În opinia mea, interviul, inclusiv literar, reprezintă o modalitate sau procedeu ori o probă de măiestrie a intervievatorului de a obține de la interlocutor sau intervievat cât mai mult din răspunsurile şi informațiile esențiale şi care interesează cititorul, şi, totodată, de a reuşi să te substitui atât personalității căreia i se ia interviul, cât şi lectorului. Rolul ziaristului sau realizatorului de interviuri este asemănător unui Socrate, de pildă, care a apelat la maieutică, o metodă prin care se urmărea şi se urmăreşte inevitabil şi inebranlabil ajungerea la adevăr, bine, frumos etc., pe calea discuțiilor şi a dialogului. El trebuie să pornească de la celebra zicere, „Ştiu că nu ştiu nimic”, pentru a scoate la lumină, a extrage din ascunzişul lor, de multe ori de nepătruns ori tenebros, gândurile cuiva, ca într-un proces de „naştere” sau „renaştere” a ideilor unui om. Cu ajutorul unor întrebări persuasive ori străbătătoare, cel care intervievează îl pune pe interlocutor în situațiunea de a descoperi, în aparență singur, marile adevăruri, stimulând, provocarisind contrarietatea acestuia față de ceea ce cunoştea în prealabil, dar şi o anume deschidere față de celălalt, în fine, îl determină la analize şi dezvăluiri, la descoperirea esenței lucrurilor. Un alt filozof important, Arthur Schopenhauer susținea că trebuie să punem întrebări într-o ordine diferită de cea cerută prin deducția pe care e nevoie să o extragem din ele, amestecându-le în toate felurile1.
Nu altfel procedează poetul și scriitorul Laurențiu-Ciprian Tudor în masivul, impozantul volum, apărut la Editura Spandugino din București în 2023, Cartea pașilor. Convorbiri cu Laurențiu-Ciprian Tudor, al poetei, prozatoarei și traducătoarei șaptezeciste Liliana Ursu, care a debutat în 1974 la revista Luceafărul și editorial în 1977 cu volumul de poezie Viața deasupra orașului la Editura Cartea Românească și este membră a Uniunii Scriitorilor din România din 1980 și din 1998 membră a Asociației Scriitorilor din S.U.A. El se încadrează în subgenul interviului literar și este realizat de un poet, Laurențiu-Ciprian Tudor (autor al unor cărți de interviuri de referință, dacă ar fi să amintim 365 de lămuriri în compania lui Laurențiu-Ciprian Tudor, realizată împreună cu Teodor Baconschi), cu un alt poet, Liliana Ursu, temele dezbătute trecând însă dincolo de lumea literară și culturală și literatura română ori americană, atingând și o problematică religioasă, creștină, istorie culturală, psihologie și sociologie. Cartea pașilor ne dezvăluie, arată și universul literar și cultural românesc din anii 1970, când a debutat Liliana Ursu, și până în prezent, dar și universul intim al autoarei sibience. Volumul este divizat nu întâmplător în 7 segmente denumite hărți (cifra magică 7 simbolizând în credința creștină, în Evul Mediu, liniștea, milostivirea și pacea, aceasta fiind interpretată astfel deoarece 7 este suma dintre numerele 3, care Îl reprezenta pe Dumnezeu și 4, simbolul celor patru elemente, patru vânturi, sau cele patru puncte cardinale). Cele 7 „hărți” sunt precedate de o introducție sau predoslovie, denumită, nici aceasta întâmplător, „Pridvor” (care înseamnă încăpere de la intrarea unei biserici, ce precedă pronaosul, cu arcade pe stâlpi dar și prima încăpere de trecere în unele case țărănești) și succedate de o încheiere, numită „Florilegiu”, de fapt, un grupaj de aprecieri și referințe critice despre opera literară a Lilianei Ursu. Primele două capitole-hărți sunt dedicate copilăriei și adolescenței autoarei din Sibiu, ca o devenire, ca un blagian „hronic și cântec al vârstelor”, o vârstă fericită, o vârstă de aur, cu subtitluri precum: Copilărie, locuri natale, părinți și bunici, apoi Școala, cel mai cuprinzător seif cu amintiri, Cotroceniul autoarei, mierlele, o adolescență tăcută sau Nichita (Stănescu, desigur).
În introducerea Cărții pașilor, numită „Pridvor” am remarcat analiza și meditația asupra Poeziei, Liliana Ursu considerând că poezia însăși este „o minune, un miracol al limbii, un suprafiresc tainic al ei, iar poetul este Lazărul poemului, el înviind sufletește prin poezie și îi învie și pe alții. Totodată, poetul posedă o vigoare magică de a comunica, de a înminuna lumea”. Într-o poezie, și față de alți poeți, Liliana Ursu nu caută atât versul, ideile, sentimentele, cât sonoritatea ori cântul, incantația magică sau cuvintele care o nasc iar. La incitanta întrebare a lui Laurențiu-Ciprian Tudor, potrivit căreia poezia este sora mai mică a misticii, poeta sibiană îi răspunde cu glasul altcuiva, care susține că: „Poezia este o fiică risipitoare a rugii. Ea, la un moment dat, se coace, se împlinește și se întoarce. Drumul de întoarcere al poeziei la plinătatea aceasta a rugăciunii”. În același capitol de introducere, cei doi coautori poeți abordează îngrijorătoarea problemă a dispariției autorului în literatura viitorului, cărțile vor fi creația unui autor multiplu, sau vor fi cu final la alegerea cititorului, ori vor fi texte fără semnătură, precum cele de pe Facebook, și de apariția literaturii făcute de inteligența artificială (AI), Liliana Ursu crede că dacă va apărea așa ceva, ea se va numi maculatură și nu literatură, aceasta din urmă nu va dispărea, nici nu va deveni artificială, ci genurile literare se vor menține și nici cărțile nu vor dispărea, iar bibliotecile vor fi la mare preț, chiar dacă vor exista în paralel cu cele digitale.
Trecând la primele două hărți, poeta Liliana Ursu vede copilăria ca pe o minune, ca pe o „îmbrățișare a lui Dumnezeu, o feerie, un ținut al bucuriei și al uimirilor, un început de rai în care mama și tata sunt mereu tineri și frumoși”. Copilăria, spune autoarea cărții Ordinea clipelor, este cea mai sinceră și nemuritoare iubire, cea părintească și îi dă dreptate lui Blaga, care spunea: „Copilăria este inima tuturor vârstelor”. Evenimentul-cheie, crucial al copilăriei Lilianei Ursu, bine punctat de Laurențiu-Ciprian Tudor, a fost, printre altele, educația religioasă creștină primită de la bunica autoarei încă de la vârsta de 3 ani (cu tot ce implică ea, mersul la biserică, rugăciunea, împărtășania, Crezul, Tatăl nostru etc.). Este evocat, ineluctabil, Sibiul copilăriei autoarei, un loc unic, inubliabil, cvasi-paradisiac, unde și-a odihnit adeseori ființa și poezia, de neuitat, cu monumentele și locurile emblematice: Piața Mică, Piața Mare, Podul Minciunilor, Dumbrava Sibiului, Orașul de Sus, Orașul de Jos, Împăratul romanilor, Parcul Sub Arini, Parcul Astra. Acestora li se adaugă două cărți de poezie pe care Liliana Ursu le datorează în întregime Sibiului, Piața Aurarilor și Grădina din turn, copilăria scriitoarei suprapunându-se perfect peste Sibiu și nu e vorba de o descriere a unui rai compensatoriu, un teritoriu recuperat poetic, ci chiar de un rai trăit în copilăria ei mirifică. Pe lângă Sibiu, și Bucureștiul a constituit un oraș al copilăriei Lilianei Ursu, deși această fericită vârstă a omului a fost una pe fugă, după cum mărturisește autoarea sibiană, care în Capitală a făcut școala primară și secundară și a fost impresionată cel mai mult de cartierul Cotroceni cu frumoasele lui case în stil neoromânesc și Art Déco, dar și literar, artistic, parte lentoare post-bizantină, parte cultură franceză, germană sau anglo-saxonă. În ceea ce privește adolescența, perioadă a marilor întrebări, timpul arderii lor celei mai vii, despre care Laurențiu-Ciprian Tudor crede pe bună dreptate, că nu a fost una importantă pentru Liliana Ursu, ea spunând într-o discuție anterioară că a fost o perioadă grea și că a avut o „adolescență tăcută”. Autoarea cărții Visul rezumă această perioadă în următoarele cuvinte: o pasăre, o singuratică, dar și o îndrăgostită, prima iubire și cosmicitatea ei. Pe scurt, era o adolescentă atipică. De asemenea, Liliana Ursu subliniază că în această perioadă „se vorbea de dragoste și nu de sex”, noi românii aveam “rușine, decență”, eram „curați sufletește”, nu se murdăreau cuvintele, iar limba română nu era siluită, cum se întâmplă, din nefericire, în prezent. Apropo de cuvinte, Ursu este de părere că acestea pot ucide sau învia, iar cei care scriu, filozofii, istoricii, jurnaliști și, desigur, scriitorii, au o mare responsabilitate, fiindcă vor da seamă de fiece cuvânt la Judecata de Apoi. Ea mai spune că în calitate de scriitor, de jurnalist TV și de radio, ca profesor a avut întotdeauna mare grijă să-și facă auzit mesajul cu delicatețe, dar în același timp, cu fermitate. „Adevărul, înainte de toate. Și cuvintele cele mai adecvate rostirii lui”. Și, cel mai important, adaugă Liliana Ursu, să dea speranță și să-și ia drept aliat frumusețea și bucuria ce o pot stârni cuvintele ei, ecoul lor în sufletele celor cu care comunică prin poezie, reportaj, documentar sau lecție predată. Sau, după cum spunea marele Kafka: „Scrisul este o formă a rugăciunii”.
În cea de-a treia hartă a convorbirilor, a Cărții pașilor, Liliana Ursu lămurește ideea hărților ascunse ale vieții sale, fiind vorba despre perspectivă, „ești de unde privești”, harta ascunsă fiind o oglindă a întâmplărilor, a întâlnirilor, a oamenilor de răscruce, care au dat o direcție benefică a destinului său, apropiindu-se mai mult de Dumnezeu, schimbând radical calendarul ei sufletesc. Vizavi de harta care conține toate cele 7 hărți ascunse, ca un fel de puzzle, de fapt, ea oglindește ineluctabil, împlinind toate evenimentele și vârstele sale esențiale și îi îmbrățișează inebranlabil cu iertare și iubire pe toți. Mesajul acestei hărți este unde să-ți afli fericirea, împlinirea, poeta din Sibiu aflându-și acel ritm fericit al timpului prin rugăciune și poezie. Cea mai recentă carte a ei se numește Fericita lumină și încearcă să transmit tocmai această fericită lumina care este rostul vieții noastre. Cea de-a treia hartă cuprinde frumoșii ani ai facultății, când a erupt etnian scrisul ei; cei 9 ani de televiziune, Liliana Ursu lucrând la TVR, unde la început a fost redactor, făcând emisiuni literare de 30 de minute, majoritatea live sau în direct, pe canalul 2, mai puțin politizat de comunismul vremelnic biruitor, prinzând cei mai buni ani ai „dezghețului”, o perioadă de relativă dar înșelător-amăgitoare libertate editorială. Apoi, Liliana Ursu a fost realizator la redacția emisiunilor pentru străinătate, la Radio, în timp ce studioul de film al Radioteleviziunii Române (în acea perioadă, Radioul și Televiziunea formau o singură instituție), a reprezentat a doua experiență a Lilianei Ursu, a doua sa viață televizivă, ea realizând filme documentare precum: Pe urmele lui Ștefan cel Mare, Săliștea Sibiului și Mărginimea sau Valea Frumoasă și Sadoveanu. A patra hartă, cuprinde perioada sau vârsta situate între 30 și 40 de ani, cu texte despre Odysseas Elytis, nașterea fiului poetei, apoi perioada de la televiziune la radio și de la radio la teatrul radiofonic, radioul reprezentând pentru Ursu un exercițiu de revenire la normalitate, și nu o pedeapsă cum s-ar crede, chiar dacă limitată în acele vremuri anormale, și sub presiunea tot mai mare a cenzurii din televiziune. De asemenea, în acest capitol se vorbește despre rafinata Generație 1970, din care a făcut și face parte și Liliana Ursu, o generație de poeți decomplexată, fiindcă își cunoștea valoarea, caracterizată prin simțul eleganței, al tradiției și al continuității. Deși este cotată drept generația cu cei mai numeroși critici, e numită și „promoția fără critici”, deoarece, motivează istoricul literar Laurențiu Ulici, „se scria relativ puțin despre cărțile autorilor și puțin, sporadic, fără continuitate și fără interes teoretic și asta o bună bucată de vreme, aproape întreg deceniul ei de afirmare”. Menționăm că această generație conține o listă de cel puțin 15 critici și eseiști de primă mână, din care îi enumerăm pe: Eugen Negrici, Livius Ciocârlie, Andrei Pleșu, Marian Papahagi, Cornel Moraru, Ioana M. Petrescu, Petru Poantă și Mircea Iorgulescu.
Cea de-a cincea hartă (între 40 și 50 de ani), pe care Laurențiu Tudor o numește „cea mai importantă hartă a vieții” Lilianei Ursu, „un mare deceniu care începe cu o revoluție și se încheie cu o Americă, o nouă Americă”, au fost cei mai percutanți ani ai vieții autoarei sibiene, dominați de mari bucurii și descătușări, dar și de adânci suferințe, precum pierderea părinților. Liliana Ursu, poeta creștină, consideră că aceasta reprezintă cea mai important decadă a vieții sale, fiindcă l-a descoperit pe Isus Hristos și Biserica Lui, a descoperit bucuria Sfintei împărtășanii, a liturghiei vindecătoare, a rugăciunii comunitare, înțelegând cât de important este familia duhovnicească, cea de duminică, intrând în rânduială. Această hartă înseamnă, totodată, și întâlnirea cu două mari nume: filozoful Constantin Noica și lingvistul și lexicograful Aurelia Bălan Mihailovici, de care este legată înduhovnicirea autoarei cărții Înger călare pe fiară, pe Noica întâlnindu-l atât la Sibiu la Colocviile de Critică ale revistei „Transilvania”, cât și la Păltiniș.
A șasea hartă (50-60 de ani) începe fulminant: o nouă Americă, a treia, de această dată, ca profesor asociat în USA, la Universitatea de Stat din Louisville, din statul Kentucky, însemnând o oportunitate câștigată prin concurs și mai multe cursuri predate, și, printre altele, cu traduceri din opera „copilului teribil al anilor 1970”, scriitorul și prozatorul Raymond Carver, supranumit și „Cehov-ul Americii”, sau cel care a revigorat proza americană a anilor 1980 cu povestirile și nuvelele lui minimaliste ca un fel de „safari retrospectiv, cu imperativul acum”, Liliana Ursu împrietenindu-se cu poeta americană Tess Galagher, fosta soție a lui Carver. De asemenea, în această decadă, Liliana Ursu este distinsă cu Ordinul Național „Meritul Cultural” în grad de Cavaler și îi apar două antologii, o antologie Liliana Ursu în limba germană, Oglinda fluturilor și o alta cu 18 poeți din Sibiu, intitulată Vistieriile cetății. În fine, a șaptea hartă (60-70 de ani), reprezintă anii cu cea mai binecuvântată amplitudine, perioada aducând un senin unic și însemnând o provocare de a continua să-și scrie povestea, să se cuibărească în cuvinte, să pășească în lume, să deseneze vise etc. Sunt și anii de aur ai poetei, când Bunul Dumnezeu i-a dat darul cel mare, nepoții; anii pelerinajelor esențiale, de rodiri duhovnicești, precum cele de la Patmos și Constantinopol, de fapt, o altă hartă ascunsă, dar și perioada când au apărut alte două volume, Cerul de deasupra cărții, cele 100 de poezii inedite ce deschid antologia Loc ferit din 2014 și volumul din 2019, Fericita lumină.
Ca o concluzie, Cartea pașilor, care este și un mixaj fascinant de dialoguri, poezii, proze scurte, pagini de jurnal și solilocvii, în care se remarcă iscusința, răbdarea, documentarea și cultura intervievatorului-poet Laurențiu-Ciprian Tudor, reprezintă, până la urmă, dincolo de rememorarea vieții și creației literare și cinematografice aparținând Lilianei Ursu, încă o treaptă spre experiența fericirii și a întâlnirii cu Dumnezeu, spre sfințirea vieții și către cea de-a opta hartă a vieții poetei, cea mai importantă, idealul absolut, ajungerea la Mântuire.

 

 

Notă
1 Arthur Schopenhauer, Arta de a avea întotdeauna dreptate, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2010, p. 39.