Consiliul
Județean Cluj
Să luăm viața la braț și s-o iubim!
De aproape cinci ani trăiesc pe coasta de sud-est a Angliei, la mare. Anul acesta, cu rezonanță numerică, 2020, am ținut să îmi sărbătoresc ziua de naștere … cu stil. Coincidența a făcut ca buna mea prietenă să mă invite la Paris. Yuhuuuu! am chiuit lăuntric. Mi-am luat bilet, fără să mă gândesc prea mult c-a ieșit de sub zăvoare un virus ce avea să facă ravagii în întreaga lume. Am dat sfoară-n țară că ziua mea celebră va fi aniversată în Turnul Eiffel sau în palatul Versailles, așa cum îmi striga inima. „Dar bine, mamă, tu nu vezi ce se întâmplă în lume? Oamenii mor pe capete, a început pandemia. Unde pleci tu?” În naivitatea mea statornică, de a mai lipi o amintire în arhiva sufletului, am zis că nu poate fi așa de grav, că nu mi se poate întâmpla chiar mie. Eram departe de gravitatea adevărului și mult aproape de mine. Nu am televizor, însă am dat drumul la radio. Veștile despre noul virus criminal prindeau contur. Pe insula britanică mai era încă un strop de liniște. Cu toate insistențele și oftaturile, decizia mea era de neclintit. Mă duc la Paris, ce-o fi o fi, nu e Dracul așa negru! Alea iacta es!
Nu regret, regretele sunt pentru oameni care trăiesc în trecut. Așa a fost hotărât de zei, și de mine, să fiu prinsă în orașul iubirii când încep să bată clopotele. Iubesc Parisul, de mică mi-am dorit să trăiesc acolo, visam să cânt și să pictez. L-am vizitat în adolescență și de atunci l-am pus la suflet, ca în formol. Dacă vrei să înțelegi Parisul, trebuie să înțelegi fierul. Iar fierul nu-l poți înțelege decât ruginind odată cu el. Deși în fașă, virusul se dezvolta încet, dar sigur și la Paris. Spre surprinderea mea, am intrat în turnul Eiffel fără probleme. Lifturile fierătaniei urcau și coborau într-un dute-vino. Cu turiști. Eu măcar aveam o „scuză”, îmi ziceam, dar ei? Cu copii, cu purcei și cu căței, cu mască sau fără mască, voioși sau spășiți, aveau un singur scop – să-și dea autograful pe cerul Parisului. Venit, văzut, plecat. „Teroristul”, numit inteligent Covid-19 (las conspiraționiștii să vă spună mai multe), stătea la pândă. Și totuși mă bucuram să fiu acolo unde s-a creat istorie. Și ce istorie! Era o zi senină, dar vântoasă. Doar apariția unor măști legate de fețe mai speriate mă mai întrerupea din visare.
A doua zi am luat trenul spre Versailles. Erau mai puține trenuri ca de obicei, nu mai era mișuiala de altădată. Aventura mea, smintită pentru unii, lăudabilă pentru alții, avea să-și urmeze cursul inimii. Versailles! Simbol al monarhiei și al puterii absolute, este locul unde luxul își dă mâna cu istoria și cu natura într-o perfectă armonie. Atât de perfectă încât timpul părea că stă în loc. Dacă va fi să stau în izolare, aici aș vrea să stau, mă gândeam cu voce tare. Se zvonea deja o posibilă intrare în carantină. Răpită și închisă în castel, o altă idee a copilăriei mele, cu un puhoi de imaginație. Doar mă născusem la Sinaia, la o aruncătură de băț de Castelul Peleș, refugiul viselor de vară, al unui limbaj uitat de timp, un loc romantic și sensibil asemenei celei care i-a dat viață și care încă așteaptă să o descoperiți și să o înțelegeți. S-a intrat la Versailles cu ușurința unui planor. Nu tu coadă, nu călcat în picioare. Erau și supraveghetori mai vigilenți. Purtau mânuși, dar nu și mască. Nu se instalase panica adevărată. Într-un calm solemn, turișii, care nu erau puțini, căscau gura din colț în colț. Ca și mine, de altfel. Spre mirarea mea, toată lumea făcea poze. Poarta Sesam se deschisese ca prin minune acum în prag de boală. Afară, în grădini, turiștii se bucurau de ultimele raze de soare. Încă nu înfloriseră pomii, doar câteva vietăți îți mai tresăltau pașii. Ajunsă acasă la gazde, care își duceau zilele, foarte cochet, undeva la periferia Parisului, m-am apucat să măzgălesc pe o pânză, dar și în vis, trăirea mea. Parfumul minunat al celor câteva zile de îmbătare sufletească s-a evaporat mintenaș, revenind puternic la realitate. Autoritățile franceze au decis închiderea tuturor obiectivelor turistice din Paris. Ce-i drept, m-am îmbufnat, mai aveam de bifat niște locuri. Treaba devenea serioasă și acolo. Mai De aproape cinci ani trăiesc pe coasta de sud-est a Angliei, la mare. Anul acesta, cu rezonanță numerică, 2020, am ținut să îmi sărbătoresc ziua de naștere … cu stil. Coincidența a făcut ca buna mea prietenă să mă invite la Paris. Yuhuuuu! am chiuit lăuntric. Mi-am luat bilet, fără să mă gândesc prea mult c-a ieșit de sub zăvoare un virus ce avea să facă ravagii în întreaga lume. Am dat sfoară-n țară că ziua mea celebră va fi aniversată în Turnul Eiffel sau în palatul Versailles, așa cum îmi striga inima. „Dar bine, mamă, tu nu vezi ce se întâmplă în lume? Oamenii mor pe capete, a început pandemia. Unde pleci tu?” În naivitatea mea statornică, de a mai lipi o amintire în arhiva sufletului, am zis că nu poate fi așa de grav, că nu mi se poate întâmpla chiar mie. Eram departe de gravitatea adevărului și mult aproape de mine. Nu am televizor, însă am dat drumul la radio. Veștile despre noul virus criminal prindeau contur. Pe insula britanică mai era încă un strop de liniște. Cu toate insistențele și oftaturile, decizia mea era de neclintit. Mă duc la Paris, ce-o fi o fi, nu e Dracul așa negru! Alea iacta es!
Nu regret, regretele sunt pentru oameni care trăiesc în trecut. Așa a fost hotărât de zei, și de mine, să fiu prinsă în orașul iubirii când încep să bată clopotele. Iubesc Parisul, de mică mi-am dorit să trăiesc acolo, visam să cânt și să pictez. L-am vizitat în adolescență și de atunci l-am pus la suflet, ca în formol. Dacă vrei să înțelegi Parisul, trebuie să înțelegi fierul. Iar fierul nu-l poți înțelege decât ruginind odată cu el. Deși în fașă, virusul se dezvolta încet, dar sigur și la Paris. Spre surprinderea mea, am intrat în turnul Eiffel fără probleme. Lifturile fierătaniei urcau și coborau într-un dute-vino. Cu turiști. Eu măcar aveam o „scuză”, îmi ziceam, dar ei? Cu copii, cu purcei și cu căței, cu mască sau fără mască, voioși sau spășiți, aveau un singur scop – să-și dea autograful pe cerul Parisului. Venit, văzut, plecat. „Teroristul”, numit inteligent Covid-19 (las conspiraționiștii să vă spună mai multe), stătea la pândă. Și totuși mă bucuram să fiu acolo unde s-a creat istorie. Și ce istorie! Era o zi senină, dar vântoasă. Doar apariția unor măști legate de fețe mai speriate mă mai întrerupea din visare.
A doua zi am luat trenul spre Versailles. Erau mai puține trenuri ca de obicei, nu mai era mișuiala de altădată. Aventura mea, smintită pentru unii, lăudabilă pentru alții, avea să-și urmeze cursul inimii. Versailles! Simbol al monarhiei și al puterii absolute, este locul unde luxul își dă mâna cu istoria și cu natura într-o perfectă armonie. Atât de perfectă încât timpul părea că stă în loc. Dacă va fi să stau în izolare, aici aș vrea să stau, mă gândeam cu voce tare. Se zvonea deja o posibilă intrare în carantină. Răpită și închisă în castel, o altă idee a copilăriei mele, cu un puhoi de imaginație. Doar mă născusem la Sinaia, la o aruncătură de băț de Castelul Peleș, refugiul viselor de vară, al unui limbaj uitat de timp, un loc romantic și sensibil asemenei celei care i-a dat viață și care încă așteaptă să o descoperiți și să o înțelegeți. S-a intrat la Versailles cu ușurința unui planor. Nu tu coadă, nu călcat în picioare. Erau și supraveghetori mai vigilenți. Purtau mânuși, dar nu și mască. Nu se instalase panica adevărată. Într-un calm solemn, turișii, care nu erau puțini, căscau gura din colț în colț. Ca și mine, de altfel. Spre mirarea mea, toată lumea făcea poze. Poarta Sesam se deschisese ca prin minune acum în prag de boală. Afară, în grădini, turiștii se bucurau de ultimele raze de soare. Încă nu înfloriseră pomii, doar câteva vietăți îți mai tresăltau pașii. Ajunsă acasă la gazde, care își duceau zilele, foarte cochet, undeva la periferia Parisului, m-am apucat să măzgălesc pe o pânză, dar și în vis, trăirea mea. Parfumul minunat al celor câteva zile de îmbătare sufletească s-a evaporat mintenaș, revenind puternic la realitate. Autoritățile franceze au decis închiderea tuturor obiectivelor turistice din Paris. Ce-i drept, m-am îmbufnat, mai aveam de bifat niște locuri. Treaba devenea serioasă și acolo. Mai aveam câteva zile de vacanță, iar gazdele se amuzau la gândul că aș rămâne izolată cu ele. Ideea îmi surâdea, două luni de carantină la Paris, dar mi-a trecut subit când anunțul oficial de închidere a granițelor a luat cu asalt posturile de radio și de tv. De la nonșalanță la panică a fost doar un pas. Dis-de-dimineață, cu valiza într-o mână, am fugit (cu Uber-ul) la gara Charles de Gaulles. Șoferul părea relaxat, chiar mi-a oferit o sticlă cu apă. „Eu nu am timp de boală și nici de panică. Trebuie să aduc bani acasă”, a zis el. Deși aveam bilet de întoarcere cu altă dată, compania de tren a fost mai mult decât înțelegătoare și, cât ai zice pește, eram în primul tren spre Londra. Am răsuflat ușurată când am văzut Tamisa. Îmi râdea buza. Probabil nervos. Luasem ultimul tren!
Oricât de bine suna o izolare la Paris, cu prietenii, acasă nu puteam lăsa barca să plutească în derivă. Sunt un cârmaci pasionat și înverșunat în fața valurilor. Mi s-a dat șansa de a avea pe mâini un magazin de caritate cu nume vechi, Shelter. În fiecare zi, creez o atmosferă care are o poveste și pe care o vând pentru o cauză nobilă. Vestea venirii pe insulă a virusului-călău nu am primit-o cu bucurie, căci desfășurarea activității mele presupune în mare parte contact cu publicul. În decurs de o săptămână, mulți dintre voluntarii mei au plecat smeriți, rând pe rând, să se izoleze acasă, cumpărătorii s-au împuținat, mai treceau pragul doar cei cărora mesajul Covid-ului îi lăsa reci ca gheața. Era sinistru. În magazinul care altădată forfotea de viață doar luminile mai licăreau. Priveam o moarte lentă, iminentă, și nu puteam interveni. Gândul că o să rămân fără povești, că nu mai pot readuce la viață lucruri și obiecte aruncate de alții, că misiunea mea ar avea sfârșitul tragic al Julietei mă bătea ca pumnu-n masă. Vorba lui Nichita, „începeam să mă topesc în tot ce era firesc”. Și totuși, 23 martie a sosit, Omul Negru a venit! Anglia a intrat oficial în carantină.
Panica a cuprins întreaga națiune, cozi și buluceală în supermarket-uri, parcă intram în război. În trei zile rafturile zăceau goale, inspirând și mai mult haos. Cine mai găsea o rolă de hârtie igienică era un mare norocos. Ptiu! Solidaritatea în vremuri de răstriște dispăruse. Pe o băncuță, așteptând timid la coadă, stătea un cuplu în vârstă, foarte în vârstă. Cu măști și mănuși, se țineau de mână. Imaginea m-a bântuit ca o fantomă. „Suntem bătrâni, nu avem pe nimeni. Nu vrem carne, vrem doar să fim sănătoși”. Mi se părea un film science fiction. M-am dus cu gândul acasă, la ai mei. Și la sora mea, care călătorea de luni bune în India. Spaima unui viitor incert mă acapara din ce în ce mai tare, mintea creionând tot felul de scenarii. Și totuși gândul mi-era acasă. Aș fi vrut să fiu lângă părinți. M-am hotărât să iau și eu viața așa cum este, în fond, nu puteam face nimic. Isteria provocată de Covid s-a diminuat de îndată ce rafturile s-au umplut în magazine. De toate pentru toți. În fiecare zi. Cu restricțiile de rigoare. Spiritul englez a reieșit la suprafață, ca un mecanism de apărare al său infailibil, demonstrând că se poate supraviețui în orice situație. Dovadă supremă a naturii lor, umorul irezistibil al englezilor a mai risipit aburii fierbinți ai pandemiei. Chiar și într-o criză de o asemenea amplitudine britanicii au făcut haz de necaz, după primele două săptămâni de carantină. De cealaltă parte a barierei, cei mai puțin sociali au găsit viața domestică în doi ridicolă, de nesuportat, exact cum era și înainte de Covid-19. Totuși, englezii sunt foarte norocoși. Restricțiile impuse nu au fost atât de aspre ca în alte țări. Pe lângă achiziționarea de necesități sau urgențe, oamenii pot să iasă la plimbare, chiar și cu mașina, în afara orașului. De asemenea, te poți opri pe bancă, să te odihnești sau să mănânci un sendviș, dacă faci o plimbare foarte lungă. Te poți muta la prieteni dacă te-ai certat cu soția/soțul și nu mai suporți să împarți același aer (asta mi s-a părut genială!). Britanicii țin la well-being, așa că ai voie să faci sport în aer liber, să ieși cu bicicleta, să faci yoga sau orice formă de mișcare bună pentru minte și trup. Ei oricum făceau asta și înainte de pandemie. Au fost și rebeli, conform forțelor de ordine, care au dat în jur de 3000 de amenzi.
La ceasurile 8, în fiecare seară, se aud de la ferestre aplauze. Efervescente. Sunt pentru toți cei care înfruntă tentaculele înfiorătoare, nemiloase, ale virusului. Sunt pentru curajoșii din linia întâi. Câteva săptămâni au fost hotărâtoare. Azi lumea e mai veselă. Poate și pentru că avem mult soare, binevenit după o lungă iarnă furtunoasă. Spaima de izolare creată acum câteva săptămâni s-a disipat ca fumul de țigară. Nu mai sunt gesturi ferite. La magazin, o casieriță mi-a zis că ei nu-i e frică, are credință. Un paznic mi-a zâmbit pozneț, schimonosind un gest indiferent la virus. Red (64 de ani) face parte din categoria celor care trăiesc din ajutor social. Ne cunoaștem destul de bine, am avut mereu conversații fascinante. L-am sunat să văd cum se descurcă. Așteptam să aud o voce tristă. Răspunsul lui mi-a dat speranțe. „Când am auzit prima oară de virus am avut un adânc sentiment că e o știre falsă. Două zile mai târziu, 80% din populația lumii se afla în carantină. Mi-am văzut de ale mele ca de obicei, iar în plimbările mele zilnice am avut parte de cele mai interesante și mai incredibile conversații pe care le-am avut în toată viața mea. Cei care nu pot gândi cu propria minte sau să simtă cu inima s-au închis în spatele ușilor, iar cei mai puternici și-au continuat viața, în timp ce pământul a înflorit în toată splendoarea sa, lucru care m-a uimit până și pe mine. În timp ce scriu aceste rânduri aud la știri că episodul Covid-19 pare a fi o alarmă falsă. Cine știe câte surprize vor mai ieși la suprafață?! Este cea mai mare deșteptare pe care rasa umană a cunoscut-o vreodată. Era și timpul!”.
Izolarea este bună în doze mici. Avem totuși nevoie de oameni, de ispite, de încercări. „Ne purtăm slăbiciunile unii altora și așa mergem spre mântuire. Nimeni nu se mântuiește singur, nici credinciosul, nici preotul, nici monahul” spune Sfântul Ciprian. Să privim mai bine în jurul nostru, fiindcă mereu vom avea ceva folositor de văzut, așa cum Soarele nu strălucește doar pentru câțiva copaci și câteva flori, ci spre bucuria întregii lumi. Nu putem face lucruri mărețe pe acest Pământ, însă putem face lucruri mărunte cu mare dragoste. În viață avem tot atâtea ocazii speciale câte alegem să sărbătorim. Ar trebui să luăm viața la braț și s-o iubim! O pandemie nu ar trebui să țină loc de scuză. Unii oameni bombănesc mereu că trandafirii au spini; eu sunt recunoscătoare că spinii au trandafiri!
Voi încheia acest text cu părerea pe care, la solicitarea mea, și-a exprimat-o Simona S. (Registered Nurse): „Într-o lume dominată de relativismul moral ajungi să te întrebi dacă viața unui om mai are valoare sau e doar o cifră într-un tabel statistic. Personal, izolarea m-a marcat mai puțin din punctul de vedere al contactului uman nemijlocit. Fiind cadru medical, am continuat să merg la job și să mă îngrijesc de pacienți ca înainte. De fapt, diferit ca înainte, pentru că se adaugă, rece și pasivă, frica. Instinctele primare de la baza piramidei lui Maslow devin mai vizibile în perioade de restriște, nu încape îndoială. Masca civilizată, evoluată, cosmetizată cade și rămâne chipul hâd al primitivului în lupta sa pentru supraviețuire. Este greu de explicat un sistem de sănătate al unei țări cuiva care cunoaște doar propria realitate a serviciilor medicale autohtone. Este un mare consum emoțional, intelectual și un exercițiu cognitiv (contra-intuitiv!) în același timp să decelezi meandrele sistemului britanic. Dacă ai ajuns să le dibuiești cât de cât, faza următoare este un perpetuu și fragil exercițiu de echilibristică (cu mască chirurgicală pe figură, de data asta). Mult mai importantă decât solidele cunoștințe medicale, limbajul elevat ori manierele europene este abilitatea ta de small-talk, care, în traducere liberă, înseamnă să vorbești despre nimic. „Bine, bine, mă vei întreba, și ce legătură are cu criza?” Are legătură. Panica ce se citește pe chipul britanicilor (dar și al emigranților omniprezenți, deopotrivă) se materializează cumva, se metamorfozează într-o și mai mare dorință de a vorbi, a exprima, a verbaliza. Păstrând riguros distanța, de 78,7 inchi, bineînțeles. Nu și în mediul medical, unde contactul uman e subînțeles, iar dreptul lor inalienabil este de a se face auziți și tu nu poți decât să îi asculți. Oare această teamă sublimată în vorbărie este ceea ce cred ei că o să-i protejeze să se transforme în cifre într-un tabel statistic?”
Eastbourne, 28 aprilie, 2020