Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Sânge spălat prin cântec. Pianista

Sânge spălat prin cântec. Pianista

Ce-mi veni? În curtea rămasă prea goală, cu mici vârtejuri de frunze, care se tot alergau năuce. Ce să fac? Fiindcă, brusc, se percepea un gol, de care n-avusesem habar. Și acum răzbise. Foșnetul acela al frunzișului uscat nu putea fi tăgăduit. De parcă dedesubt era groapa ce-o menise capra, cea cu trei iezi, lupului hulpav, cumătrul. Hăul, brrr. Și deasupra oala ei cu sarmale vesele, înșelătoare…
Ia să văd și eu cum e să-mi bâțâi un picior… Ca Lucica Lăcustica mea ce tocmai plecase. Ea făcea asta, pentru că nu putea sta degeaba. De obicei se dădea după treabă, mai una, mai alta, mai cu cârligu’ la un ciorap, lucra mereu. Ea, dar eu?
Oare mi se ia nervozitatea sau se propagă și mai și? Se șurubărește în tot trupul? Sau se pune jos și se culcă. Cine? Neliniștea, nerăbdarea, orice ne-răbdare. Devine cumva dulăul meu tihnit? În timp ce mă întrebam și chiar mă legănam, se furișa altă întrebare pe dedesubt. Cum de nu mi-a vorbit femeia locului și despre doamna pianistă? Doar părea a-i ști pe mai toți cei din străinătate cuibăriți ici-colo. Atrași ca muștele la miere.
Și să aduci tu aici, la munte, dintr-o țară străină, de peste mări, o dihanie lucioasă, neagră, de pian cu coadă, ce putea fi mai nelalocul lui? Ah, Doamne, dar e limpede de ce n-a pomenit. Era un fel de tabu. Funcționa interdicția de a nu te atinge de un subiect de groază. Cu folos treabă, și-n toate vremurile, și mai peste tot. De când e omul om, oriunde. Când n-auzi și nu știi, nu-ți iese-n cale. Despre asta doar se șoptea și te uitai, ferit, în lături. Să nu se împrăștie vorba, să nu aducă, precum virusul boala, vreo nenorocire.
Păi, unde s-a așezat acea doamnă? Unde s-a statornicit?
Păi, da, întâi veniseră alți străini. Niște ruși cărora li se zice recuperatori. Că un mafiot de-al lor, de-al zilelor noi, ajunsese și el la români. Și-i momise cu bani grei, să-și ridice cât ai bate din palme afaceri, un lanț de pensiuni prin locurile cele mirifice. Locuri splendide și cu sarmale, nu? Sau orice altceva, bani să iasă. Istrate al nostru se-ndulcise, împrumutase, dar nu putea înapoia. Azi așa, mâine așa, se rostogoliseră diverse feluri de-a-l strânge cu ușa, până la noaptea aceea. În locuință erau bătrânii, părinții. Nici vorbă să nu fi știut că nu de el vor da. Chiar le era în plan doar să-l sperie, amarnic, de să-i țâțâne oasele, să i se umfle ficatul cât să-l dea pe ochi afară. Și inima, sărman purice, să bată, să bată, să se zbată gâtuit. Ca să facă iute alt împrumut spre a-l înapoia pe primul. Banii…
Semănarea spaimei e un scop, da, dar nu te poți opri să nu te gândești și cum și-au făcut mâna de-alde ăștia prin gulaguri și kolâme, cum duc ei azi lipsa cruzimii, satisfacției? Teribil. Probabil că le-a intrat în gene, că doar nu cei de acum fuseseră primii torționari, ci înaintașii.
C-au mânjit cu sânge, iată, până sus pereții și tavanul, ca lupul din povestea scriitorului nostru moldovean. Au storcoșit bătrânii, le-au căsăpit capetele. Nu le-au pus în par, nu. Le-au lăsat holbate pe prag. Ce-o fi fost acolo dimineața! Cred că Istrate nici n-a respirat…
Cine ar fi putut cumpăra apoi casa aia? Părăsirea o mânca. Piaza rea o locuia. Chit că fusese refăcută, mitocosită, oferită pe mai nimic. Putea face asta doar o zână. O neștiutoare. Bineînțeles că ea habar n-avea, numai se minuna de cât de frumos e, aici, totul. Au tentat-o, i-au băgat-o pe gât, nici bine românește nu vorbea. A luat-o. Și când a pornit prima oară să ducă gunoiul la un tomberon uriaș din apropiere, s-a întors după patru ore, nu c-ar fi rătăcit, era doar o singură cale, ci pentru că nu se sătura de ceea ce i se dezvăluia în jur, în sat…. Până a fost s-ajungă într-o duminică și la biserică. Acolo s-a împrietenit cu tot muieretul, roată au făcut femeile în jurul ei. O și rupea deja pe limba locului și i-au șoptit binișor, binișor în ce casă a intrat. Ce crimă s-a făptuit acolo. Și-o duce acum, o poartă însângerată apele din somnul ei, fără să știe. Cumplit. Poate n-a dormit noaptea sau nopțile de atunci, poate a frământat gânduri și a căutat soluții. Dar ce limpezită s-a trezit într-o zi. Oricum ducea dorul muzicii. Nu-și propusese s-aducă aici pianul, într-o casă de vacanță, din țară îndepărtată, dar da, asta era. Sângele trebuia spălat. Nu zugrăvit peste el, uscat. Nu fusese de ajuns. Doar Lorit venea din Israel. Și gena ei știa. Sunt lucruri care se gândesc, dar nu se rostesc. I se pusese în cale. Ei…
Așa că i s-a luminat mintea, asta era, da, asta, de aceea i se păruse că numele satului, Șirnea, i se adresa, îi șoptea mereu: Shir Nah, cântă te rog. Șir-nea, cântă, te rog. Shir Nah, cântă…
Când fusesem invitată acolo, la o serată literar-muzicală, într-un salon de spectacole larg, cu tavanul înălțat anume, să nu absoarbă sonoritățile, ci să le îmbogățească, nimic nu știam încă. Pianul cu coadă se lăfăia între ferestre. Ce baie de lumină trebuie să-l fi scăldat în cântările de zi. Dar acum era seară, cu lumini difuze, penumbre. Ar fi mers și lumânări, dar prea era din lemn totul aici. Gazda se mișca ușor, aluneca printre oaspeți plină de farmec, fața-i iradia, era deschisă, caldă, fără fasoane și fițe. Chiar avea ceva de pâine blondă puțin rumenită. Cu făină albă. O anume strălucire, o îmbiere. A-i fi luat-o-n brațe fără motiv. La început, ți se părea că nu se cade. La sfârșit, n-o mai lăsa-i, se făcuse liantul.
Lorit asculta atent, chiar concentrată, să-nțeleagă bine ce se rostea, se recita, se citea, în limba cea nouă pentru ea. O ușoară cută i se adâncea între sprâncene, ca apoi aproape să sară în sus, cu aplauze din tot sufletul. Ce i se dovedea solar, atât de solar. Nu tenebros, niciun pic. Părea menită, da, să curețe locul de miasme și duhuri. Venită în zbor… Recitalul de pian ce-a urmat îi punea în valoare bucuria. Ca o recunoștință, pur și simplu, că trăiește. C-a venit fix aici, de la nisipurile și marea ei, între munții ăștia împăduriți și tainici. Îl adusese în vizită și pe soțul ei, acum în Franța, deși erau demult despărțiți, dar el era bolnav și aerul tare nu-i priia, îi rănea plămânii fragili. În pozele de pe pian, paloarea îi era întrecută doar de strălucirea ochilor. Îi plăcuse, da. Și pe fiu, cu nepoțelul. Căruciorul și premergătorul din camerele de sus o dovedeau. Deci nu fusese împiedicată, stăvilită de nimic, ardoarea cu care se așezase aici, în casa din Șirnea.
Au răsunat atunci, în seara aceea, Preludii și Nocturne de Chopin, Mozart, Liszt, Shubert… și piciorul lui Lorit, în pantof fin, cu toc înalt se răsfăța pe pedale, abia atingându-le. Acorduri, arpegii, goană pe clape, tremur, ecou câteodată prelung, ca un suspin… Aerul vibra. Sunete sidefii. Fluide. Clipeau aici, acolo…
N-aveam unghi bun de privit, mâinile ei îmi scăpau, dar piciorul acela, pe pedale, mă fascina. Părea pasăre temătoare, sfielnică, pe un pervaz plin cu firimiturele. Să se-mbuibe, să fie prevăzătoare, să-și dea ghies sau să fie gata de fugă în zbor… ? Nu părea hotărâtă, până ce se avânta și uita de sine. Avea viață proprie, alta decât a pianistei. Ei îi vedeam doar rochia de seară, ușor decoltată, cu poale dezinvolte, cloche, și părul fluturat. Un umăr nervos ținea ritmul. Iar ritmul era mai mereu viu și-n pasajele nostalgice, de lamentouri.
Așa că, la final, fără să fi ciocnit încă vreun pahar, am simțit că pianista va accepta propunerea mea jucăușă și va râde. Ce anume? Să facem o poză împreună, fără chipuri, doar cu picioarele alăturate. Al ei elegant, feminin, de concert, al meu cu pantalon vânătoresc, din stofă aspră, verde-închis, și-n ghete ușor înnămolite, că plouase. Și, pe drum, ce de băltoace. Doar asfaltul nu poposise acolo. Absolut, ce-a mai râs. Și, după ce lumea, destulă și pestriță, din sat sau unii veniți anume pentru serată, din Brașov și mai de departe, s-a răsfirat printre mesele cu platouri, m-am trezit că Doamna Lorit prepară pe loc o plăcintă cu brânză sărată, după o rețetă din Israel. Noroc că nu trebuia să-și suflece mânecile, nici șiragul de perle nu și l-a scos. Și mă caută anume, cu tava aburindă, să iau prima. De ce să mint? M-a topit. La propriu, că la prima îmbucătură m-am ars rău și-a trebuit să suflu bine, până s-o savurez. Apoi m-a topit metaforic, o bunătate.
Ce seară! Ce stele ieșiseră pe boltă și tremurau înghețate. Cu fumătorii, afară pe trepte, fără să crâcnim, stăteam cu capul pe spate, când am văzut că s-a deschis ușa, a năvălit un aer nădușit, gălăgie, râsete și pianista mea meridională, decoltată, a oftat luuung, fără să ne vadă. Un răsuflet. Ca o confirmare și o teamă spulberată. Reușise? Apoi, ne-a văzut, a dat să se jeneze, s-a retras instinctiv, și-a revenit, a râs cristalin, hohot ca de sticlă, clinchet, m-a luat după umeri, să „nu răcesc” și m-a strecurat din nou înăuntru, sărutându-mă ușor pe obraz. E de uitat asemenea seară? Asemenea femeie?
Ce-or zice -… de zic – pe Lumea Cealaltă, bătrânii născuți aici, trăiți aici, dar plecați atât de violent, azvârliți din lume, în momentul în care satul lor se dovedea a nu mai fi ceea ce știuseră dintotdeauna, ci intrase în Lumea de Azi, cea în schimbare, mare schimbare.
Că, uneori, lui Lorit, i se năzărea că-i străvede-n curte, când vântul învrăjbește frunzișul și șuieră lung, luung. Și-n cețuri, că cețurile prind chip câteodată. Numai că ea-și scutură pletele și le promite – „O să vă cânt și vouă. Numai pentru voi, ceva ce n-ați ascultat niciodată…”
O și face. Răsună cântări prin geamul deschis, străbat lumini… Numai că ei, moșul și baba, clatină din cap. L-ar dori mai curând pe Frunteș cu fluiera. Mai trebuie să se scurgă o vreme până ce Lorit, în sfârșit, îi va îmbuna cu pianul ei, așa se pare… Și oamenii, când trec pe cale, nu-și zic în gând, sau unul către altul – Uite casa cu pian, ci încă zic… „a lui Istrate.” O vor face și copiii lor ajunși mari. Așa bănui, așa presimt, fiindcă…

 

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg