Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Salcâmul celui din urmă țăran

Salcâmul celui din urmă țăran

Socotit de unii critici un „dublu vegetal” al lui Ilie Moromete, un simbol al demnității și verticalității țărănești sau chiar un „axis mundi”, salcâmul din romanul Moromeții nu-și dezminte într-adevăr semnificațiile simbolice. Înainte de a vedea cum este perceput copacul în universul romanului, voi aminti că un celebru dicționar de simboluri, des citit și la fel de des citat, face o serie de trimiteri la salcâm:„Chivotul legii este făcut din lemn de salcâm poleit cu aur” (Ieșirea, 37, 1-4). Coroana de spini a lui Hristos era împletită din spini de salcâm (…) Simbolul salcâmului comunică deci cu ideea de inițiere și de cunoaștere a lucrurilor secrete, „pretutindeni salcâmul este legat de valorile religioase, ca un fel de suport divin, cu o înfățișare solară și triumfătoare”. În al său Dicționar de simboluri, Ivan Evseev insistă asupra semnificațiilor acestui copac: „Salcâmul, cu lemnul său dur ce nu putrezește cu și cu florile albe (galbene sau roz) cu gust de lapte dulce, e un vechi simbol al imortalității și al esenței spirituale nepieritoare”. Ivan Evseev menționează semnificațiile salcâmului în romanul lui Marin Preda : „În literatura română, Marin Preda a făcut din acest copac simbolul perenității țărănești, iar tăierea copacului de salcâm din ograda Moromeților a asociat-o tragediei țăranului român”.
Înainte ca Moromete și Nilă să taie copacul, naratorul îi face o scurtă și semnificativă prezentare: „Ceea ce umbrea întreaga vâlcea a grădinii era un salcâm uriaș care la început, pentru că era stufos și înalt, nu se băga în seamă”.
De altfel, salcâmul le este cunoscut tuturor siliștenilor, având chiar legături afective cu aceștia: „Toată lumea cunoştea acest salcâm. Copiii se urcau în el în fiece primăvară şi-i mâncau florile, iar în timpul iernii jucau mija, alegându-l ca loc de întâlnire. Toamna viroaga se umplea cu apă, iar în timpul iernii îngheţa. Când erau mici, Paraschiv, Nilă şi Achim curăţau şanţul de zăpadă şi gloduri şi netezeau cea mai lungă gheaţă de prin împrejurimi. Lunecuşul pornea de undeva din susul grădinii şi se oprea la rădăcina copacului. În fiecare iarnă era aici o hărmălaie nemaipomenită. Ajungând la capătul gheţuşului, vrând-nevrând, copiii îmbrăţişau tulpina salcâmului, lipindu-şi obrajii înfierbântaţi de scoarţa lui neagră şi zgrunţuroasă. Primăvara, coroana uriaşă a salcâmului atrăgea roiuri sălbatice de albine şi Achim se căţăra ambiţios în vârful lui să le prindă. Salcâmul era curăţat de crăci în fiecare an şi creştea la loc mai bogat”. Tocmai de aceea se miră Nilă atunci când află că tatăl său vrea să taie salcâmul: „- Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?”
În absența acestui salcâm, locul și oamenii suferă o vizibilă metamorfoză, asupra căreia voi reveni: „Salcâmul tăiat străjuia însă prin înălțimea și coroana lui stufoasă partea aceea a satului; acum totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuși, arătau bicisnici. Cerul deschis și câmpia năpădeau împrejurimile!”.
La începutul romanului, Tudor Bălosu îi cere lui Ilie Moromete să-i vândă salcâmul din spatele casei. Moromete are un vizibil dispreț față de acest vecin care, apărut și el la podișcă este departe de a fi interlocutorul ideal: „Iată că se ivise totuși cineva. Moromete ridică fruntea și îl văzu pe vecinul său din spatele casei apropiindu-se de podișcă. Se uită numai o dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vede că nu o astfel de apariție aștepta”.
Tudor Bălosu dorește de la Moromete un anumit salcâm, „salcâmu-ăla” (ceilalți individualizează copacul prin articol hotărât sau prin adjectivul „ăsta”!), ca material de construcție. Mai mult, din perspectiva aceluiași salcâm, Tudor Bălăsu îl scoate pe Moromete dintr-un timp caracterizat prin fumul țigării ca fiind „fără grabă și fără scop”, aducându-l în realitatea concretă a satului: „- Mă întâlnii pe la prânz cu Albei. Zicea că mîine dimineață o pornește prin sat după fonciire”. Apoi continuă: „ Că cine are de achitat fonciire și n-o s-o achite mâine, o să le ia din casă”.
Ilie Moromete trebuie să aleagă între un salcâm încărcat de semnificații simbolice – pentru ceilalți, pentru săteni înainte de toate, dar și pentru sine, ca „dublu vertical” – și utilitatea imediată a copacului. Cu toate că Marin Preda nu plasează opțiunea personajului în contextul unor subliniate frămîntări lăuntrice, hotărârea de a tăia salcâmul rămâne esențială pentru condiția personajului: el întoarce spatele mentalității rurale și reminiscențelor de gândire mitică, ce presupun un anumit tip de relație cu lumea. Prin tăierea salcâmului, țăranul din Siliștea Gumești își ucide simbolic dublul (vegetal), eliberându-se de tirania semnificației, pentru a evolua dezinvolt într-o lume ce stă sub semnul utilității (ideea este întărită de prezența lui Nilă, care, în planul simbolic al narațiunii, săvârșește un adevărat paricid). Nu poate fi trecută cu vederea unealta folosită de Moromete (și de Nilă), securea ca sugestie a despărțirii, a delimitării. În Dicționarul de simboluri al lui Ivan Evseev, securea este prezentă ca „simbolul distrugerii, al separării, văzute însă drept preambul al unei noi întemeieri și ordini” (s.n.). Ideea de separare este asociată securii și în Dicționarul de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant: „Despărțirea, discernământul înseamnă și o putere de diferențiere”. Mai mult, după amintitul dicționar, pentru psiholog, securea este „semnul intervenției mediului social asupra conștiinței individuatoare, reflexive, intervenție exterioară indispensabilă pentru creația individuală”. Cu alte cuvinte, prezența securii presupune despărțirea, moartea dar și o nouă întemeiere.
Moartea se insinuează în grădina lui Moromete înaintea tăierii salcîmului, prin bocetele ce ajung până la tată și fiu: „Moromete și Nilă se opriseră în fundul grădinii. Vaierul cimitirului răzbătea acum printre salcâmi atât de aproape încât se părea că bocetele ies chiar din pământ. Într-un timp, un glas se desprinsese ciudat de celelalte și ajunse șoptit până la urechile celor doi”.
O dată anulat simbolul, realitatea și oamenii se redimensionează vizibil. Totul se „făcuse mic”, fiindcă totul este privit din perspectiva realității imediate, totul este acum demitizat; grădina (cu nelipsitele sale sugestii), caii și Moromete însuși arătau „bicisnici”. Despovărate de semnificațiile pe care le proiecta asupra lor salcâmul, împrejurimile devin vulnerabile, amenințate de „cerul deschis” și de golul cîmpiei. Ceilalți îl percep acum pe Ilie Moromete din alt unghi. El este pentru prima dată apelat prin poreclă, Pațanghel, tocmai de un copil.
Întrebarea ce revine în secvență este de ce a tăiat Ilie Moromete salcâmul ăsta? Tocmai salcâmul ăsta! Întrebarea i-o pune mai întâi Nilă, în grădină, apoi, pe rând, membrii familiei, siliștenii și fetița care i se adresase atît de firesc și respectuos în același timp, de ce-ai tăiat salcâmul, „nea Pațanghele”?
Ilie Moromete îi răspunde mai întâi lui Nilă, în grădină. El a tăiat salcâmul „ca să se mire proștii”. Cei care se miră sunt ceilalți. Se miră mai întâi Nilă („Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? De ce?!…”). Întreabă apoi, de pe potecă, „un glas” neliniștit: „-Bine, Ilie, de ce-ai tăiat salcâmul”. Glasului neliniștit „de pe poteca viroagei” i se alătură „un glas de după gardul din față”: „- Ce făcuși, Moromete? se auzi un glas de după gardul din față”. Glasurilor li se alătură „cineva”, care pune aceeași întrebare: „- Bine, Moromete, alt salcâm nu găseai să tai”? În sfârșit, întrebarea i-o pune Paraschiv: „- De ce-ai tăiat mă, salcâmul? se pomeni Paraschiv întrebând”. Pentru absolut toți este valabil răspunsul dat lui Nilă („- Întrebați-l pe Nilă, că el știe”, răspunde Moromete cu „un glas ciudat”, care nu trebuie trecut cu vederea). Și Nilă le răspunde într-adevăr tuturor: „- Ca să se mire proștii, îl cită Nilă pe taică-său și zâmbi nătâng, bucuros pesemne că putea la rândul lui să-l prostească pe Paraschiv”).
Mai mult decât o simplă expresie, cuvintele lui Ilie Moromete îi au în vedere pe cei opaci, care nu pot înțelege că timpul răbdător cu oamenii este o iluzie, și că de fapt contează celălalt timp, istoric, ce-l obligă pe individ să renunțe la o anumită relație cu lucrurile și cu lumea. Ilie Moromete întoarce spatele „dublului vegetal” și simbolului demnității țărănești. Probabil că nu i-a fost ușor să taie tocmai acest salcâm. Nu putem ști, putem bănui doar. Ceea ce este sigur însă este faptul că prin acest gest, el, Ilie Moromete din Siliștea Gumești, începe să se despartă de condiția sa de țăran. Este moartea simbolică a unei condiții, marcată de bocetele din grădină, dar mai ales, desprinzîndu-se de celelalte, de acel „glas plin de mirare”, care, asemenea celor din sat ce nu pot să înțeleagă tăierea salcâmului, „parcă nu înțelegea nici acum ce se întâmplase”.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg