Kotodama
Veronica Teodoru, Eugen Pohonțu
Constanța, Ed. Ex Ponto, 2020

 

 

Scriu despre această carte în calitate de amator în ale poeziei orientale, încântată mai ales de forța de sugestie a acestui gen poetic extrem de comprimat, precum haiku-ul, și mai ales de modul cum el te poate disciplina. Pe de altă parte vreau să salut această carte care aproape că a trecut neobservată, având în vedere că a apărut în anul 2020 și, din cauza condițiilor neprielnice pe care le știm cu toții, încă își așteaptă lansarea. Până la urmă, poezia cu formă fixă ar trebui să fie o etapă pentru orice aspirant în ale poeziei, pentru că e totuși un mod de „a-ți încerca puterile”. Dacă aducem în discuție poezia clasică, e vorba de o școală a ritmului și a rimei, când trecem la haiku, misiunea devine cu atât mai complicată, întrucât ne referim la o poezie în care trebuie să se țină cont nu numai de a respecta elementele de formă, dar și cele care țin de expresie, elemente cu care cultura europeană e mai puțin familiarizată.
Despre asta, ne lămurește chiar Elena Epureanu, autoarea prefeței volumului de versuri Kotodama: „Haiku-ul a existat și există în limba japoneză ca poezie cu formă fixă care respectă trei elemente: numărul total al versurilor – 3; numărul silabelor – 17; repartizarea silabelor în vers 5-7-5. Fără ritm, fără rimă, fără imagini artistice […] S-a făcut aluzia că ar fi asemănător epigramei, catrenului din poezia eminesciană, terținei, strofei de ritornello și chiar poeziei cu formă fixă ca sonetul, rondelul sau glossa. Dar haiku-ul vine dintr-o lume cu concepții și obiceiuri total diferite, ceea ce îl face foarte greu de înțeles”. Tot aici aflăm ce e „kotodama”, un termen japonez folosit atunci când se dorește a reda puterea mistică a cuvintelor. Această credință în puterea cuvântului rostit are implicații adânci în viața de zi cu zi a japonezilor, dar și în ritualurile desfășurate la evenimente – cum ar fi nunta de exemplu, prin evitarea folosirii unor anumite cuvinte cu sens negativ etc.
Haiku-ul este, în mod tradițional, o poezie fără metaforă, caracterizată prin simplitate, în același timp impresia fulgurantă obținută prin notația concentrată a unei stări creează o amprentă puternică, asemenea unui instantaneu fotografic. Altă exigență este reprezentată de kigo – prezența unui cuvânt prin care se face raportarea la natură, la anotimpuri. Desigur că există mai nou și haiku-uri scrise în stilul liber, fără a respecta, de exemplu, numărul de silabe sau care au imagini metaforice, de altfel haiku-ul a devenit un gen cultivat în întreaga lume, popular și popularizat, și care a avut numeroși adepți și în istoria literaturii române.
Cei doi autori ai cărții de față, Veronica Teodoru și Eugen Pohonțu, sunt la rândul lor două spirite înrudite, doi oameni mai degrabă discreți, dar mari iubitori de armonie și adepți ai echilibrului. Veronica Teodoru este o apariție delicată, autoare a unei cărți de poezii pentru copii, Culorile copilăriei, cu care a debutat în 2014. Al doilea volum de poezie, Poate visăm, a fost inclus în Colecția „Regal” la Editura Art Creativ, București, în 2016. În 2017, volumul Culorile copilăriei a fost reeditat la Editura Grinta din Cluj. Veronica Teodoru este, de asemenea, moderator al clubului „Kagami” în cadrul Bibliotecii Județene „Panait Istrati” din Brăila. Eugen Pohonțu vine din lumea științelor exacte, el fiind fizician de formație. Acest lucru nu l-a împiedicat să debuteze cu poezii în revista „Convorbiri Literare” din Iași, în 1979. Debutează în anul 2014, cu volumul de versuri Simboluri deturnate, publicat la Editura Rovimed Publisher, apoi în 2016 este și el un autor preferat de Editura Art Creativ în Colecția Regal cu volumul de haiku, senryu, tanka, renga – karumi-fragmentarium. Un volum de mare finețe și care-l definește pe Eugen Pohonțu ca un poet al căutării sensului și al unei sensibilități aparte este cartea de poezii în sensul copilului, apărută la Editura Grinta, Cluj, în anul 2017. Cartea face parte din seria Poezia Vie, coordonată de Direcția 9. Ambii, atât Veronica Teodoru, cât și Eugen Pohonțu, au frecventat de altfel ani de-a rândul Cenaclul 9, în București, participând la diverse proiecte și volume colective.
Kotodama / Spiritul cuvintelor este un proiect comun al celor doi, la care au muncit ani de-a rândul, așa cum mărturisește Veronica Teodoru. Un alt element definitoriu este strictețea respectării regulilor în materie de haiku. Cartea este organizată pe capitole, în funcție de (cum altfel?) anotimpuri, fiecare capitol grupând haiku-uri scrise de cei doi. Capitolele sunt marcate de o fotografie și de un citat sugestiv din spiritualitatea japoneză (unele fotografii aparțin chiar Veronicăi Teodoru, altele Georgianei Fodor). La sfârșit este și o secțiune de senryu, delimitată prin proverbul japonez – „Săgețile nu zboară spre fața care zâmbește”, genul senryu merge spre umor, spre epigramă, mizând pe dublul sens al cuvintelor.
Marele merit al grupării alternative a haiku-urilor pe capitole, prin alăturarea poemelor scrise de cei doi, stă în faptul că poți sesiza diferențe de stil, în ciuda faptului că sunt respectate canoanele. Așa cum relevă și scriitorul Dan Norea în cele scrise pe coperta patru a cărții: „Veronica Teodoru e mai senină, apelează din când în când la jocuri de cuvinte: clopoțeii albi/ înfloriți în grădină –/ tăcere în jur. Omonimia cuvântului clopoței alături de tăcere în jur este remarcabilă, introduce o semnificație alternativă față de cea primară, natura amuțită de frumusețea clopoțeilor. Și la Eugen Pohonțu găsim ambiguitate și paradox, dar tratate ceva mai serios: grădina cu flori –/ dulceața de trandafiri/ în borcane mici”.
Este de remarcat și abundența trimiterilor florale din haiku-urile Veronicăi Teodoru spre deosebire de Eugen Pohonțu unde întâlnim o „viziune” geometrică.
Selectez spre ilustrare câteva din haiku-urile Veronicăi Teodoru: norii adunați/ pe cerul primăverii –/ iriși ofiliți; maestrul tăcut –/ pe fereastra deschisă/ petale de prun; eoliene –/ în bătaia vântului/ macii scuturați; în vaza veche/ crizanteme galbene –/ lumina casei; soarele pe cer –/ în toate ferestrele/ mici flori de gheață.
Și din cele ale lui Eugen Pohonțu: un bob de rouă/ pe-o pânză de păianjen –/ liniștea morții; picături de ploaie/ în cercuri concentrice –/ vise de vară; gutuie coaptă/ și-o cană cu vin roșu –/ camera goală; în cornul lunii/ roata carului mare –/ vise de copil.
Toate aceste „vise de copil”, toate aceste notații fugare aparent, care însă ascund mii de sclipiri, sunt ca niște lacrimi în ploaie, ele ascund și totodată relevă trăirile celor doi autori, unite prin poezie și prin „spiritul cuvintelor”, cu o notă profund melancolică.