Documentarea și redacatarea articolelor din „Enciclopedie” îl pregătesc pe Denis Diderot pentru o altă misiune importantă: la cererea prietenului său, baronul Frédéric Melchior Grimm, din 1759 în 1781 Denis Diderot a redactat pentru publicația „Correspondance littéraire” articolele despre operele expuse la Salonul Academiei care avea loc din doi în doi ani la Salon Carré du Louvre. În completarea comentariilor făcute asupra a nouă saloane, a mai scris „Eseuri despre pictură” (1765-1766, publicate postum în 1796 în gazeta „Décade philosophique”) și „Gânduri detașate despre pictură, sculptură și poezie” (scrise în urma vizitelor în Olanda, Germania și Rusia din 1773 și 1774). În scrierile lui, Diderot dezvoltă o formă de critică de artă plină de sensibilitate și poezie și animată de un „infinit entuziasm”, așa cum chiar el mărturisește în articolul realizat cu prilejul Salonului din 1763:

Ce trebuie să ai, prietene, pentru a descrie un Salon? Să ai gusturi diversificate, o inimă sensibilă la toate farmecele, un suflet abundând de un infinit entuziasm, o varietate de stiluri care răspund la pensule diferite; să fii măreț și voluptos când scrii despre Deshays, simplu și adevărat cu privire la Chardin, delicat cu Vien, patetic cu Greuze, să produci toate iluziile posibile când scrii despre Vernet.1

Diderot descrie subiectul operei, personajul central și personajele secundare din același grup, apoi grupurile adiacente; el se referă la expresiile personajelor și la caracterul lor, iar pentru a reda atmosfera tabloului, autorul pune accentul pe culoare, pe distribuția luminii și a umbrei, pe accesorii și drapaje. Astfel, în scrierile sale Diderot se referă la „subiectul creator”, la rolul imaginației și la Sublimul care se revelează privitorului (susținând tendințele romantismului care începe să apară în Europa). În cadrul Saloanelor, ierarhia nu se face în funcție de genurile de pictură, ci după titlurile academice ale pictorilor care expuneau. Sigur că, în epocă nu exista o dihotomie între pictorii Academiei și opozanții acestora, de vreme ce artiștii cei mai buni proveneau din rândurile Academicienilor. Iar Diderot uzează de o „libertate suverană”, descriind cu elocință succesul Saloanelor și al Academiei.
Scriind despre Salonul din 1761, Diderot se referă la problemele compoziționale și tehnice, la rolul mișcării și la importanța subiectului. Referindu-se la o pânză a lui Deshays de Colleville, Diderot ridică problema imaginației în compoziția picturală: „Există pasiuni foarte greu de reprodus. Pe care nu le întâlnești aproape niciodată în natură. Unde este modelul? Unde este pictorul? Ce mă face să spun că acesta a găsit adevărul?”2 Astfel, Diderot anticipează ideea că realitatea nu există și totul depinde de unghiul din care privim.
Cu prilejul Salonului din 1763, Diderot decretează „timpul culorii”, erijându-se într-un destoinic apărător al culorii și al complexității folosirii ei în pictura în ulei. Atitudinea sa amintește de un moment din secolul precedent: Querelle du coloris (cearta culorilor). Această „dezbatere estetică” i-a animat pe pictorii francezi în ultima parte a sec. al XVII-lea, la Paris, în cadrul conferințelor Academiei Regale de Pictură și Sculptură. Dezbaterea se ducea între ideea de pictură ca „activitate a minții” (unde predomină desenul, expresia formelor ideale) și ideea de pictură ca „influență a spiritului” (care era sedus de culoare). Conducerea Academiei, în frunte cu Charles Le Brun, înclina către predominanța desenului, în timp ce Roger de Piles3 pune accent mai degrabă pe culoare și aduce un elogiu picturii lui Peter Paul Rubens.
În scrierile sale despre Salon, Diderot pune accentual asupra forței estetice și a emoțiilor care se degajă din aceasta. Pentru el, arta trebuie să fie morală și să contribuie la răspândirea binelui și a virtuților. „Oare pensula nu a fost prea mult timp consacrată viciului și dezmățului? În sfârșit, ar trebui să fim satisfăcuți să o vedem slujind arta menită să ne atingă, să ne instruiască, să ne corecteze și să ne zugrăvească virtuțile.”4 Astfel, Diderot scoate în evidență caracterul „educativ” al actului artistic și invită publicul, în mare majoritate de origine burgheză, să urmeze aceste modele de virtute. Poziția lui Diderot cu privire la tratarea actului artistic este conformă ideologiei Iluminismului: arta este necesară din punct de vedere moral, estetic și politic.
Diderot se oprește mai ales asupra marilor compoziții, cum este lucrarea lui Jean-Baptiste Greuze, „Pietatea filială”, expusă la Salonul din 1763. „Lângă tabloul tău era în mod constant o mulțime de oameni și a trebuit să aștept pentru a mă apropia.”5 – subliniază Diderot în articol, ca și cum s-ar adresa direct artistului. Jean-Baptiste Greuze și-a construit opera după modelul basoreliefurilor antice, împărțind-o în planuri precise, pentru a sublinia importanța subiectului și a moralei pe care o conține. În același timp, pictura lui se caracterizează prin redarea realistă a posturilor și gesturilor personajelor, pentru care artistul a făcut numeroase studii și desene preliminare. În scenele sale de gen, Greuze a tratat subiecte similare și face apel la dimensiunea morală idealizată în timpul Iluminismului. Lucrarea lui Greuze a înregistrat un mare succes, iar datorită criticii elogioase a lui Diderot aceasta a fost achiziționată de împărăteasa Ecaterina II a Rusiei, care era una dintre abonații la publicația „Correspondance littéraire”. Pentru o imagine și mai exactă asupra operelor prezentate la Saloane, Denis Diderot studiază articolele altor salonarzi, luând adesea poziție cu privire la interpretările colegilor săi.
Circulația Saloanelor lui Diderot în rândul francezilor din sec. al XVIII-lea a fost limitată la câteva lecturi private, organizate de obicei în saloanele pariziene, în prezența scriitorilor, artiștilor și filosofilor. În Franța, distribuția publicației „Correspondance littéraire” era redusă; aceasta a circulat sub formă de còpii manuscrise, mai ales în afara țării, abonații obișnuiți fiind nobili și aristocrați străini precum Ecaterina II a Rusiei și Ducii de Saxa-Gotha: Regina Suediei Louise-Ulrike (sora lui Frederic al II-lea) și fiul său, viitorul Gustav al III-lea al Suediei.6

 

 

Note
1 J. Assézat (editor), Denis Diderot. Œuvres complètes, Hard Press, Miami, vol. X, p. 160.
2 Aurélia Gaillard (editor), „Pour decrire un Salon”: Diderot et la peinture (1759-1766), Presses Universitaires de Bordeaux, Pessac, 2007, p. 184.
3 Dialog despre culoare, 1673.
4 J. Assézat (editor), op.cit., p. 208.
5 ibidem, p. 170.
6 Massimo Modica, op. cit., paragraf 15 – https://journals.openedition.org/rde/79, accesat la 14.04.2019