Tiranii şi tirania
Cuvântul grecesc tyrannos (însemnând domn, stăpân, suveran, dar nu conducător ereditar sau basileu, „rege”, însă, conducător absolut nelimitat de lege sau constituție) pare a fi un împrumut lingvistic dintr-o limbă antică din Asia Mică, probabil din lidiană1. ​De asemenea, a fost stabilită o comparație cu termenul etrusc turan („doamnă” sau „damă”), care se folosea ca supranume al zeiței Venus2.

 

Tiranii în literatura şi filosofia antică greacă
Folosirea termenului de tiran în literatura antică greacă este neutră, fără conotații negative, printre dramaturgii clasici şi filozofii secolului al V-lea î. Hr.: astfel este utilizat de Herodot în Istoriile sale, de Sofocle în piesa lui Oedip Rege, iar Euripide, în mod surprinzător și dezamăgitor, îl encomiază adesea pe tiran, „asemuindu-l cu Zeul din ceruri”, spunând și multe alte lucruri sau chiar bazaconii de acest tip3. ​Mai puțin favorabili tiranilor și tiraniei au fost filozofii următori celor doi autori menționați: În Definițiile lui Pseudo-Platon, o colecție apocrifă de 185 de termeni filosofici atribuită parțial filozofului clasic Platon, regimul tiranilor este criticat pentru arbitraritatea, samavolnicia sa4, iar tiranul este cel care, în oraş sau cetate, „îşi exercită autoritatea după propriile sale păreri”5; aceeaşi definiție regăsindu-se şi în importantul dar controversatul dialog platonician Republica6. În această operă complexă, Platon susține că tiranul, fugind de rațiune și de lege, încalcă limita „plăcerilor bastarde” și trăiește în mijlocul unei „escorte de plăceri servile”7. De asemenea, în opinia lui Platon, tiranul este un „adevărat sclav”, condamnat la un statut inferior și la o servitute extremă, lingușitorul oamenilor cei mai josnici, neputând cu niciun chip să-și satisfacă poftele […]; își duce viața într-o „spaimă continuă, pradă zbaterilor și durerilor”, dacă este adevărat că condiția lui se aseamănă cu cea a cetății pe care o conduce8. Aşa cum a remarcat şi Diogene Laerțiu, Solon i-a considerat pe tirani arbitrari, descriind modul în care prețuiesc pe cei care cred că au o influență asupra lor („tot aşa, tiranii îi înalță pe unii şi îi doboară pe alții”)9.​ Totuşi, lui Solon, devenit arhonte al Atenei, i s-au dat „puteri lărgite” de a acționa impartial şi fără a se supune vreunui grup10. Un alt mare filozof classic grec, Aristotel, a dat şi el o definiție tiraniei, aceasta fiind „guvernământul unuia singur ce domneşte ca un stăpân peste asociația politică”11. Pentru Stagirit, în analiza lui privind formele de guvernare, tirania acumulează toate neajunsurile sau viciile democrației şi ale oligarhiei, din cauză că ea nu se gândeşte decât la bogăție, care în mod necesar poate singură să-i garanteze „şi credința sateliților săi şi desfătarea luxului”, pe scurt, „scopul tiranului este desfătarea, al regelui, virtutea”12. Tirania, de asemenea, nu se încrede în mase şi le ia dreptul de a poseda arme, iar a face rău poporului, a-i îndepărta pe cetățeni din cetate şi a-i risipi sunt „manopere comune oligarhiei şi tiraniei”13. Aristotel consideră că dintre cele două sentimente care conduc la conspirații împotriva tiraniilor, ura şi disprețul, „tiranii merită întotdeauna cel puțin unul, ura”, însă disprețul pe care-l insuflă „aduce întotdeauna căderea lor”14. Pentru comediografii atenieni, ca Aristofan, figura tiranului a fost folosită ca o reprezentare a duşmanului sau inamicului democrației din oraşul Atena, tentația că un anumit cetățean ar putea concentra toată puterea în mâinile sale prin instalarea unei puteri despotice („condamnarea aristocratică a tiranului pe care o văzusem în Alceu [un poet lyric grec care se presupune că a inventat «versul alcaic» – vers specific poeziei greceşti] şi în moderatul Solon devine anti-tirania pieței”)15.
Tirania la autorii din epoca antică romană
Potrivit filozofului și omului politic roman Marcus Tullius Cicero, o libertate excesivă sau totală produce tiranul și totodată „cea mai nedreaptă și cea mai aspră sclavie” și că tiranul rezultă dintr-o regalitate dusă și ea la extrem, atunci când un rege evoluează spre o „formă de guvernământ autoritară mai nedreaptă”16. El consideră pe drept cuvânt că nu există „viețuitoare mai îngrozitoare, mai respingătoare și mai nesuferită zeilor” decât tiranul, acesta fiind prin „caracterul lui fioros mai cumplit decât cele mai crude fiare”, evitând orice contact cu toți oamenii, și profitând abject de legi și de solidaritatea umană sau în numele acesteia17. La rândul lor, istorici din Roma antică și Imperiul Roman precum Suetoniu, Tacit, Plutarh şi Iosephus Flavius opun conceptul de „tiranie” celui de „libertate”, în special în contextul crizei Republicii Romane şi pierderii puterii de către vechile instituții ca Senatul roman în beneficiul figurii împăratului, cu episodul cheie al asasinării „dictatorului” Iulius Cezar18.​

 

Tirania şi tiranicidul în viziunea lui Bruni şi Machiavelli
Tiranicidul era considerat practică politică legitimă, în numele apărării unei libertăți iluzorii, după cum scria umanistul italian florentin Leonardo Bruni: „Urâm dominația unui singur om… Vrem o libertate egală pentru toți, vrem să ascultăm numai de legi, izbăviți de spaima de un singur om… Cetatea noastră cere, într-adevăr, virtute şi probitate cetățenilor săi şi consider demn să guverneze statul pe oricine posedă aceste calități. Urăşte trufia, îngâmfarea celor mari. Iată adevărata libertate, iată egalitatea cetățenilor: să nu se teamă de violența sau de nedreptatea nimănui, să se bucure de drepturi egale, să poată aspira la fel cu toți ceilalți la guvernarea statului”19. Gânditorul politic renascentist italian, tot florentin, Niccolò Machiavelli foloseşte termenul de tiranie în cele două sensuri clasice: unul se referă la modul de exercitare a puterii şi celălalt în legătură cu modul în care conducătorul cucereşte puterea, în a doua accepțiune, cuvântul tiranie fiind legat implicit de figura noului principe… „care este sensul sau semnificația termenului care-l avantajează pe autor? Este posibil să gândim tirania la Machiavelli ca pe un concept fără conotație negativă? Dacă da, este noul principe într-adevăr un tiran? Sunt modelele sale de principi Cesare Borgia şi Castruccio Castracani, modele de tirani? Este posibilsă se urmărească o concepție similară ca în al său Discurs asupra primelor zece cărți ale lui Titus Livius? În cele din urmă, este tirania necesară ca o etapă preliminară pentru instaurarea unei bune ordini politice?”20. De fapt, de-a lungul carierei sale, florentinul Machiavelli a căutat să creeze un stat florentin mai întâi şi apoi unul proto-național italian, să spunem, capabil de a rezista atacurilor externe, Republica Florentină, fiind de exemplu, un stat bogat, dar mic şi fără forță militară importantă, în fața unor monarhii mari şi solide, cu armate straşnice, ca Franța şi Spania, care jinduiau ca nişte barbari la statele italiene neunificate. Operele sale analizează realist principiile pe care este bazat un asemenea stat şi modalitățile prin care aceste principii pot fi implementate şi menținute, astfel, în opera sa cea mai cunoscută, Principele (1513), descrie metodele prin care un principe poate dobândi şi menține puterea politică. Acest eseu istorico-politic, care a fost privit, adeseori, ca o sprijinire a tiraniei şi despotismului unor conducători, precum Cesare Borgia, fiul papei Alexandru al VI-lea, este fundamentat pe credința lui Machiavelli că un suveran sau un principe nu este obligat de normele etice tradiționale: „Se pune astfel problema dacă este mai bine să fii iubit decât temut, sau invers. Răspunsul este că ar trebui să fii şi una şi alta; dar întrucât este greu să împaci aceste două lucruri, spun că, atunci când unul din două trebuie să lipsească, este mult mai sigur pentru tine să fii temut decât iubit”21. În viziunea gânditorului florentin, dacă poporul îi este duşman unui principe și îl detestă, „el trebuie să se teamă de orice lucru şi de orice om”, mai ales că statele bine organizate şi „principii înțelepți” s-au străduit mereu […], „să satisfacă poporul făcându-l să fie mereu mulțumit, fiindcă aceasta este una din grijile însemnate pe care le are un principe”22.
Tiranul în perioada modernă şi contemporană: conotații negative
Folosirea modernă a termenului de tiran a devenit stereotip sau clişeu ori topic, care insist asupra trăsăturilor negative, excesive, cum ar fi: rapacitatea, cruzimea, arbitrarul şi nedreptatea, făcând-o sinonimă cu expresiile convertite, de asemenea, în sens peiorativ, de despot (guvernator autonom al unei provincii în Imperiul Bizantin), satrap (guvernatorul unei provincii în Imperiul Persan, al Ahemenizilor, cu puteri nelimitate) sau dictator (magistrat superior, ales însă legal, în Roma antică)23. Inamicii tiranului au prezentat în această postură pe oricare conducător pe care au căutat să-l delegitimeze: Carol Quintul pentru „comuneroşii” castilieni (Revolta Comuneros împotriva conducerii regelui Spaniei şi al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, acelaşi Carol Quintul, care era şi rege al Spaniei sub numele de Carlos I, a fost o revoltă a locuitorilor din Castilia împotriva regelui şi împăratului menționat şi a administrației sale, la apogeul ei, rebelii controlând centrul Castiliei, conducând oraşele Valladolid, Tordesillas şi Toledo)24, regale Spaniei Filip al II-lea pentru protestanți, prințul Wilhelm de Orania (principalul conducător al revoltei olandeze împotriva Spaniei) pentru catolici, Carol I al Angliei pentru Parlamentul britanic, regele George al III-lea al Angliei pentru coloniştii americani, Ludovic al XVI-lea al Franței pentru revoluționarii francezi sau Napoleon I Bonaparte pentru jumătate de Europă. Pentru filozoful politic englez John Locke, tirania reprezintă „exercitare a puterii dincolo de drept, ea fiind exercitarea puterii la care nimeni nu are dreptul”25. Aceasta înseamnă, după Locke, a utiliza puterea pe care fiecare o are în mâinile sale nu pentru binele acelora care îi sunt supuşi, ci pentru avantajul său propriu, separat, atunci când cârmuitorul, oricum se numeşte el, nu face din lege regulă, ci din propria voință, iar ordinele şi acțiunile sale nu sunt destinate conservării proprietăților oamenilor săi, ci „satisfacerii propriei ambiții, răzbunări, lăcomii sau oricărei alte pasiuni josnice”26. La rândul său, iluministul Jean-Jacques Rousseau făcea o distincție între tiran şi despot: „În sens vulgar, un tiran este un rege care guvernează cu violență şi fără respect pentru dreptate sau lege. Dar luând-o riguros, un tiran este un individ care îşi asumă autoritatea regală fără a avea dreptul la ea, […]. Pentru a da nume diferite unor lucruri diferite, l-aş numi pe uzurpatorul autorității regale un tiran, iar pe uzurpatorul puterii suverane un despot. Tiranul este cel care merge împotriva legilor pentru a guverna după ele; iar despotul este cel care se face superior legilor înseşi. Astfel tiranul poate înceta să mai fie un despot; dar despotul este întotdeauna un tiran”27.
În secolul XX, impunerea inițială a modelului stalinist a creat tiranie, domnia arbitrară a celor puțini, susține politologul Daniel Chirot28, care subliniază că una dintre caracteristicile tuturor tiraniilor, fie ele ideologice sau vizionare, ca în acest caz, fie doar preocupate de propriile interese și corupte, este aceea că ele „creează posibilitatea răspândirii și reproducerii tiraniei mărunte”. Având tirani în frunte, aparatele birocratice sunt populate, la fiecare nivel, cu tirani care se comportă arbitrar și în conformitate cu interesele lor înguste, tiranii de la vârf neputând spera să își impună voința decât dacă au funcționari obedienți și sicofanți, iar pentru a cumpăra servilitatea acestora ei trebuie să le permită subordonaților „să se bucure de plăcerea puterii arbitrare”29.

 

 

Note
1 R.S.P. Beekes, Etymological Dictionary of Greek (eninglés), Leiden, Brill, 2009, pp. 1519-1520 (trad. mea).
2 Cf. Klein, citado en Online Etymology Dictionary (trad. mea).
3 Michel Kaplan, en Le monde grec, coord. Nicolas Richer, Bréal Éditions, 1995, p. 27 şi Platon, Republica, Editura Antet Revolution, 2010, p. 276.
4 John Madison Cooper, D. S. Hutchinson, Plato, Complete Works, Hackett Publishing, 1997, pp. 1677-1687.
5 Luc Brisson, Platon, Œuvres complètes, Paris, Flammarion, 2008, p. 291.
6 Platon, La République, pp. 562-580, online.
7 Platon, Republica, Editura Antet Revolution, 2010, p. 298.
8 Platon, op. cit., p. 288.
9 Diógenes Laercio, Vidas, opiniones y sentencias de los filósofos más ilustres, Libro I, 59, online.
10 Tom Ambrose, Despoți şi dictatori de la Nero la Saddam Hussein, Bucureşti, Editura Litera, 2009, p. 17.
11 Aristotel, Politica, Editura Antet, 1996, p. 87.
12 Aristotel, op., p. 267.
13 Ibidem, p. 267.
14 Ibidem, p. 272.
15 Diego Lanza, Il tiranno e il suo pubblico, Torino, Einaudi, 1977, p. 37 și David Mulroy, Early Greek Lyric Poetry, University of Michigan Press, 1992, pp. 77-78.
16 Cicero, Despre stat în volumul Despre supremul bine şi supremul rău, Bucureşti, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică, 1983, pp. 273 şi 293.
17 Cicero, op. cit., p. 293.
18 Gayo Suetonio, Vidas de los doce césares – Julio César, CreateSpace Independent Publishing Platform, 2013, 80.
19 Georges Minois, Istoria Evului Mediu. O mie de ani de splendoare şi ticăloşii, Bucureşti, Nemira Publishing House, 2021, p. 448.
20 Alejandro Gunsberg, La tiranía en Maquiavelo–Ambigüedad y eficiencia del concepto, online (trad. mea).
21 Niccolò Machiavelli, Principele, Bucureşti, Editura Ştiințifică,1960, p.62.
22 Niccolò Machiavelli, op. cit., p .69.
23 Cf. El Diccionario de la Real Academia Española tiene una definición para tiranía, online.
24 Stephen Haliczer, The Comuneros of Castile: The Forging of a Revolution, 1475-1521, Madison, Wisconsin, University of Wisconsin Press, 1981 şi John Lynch, Spain under the Habsburgs, (vol. 1), New York, Oxford University Press, 1964, online.
25 John Locke, Al doilea tratat despre cârmuire. Scrisoare despre toleranță, Bucureşti, Editura Nemira, 1999, p. 179.
26 John Locke, op. cit., p. 179.
27 Jean-Jacques Rousseau, El contrato social, Edición española de 1832, pgs. 147-148, online (trad. mea).
28 Daniel Chirot, “Ce s-a întâmplat în Europa de Est în 1989?”, în vol. Revoluțiile din 1989. Între trecut şi viitor, coord. Vladimir Tismăneanu, Iaşi, Editura Polirom, 2005, p. 36.
29 Daniel Chirot, op. cit., p. 37.