. Plănuiam un film internațional, un thriller, cu el în rolul principal. Filmul acesta nu a fost (încă) realizat, dar purtând discuții multe cu acest om deosebit de inteligent, cultivat și sensibil, am fost inspirată să scriu un scurt metraj cu el în rolul principal.
OMUL este un film despre un om simplu care își deschide o tarabă în mijlocul unui centru comercial, dar nu pentru a vinde marfa sa, ci pentru a dărui. Cei care trec pe lângă el iau marfa pe gratis și nu mai cumpără nimic de la ceilalți negustori. Doar o fetiță îi mulțumește. Negustorii se supără, îl ceartă și vor să-l gonească pe OM. Situația escaladează și OMUL este asaltat, bătut… Fetița însă a înțeles mesajul. Și la rândul ei dăruiește mai departe…OMUL poate fi vizionat internațional pe Amazon Prime.
De când am făcut acest film cu Marcel Iureș, ne-am propus amândoi să mai colaboram la un alt proiect cinematografic. Un film de lung metraj, la care lucrăm în prezent.

 

 

Probabil că acest film de lung metraj este thrillerul despre care vorbiți în prima parte a răspunsului. Pornind de la această idee, dar și referitor la o altă afirmație a dumneavoastră, și anume că veți continua activitatea de film în România, vă întreb acum: ce alte proiecte mai aveți în vedere în perioada următoare, care să implice legături în țară?

 

 

Am trei proiecte importante, pe care vreau să le produc cât mai curând în România. Primul este un film tot cu Marcel Iureș (nu thrillerul) cu o legătură istorică, apoi un alt film istoric despre un geniu al pianului din Transilvania și un serial (după thrillerul menționat mai sus). Mai multe detalii nu aș vrea să divulg acum. Întâi să dăm drumul filmărilor – apoi vă voi povesti mai multe. Cele mai mari probleme se ivesc la finanțarea filmelor. Este incredibil de greu de adunat bani pentru filme istorice. Bineînțeles că sunt și mai scumpe decât un film „de bucătărie“. Dar ar avea o valoare mult mai mare pentru România – în țară dar și peste hotare. Avem o istorie atât de bogată, iar, pe de altă parte, aproape necunoscută!

 

 

Așa este, și, ajunse aici cu discuția noastră, îmi amintesc că am citit o știre despre un interviu pe care l-ați acordat recent unui post de radio german. Ați vorbit acolo despre dificultățile cu care se confruntă industria cinematografică, generate de pandemia de coronavirus, dar nu numai. Mi-aș dori să dezvoltăm puțin subiectul și în cadrul dialogului nostru, de aceea curiozitatea mea se îndreaptă spre lumea din spatele ecranului, pentru că în fața lui știm cu toții că stau sălile mai mult de jumătate goale, cu toate regulile de distanțare fizică și altele menite să ne protejeze de infectarea cu noul virus.
Care este situația în cazul filmărilor de acum? Ce se întâmplă cu toate aceste norme obligatorii de prevenire a infectărilor? Afectează ele scenariile, trebuie ca acestea să fie adaptate noilor condiții?

 

 

Da, confruntarea cu situația actuală afectează toată industria cinematografică. De la scenariu până la prezentarea în sălile de cinematograf. Ca scenaristă, pot să spun că în momentul de față există doar în forma de dailys sau telenovelas multe restricții tematice. De exemplu, se evită scene cu personaje peste 65 de ani și, pe cât posibil, se evită și scene de îmbrățișări sau chiar mai intime. Există tendința să se aducă actori care sunt și în viața privată într-o relație, ca să poată juca împreună.
Subiectele încă nu se leagă direct de situația actuală. Nu știu cât timp va rămâne așa – depinde și de felul în care evoluează pandemia. Până acum toate scenariile legate de pandemii sau alte catastrofe similare erau povestite în filme science-fiction. De fapt nici publicul nu vrea să vadă pe ecran asemenea povești, când le are în față zi de zi. Norocul nostru, al scenariștilor, este că fantezia nu cunoaște granițe. Deci o să vedem ce povești vom mai crea.
La filmări, însă, există mult mai multe restricții. Toți trebuie să poarte măști, să păstreze distanța de 1,5 m, să fie testați de covid și să li se măsoare în fiecare zi temperatura. Asta înseamnă siguranță, pe de o parte, pe de alta costă mult timp. Și, după cum știm, „time is money”, mai ales la filmări.
Mai tragică este însă situația cinematografelor. După ce în ultimii ani au fost multe probleme financiare legate de marile complexe cinematografice – și aici în Germania – a intervenit acum restricția numărului de spectatori care sunt lăsați în sălile de cinematograf. Există marea frică față de platformele streaming, care au câștigat enorm de mulți spectatori. Mai ales serialele au câștigat mulți adepți. Dar eu cred foarte mult în dorul oamenilor de a savura momente în comun, de a avea emoții comune, de a fi în mijlocul altor oameni, care văd și aud același spectacol, în același moment. Este sentimentul că suntem parte dintr-o comunitate. De aceea mergem la concerte, la teatru, la evenimente sportive – de ce nu și la cinema?
Eu cred că cinematografia își va reveni. Poveștile spuse… Nu știu care va fi tendința, dar fiecare generație are ceva nou de povestit și fiecare generație are spectatori dornici să fie transportați într-o alta lume.

 

 

Un subiect foarte comentat în ultima vreme, pe care l-ați abordat de asemenea în cazul interviului de la radio, se referă la noile reguli pentru diversitate aplicabile producțiilor cinematografice care candidează la Premiul Oscar pentru cel mai bun film. S-a spus chiar că efectul acestora asupra lumii filmului va fi unul de seism. Care este părerea dumneavoastră în acest caz?

 

 

Într-adevăr am dat câteva interviuri în ultima vreme, în numele Asociației Scenariștilor din Germania, cu privire la această nouă mișcare numită „Diversity”. Cred că era timpul să ne deschidem mintea și inima altor povesti, care conțin și viața diversă în care trăim. În Germania există o problemă: dacă realizezi filme care vizează un mediu cu minorități, sau chiar cu alte orientări religioase sau sexuale, intri automat în genul de „art-house-film”. Asta înseamnă pentru publicul german imediat „un film greu”. Ceea ce nu mai este în ordine în ziua de azi. Dar mai dificil mi se pare în continuare (aici în Germania) felul în care sunt concepute rolurile pentru femei! Parcă am rămas prinși în anii cinzeci! OK – mai sunt la TV roluri de femei comisar, sau doctorițe, din când în când mai vezi și câte o avocată pierdută într-un cerc de colegi masculini. În rest totul este standard. Avem o mișcare puternică acum în Germania care lupta pentru rolul femeii în fața camerei, dar și în spatele ei.
Revenind însă la Premiul Oscar: Este incredibil ce greu se mișcă și în SUA lucrurile când este vorba despre diversitate și rolul femeilor! Deci era absolut timpul să se deschidă și acolo porțile pentru modernizarea unei societăți multiculturale. Asta nu înseamnă însă că poveștile trebuie băgate în șabloane! O poveste bună conține un aspect al vieții înconjurătoare. Și publicul vrea, în primul rând, povești puternice, care să-l facă să râdă, să plângă, să îi fie frică sau să-l pună pe gânduri. Entertainment-ul nu ar trebui să fie împiedicat de culoarea pielii, orientarea sexuală sau grupările religioase. Din contră – ar trebui să se inspire din această diversitate.
Cred că în România această problemă este deja integrată în cultura noastră. Este o țară multiculturală, atât din punct de vedere al naționalităților cât și al religiilor. Mai avem însă deficite din punctul de vedere al diversității sexuale și al rolului femeii din spatele camerei de filmat…

 

 

În legătură cu „rolul femeii din spatele camerei de filmat”, sunteți una dintre ele, ba chiar faceți parte din conducerea unei asociații de profil. Care este ponderea femeilor aflate în această postură în Germania, acum?

 

 

Rolul femeii din spatele camerei este încă foarte greu de cucerit, pentru postura de regizor și cameraman (a se vedea că este un „man“ și nu woman în denumire!). Problema este atacată puternic în Germania de către Organizația Pro Quote (din care fac și eu parte), iar progresele sunt perceptibile, chiar dacă încă minimale. În SUA este în continuare o problemă pentru că regizoarelor nu li se dau decât filme cu low buget. Și aici, în Germania, producțiile cu mulți bani nu sunt încredințate femeilor. Pentru noi este un exemplu bun, că se poate și altfel – Suedia. Dar, din câte știu, întâmpină aceleași dificultăți și regizoarele din România.

 

 

Întorcându-ne la filmul istoric, pentru care faceți o pledoarie interesantă și, în același timp, o zonă în care vă propuneți să reveniți:
După 1989, cinematografia românească a reușit recunoașteri importante în cadrul unor festivaluri de renume cu povești care privesc societatea contemporană, subiecte sensibile dezvăluite cu duritate și care țin, în special, de problematica socială, precum „După dealuri”, a lui Cristian Mungiu, sau „Poziția copilului”, a lui Călin Peter Netzer (ambele producții au fost distinse cu cele mai mari premii la Cannes, respectiv Berlin, „Ursul de aur”). S-ar părea că există o preferință a juriilor acestor competiții pentru teme din categoria respectivă, în detrimentul poveștilor istorice. Cu mici excepții, cum ar fi „Aferim!”, de Radu Jude, care a câștigat „Ursul de argint” în 2015, dar care în țară a fost destul de controversat. Pe lângă costurile ridicate, despre care ați pomenit într-un răspuns anterior, sau dezinteresul rezultat din asocierea cu vremuri apuse, credeți că reticența producătorilor români de a realiza filme istorice are la bază și lipsa de interes a marilor festivaluri pentru filme bazate pe povești istorice? Cum este reprezentat acest gen în producțiile cinematografice din străinătate, în Germania, de pildă?

 

 

Într-adevăr, filmele românești care au pornit și continuat „noul val“ sunt plasate în contextul social prezent. Este un stil minimalist, dur și realist, foarte apreciat la festivalurile internaționale. Dar nu au public. Nici în țară, nici în străinătate. După părerea mea, producătorii din România fac filme în primul rând pentru festivaluri. Dacă au participare la festivaluri internaționale, și mai câștigă și un premiu, au șanse mari să primească pentru următorul proiect bani de la CNC. Din cauza asta, pentru acest tip de producători, în România succesul la public este mai puțin interesant. Dar sunt și mari artiști în țară care se gândesc în primul rând la public – aceste filme rămân nevăzute la festivaluri, dar fac turul prin țară și încântă publicul românesc, precum și pe cel internațional. Din câte știu eu, nu există în alte țări această mare dilemă: fac un film de festival sau unul de public. Și în Germania se experimentează stiluri și sunt regizori care vor să-și exprime o viziune nouă fără să-i intereseze gustul publicului. Dar bani se primesc, în primul rând, pentru filme care promit cât de cât un succes la public! Și mi se pare normal. Filmele istorice sunt foarte apreciate în Germania. Cele mai multe se produc pentru televiziune (de acolo vin și cei mai mulți bani). Si se apreciază și serialele istorice.
Mi-aș dori foarte mult să producă și România asemenea filme. Sunt filme care pot atinge emoțiile în toate generațiile de spectatori. Iar România are atâtea povești fascinante și necunoscute – care se cer a fi povestite și descoperite.

 

 

Prin activitățile pe care le aveți în Germania pentru promovarea culturii române (și mă refer, desigur, la cele două mari evenimente de la München pe care le organizați), interacționați cu organizațiile românești de acolo (asociații, fundații, etc.). Care este rolul, importanța acestor entități pentru românii din diaspora și cum vedeți dumneavoastră activitatea lor, ca sprijin în integrarea unei minorități în societatea majoritară?

 

 

Sunt foarte fericită că avem aici în Germania asociații de entuziaști, care reprezintă România, cultura și tradițiile deosebite ale țării noastre. Este foarte important să lucrăm împreună, pentru a corecta imaginea destul de unilaterală despre România. Prin asociația noastră GeFoRum lucrăm de ani de zile, așa zis „cot la cot” cu asociația de cultură APOZIȚIA, mai ales când este vorba de literatură. De câtva timp lucrăm și cu asociația SGRIM din München, care se angajează în integrarea românilor în Germania (mai ales în München.) Dar cu mare drag colaborăm și cu Alina Schreglmann din Nürnberg, o femeie extraordinar de angajată în promovarea României.

 

 

În perioada în care ne aflăm purtând acest dialog (finalul lunii septembrie), de regulă vă pregăteați pentru deschiderea Zilelor Culturii Române și a Festivalului Filmului Românesc la München. Spun de regulă, pentru că acest an este atipic din cauza pandemiei de coronvirus. Multe evenimente au fost anulate, mutate online, sau, în cele mai fericite cazuri, s-au desfășurat cu participare restrânsă. Ce se întâmplă în 2020 cu cele două mari evenimente culturale pe care dumneavoastră le organizați în fiecare toamnă la München?

 

 

Și pe noi ne-a împiedicat pandemia în desfășurarea Zilelor Culturii Române la München, așa cum am făcut-o în alți ani. Dar totuși o să prezentăm Festivalul Filmului Românesc la München, între 5 și 15 noiembrie 2020, într-o formă mai restrânsă, în ceea ce privește filmele prezentate și spectatorii care vor putea să intre în sală. Deoarece nu vrem să întrerupem această tradiție de 16 ani.

 

 

Ați plecat definitiv din România cu mulți ani în urmă. Înainte însă ați absolvit studiile aici și acum reveniți destul de des, prin proiectele care vă țin în contact cu țara natală. Ce anume vă trezește nostalgii atunci când vă gândiți la România, de ce vă este dor?

 

 

Legătura cu România este definitivă. Nu a putut fi întreruptă nici când a trebuit să părăsesc țara și nici în anii în care nu am avut voie să mă întorc. Este o legătură sentimentală care este greu de descris. Chiar dacă sunt deseori dezamăgită de cele ce se întâmplă în țară, de felul în care sunt, câteodată, trădată de colegii români, sau împiedicată de birocrația incredibilă – voi continua să lucrez cu și în România. Iubirea pentru România nu mi-o poate lua nimeni. Și nu pot descrie ce iubesc mai mult. Pot spune doar că de fiecare dată când mă întorc din țară, înapoi în Germania, mă simt tonifiată.

 

München, 5 octombrie 2020