Blanca Trandafir
Drumul cuielor
Editura Brumar, 2018

 

 

Motto: Dreaptă stau și, vai, nechibzuită

Exactă definiție lirică oferă citatul precedent a ceea ce înseamnă un debut poetic, care presupune, simultan, cele două atitudini: dreapta siguranță a gestului începător, sfidător și nebunia „oarbă” a riscului, a saltului în gol. Blanca Trandafir debutează cu un volum mai blând decât titlul, dar perfect acoperitor în sensurile lui. Titlu – metaforă a vieții dar și a poeziei. Deopotrivă mers pe cuie. Sfâșiere a cărnii și extaz, purificare. Să debutezi cu o pre-cuvântare („panglicotomie” zice inimitabil domnia sa) a lui Șerban Foarță, bănuiesc a nu fi numai o bucurie, ci și o imensă povară. Mai ales că Poetul procedează la o cavalerească învestire, ceremonial fără rabat, punctând exact locul și modulațiile acestei poezii. Nu este o formală laudatio, ci o generoasă arătare a pragului și a ceea ce se deschide dincolo: uite în ce lume ai intrat! Riscul debutului în poezie, azi, te smulge din normalitate, chiar într-o vreme în care acest cuvânt nu mai poate fi scris decât în ghilimele. Adică nu mai are referent. Adevărată crucificare orizontală, pe foaie. Cine caută altceva, glorie, sau măcar recunoaștere publică, defulare sau înșurubare într-o ipotetică, vag și fals romantică „eternitate”, eșuează dinainte de a scrie. Poezia, azi, nu mai iese din foaie, a redevenit bi-dimensională. Ca la începuturi, o operație inevitabil narcisiacă. Tocmai refuzul de a căuta cu orice preț exterioritatea șocului face poezia acestui volum credibilă. Este o lirică a unei soumission deloc epică, deloc în ton cu feminismele locvace. Deloc revendicativă. Cu adevărat feminină, de la stele la viscere. Femeia își trăiește iubirea ca închinare, ca supunere înălțătoare. Neomițând nimic, în raportarea la acel Domnul meu („De mine,-n mine te-ai ascuns:/unde ești, oare,/Domnul meu?/Ești eu?/Ești eu?”) fără nicio altă determinare. „chiar dacă mor/ce ți-ar mai fi o moarte?”, interoghează cu sinceritate poetică. Avem a face cu un fel de psalmi păgâni sau de rostiri ale miresei din Shir Hashirim. Evitând alegoria facilă. Poeta nu cade în greșeala curentă, mai ales la începuturi, de a vrea să demonstreze ceva, nici măcar propria excelență. E atentă la sine însăși (sau la sinele) și spune direct ecourile acestei auscultări. Cu jubilație senzuală deseori, cu deznădejde alteori.
„Într-o grădină, printre bălării…” se desfășoară poezia raiului nostru căzut. Iar șarpele este venit direct din eresurile magice: „voi intra-n pământ/pân’la Ziua Crucii/cum reintră șerpii;”. „Subpământa” șerpilor evocă energii telurice de care Blanca nu se dezice, în elanuri de frenezie expresionistă, fără risipă de mijloace. „Absolutul este putința ta de a mă strânge la piept odată pentru totdeauna! Absolutul este putința mea de a te confunda (contopi – aici este tot una) cu Dumnezeu”. Puțin grandilocvent? Nu, doar simplu! Iar confuzia amintită, poeticește fertilă, ambiguitatea identității celuilalt formează axul volumului. Un titlu spune „Deasupra nopții mă ridică plânsul” și ni se sugerează astfel cealaltă mișcare, cea ascendentă. Stilizarea gesturilor, calinitatea unora, alternând cu vehemența tăioasă a altora, ține de un firesc, care e al poeziei autentice. Citez integral Plouă „iar eu,/treptat,/mă umflu,/învinețindu-mă/și putrezind;/mă dezintegrez/în ploaia batantă/lung-îndelung/așteptându-te, după/ce fostu-ți-am/cocotă/sau gheișă”. Formal, autoarea dă dovadă de multă libertate, dar lucrează mai ales prin eliminare, prin șlefuire, nu este o poezie (a)cumulativă, ci una expulzată în cuante de imagini din viscerele sufletului, cum zicea cineva. Joacă de la un ludic provocator („Ai luat un fluture oranj,”) la sentențiosul romantic: „Ci te urmam cu aripile-mi roase,-n/cădere, – fericită//că mă izbeam de sol,/că mă iubeai/cu frigul morții-n oase”.
Erotică, într-un sens foarte elaborat și poezia aceasta caută reîntregirea ființei. Înstrăinarea modernistă, senzația de a nu fi de aici, sunt mereu completate de un sentiment al lui let it be, nu e o poezie a revoltei, ci una a plutirii existențiale, chiar când există teama de înec. „Mi-era moină”, spune într-o gramatică poetică perfect coerentă în reflexivul (și reflexivitatea) ei implicit(ă). „Cel mai pervers amor, altminteri,/e să privești în suflete adânc” decide autoarea, atrăgând atenția asupra funcției de pharmakon (leac și, deopotrivă, otravă) pe care o are poezia. Etern voyeur-istă, căci direct spre suflete îi e ațintită privirea. Cunoaștere, con-topire erotică prin imagine, durere și alinare a sufletului. Sigur că e spaimă când privești în suflet, mai ales al Celuilalt, după vorba psalmistului „adânc pe adânc cheamă în glasul chemării apelor Tale”. Poate (și) din cauza asta orice poezie ascunde o doză (letală?) de teroare. În măsura în care te face să vezi. Stilizarea abisului, definiție de (în) lucru a poeziei… Uneori poeta are îndrăzneli argheziene: „Mi-erai atât de drag când era ceață/și-n mine răbufneai ca un centaur”. Sau „În van m-arunc în vis să mi te-nchipui:/în colb doar urma pașilor rămâne/pe mare însă nu o vezi, n-o pipăi!”. Sau, într-unul dintre cele mai bune, mai puternice poeme din volum, îl citez întreg: „Se făcea că la un lat de palmă de tine/m-am trezit./Printre pleoapele-mi întredeschise te privesc/și mă bucur că mai dormi și că-ți aud/la un lat de palmă respirația!/Aș vrea să te sărut dar buzele-mi în unde s-ar topi!/Aș vrea cu brațele-mi să-ți încolăcesc gâtul/dar ele-ar curge șiroind pe trupu-ți./Așa că stau cuminte-n așternuturi/până când fi-vei pruncul meu și-ai să-mi sugi pieptul…/Aș putea genunchii-mi să-i îndoi/peste și între/coapsele tale goale/frângându-ne trupurile – însă/genunchii-mi stau tăcuți în coadă de sirenă!/Aș vrea să te miros, să-ți ling/pântecul dar gura mea ca două/jumătăți de stridie/cu limba-mi despicată cu tot/s-ar sparge în bucăți… Încât/la doar un lat de palmă de tine-mi sorb cuminte/cu frica-n sân să nu o pierd să nu/o ia la vale/fericirea”. De altfel libertatea trecerii de la suavitate la frison este una dintre calitățile acestei poezii. Să subliniem că titlul trebuie mereu citit ca prim vers și că este remarcabilă tocmai calitatea poeziilor cu rimă, prin naturalețea rostirii, reflectată în muzicalitate. Care dă poeziei un fel de ceremonie „medievală”, evocându-mi baladescul Cercului sibian, uneori și prin recuzita poetică. O altă formă folosită de câteva ori este cea a invocației populare, a descântecului fulgurant: „Cum îmi arzi/ieri și azi/pe cărbuni/roșul brun/de mi-l faci/violet!”; „Ceas domol/de apus/cum te scurgi/tot mai sus!//Cum îmi bei/vinul dus/după ei!//Cum îmi dai/prin scaieți/și susai/un măr copt/mălăeț!…”
Volumul, în întregimea lui, este foarte atent „lucrat”, nu este o simplă adunare de poezii, se simte ideea unificatoare și grija dozării. Ai senzația înaintării prin el în sufletul unei femei. Între senzorialitate (stolul de grauri, mușuroiul de furnici, frunzele, fructele, râul, mânzul, ploi, orăcăitul broaștelor, noaptea, iarba, iarna șamd) și sentimentul total, fără rest ego(t)ist, al dăruirii feminine se țese atmosfera volumului. Femeia este un fel de magdalenă pictural agățată de picioarele iubitului. Imaginea este polemic desuetă, și tocmai de aceea foarte pregnantă de sens: „Îți țineam numai gleznele/ strâns/și-ți sărutam tălpile,/una câte una,/pe rând,/cum se ridicau/de la pământ.//Iar Tu mergeai șleampăt/și șchiopătând,/cu mine-agățată/de gleznele-ți ca niște/lanțuri de plumb.” Da, poetul e central, cum spune abstrusul text final, situat la o pururea distanță de circumferința lucrurilor înconjurătoare. Ăsta e blestemul și darul lui. E central și centripet, adică spre el curg toate. Precum cele două Lecții nichitiene din Opere imperfecte, sunt cele două texte: cel liminar: M-ai întrebat odată ce-i absolutul pentru mine și cel final: O oarecare stare de absență. Adică niște arte poetico-existențiale (m-am întrebat cândva dacă există „artă poetică” pur și simplu, sau orice text care primește o astfel de didactică etichetă este, până la urmă, o mărturisire de existență) „Nu mai pot, Îngere,/să duc/cui cu cui/toate săruturile Lui/care-mi fac gramatica să sângere,…” spune o poezie dinspre final. Scrierea aceasta, pe care am numit-o, evident metaforizând, cuneiformă evocă mereu ceva tăios. Este nu numai ceva de fachirică depășire a suferinței în această metaforă. O trimitere la pierderea ponderabilității pe care de totdeauna o invocă poezia. Dar comparația citată mai sus se cere dezvoltată într-alt spațiu. Care nu mai este zbor, ci fixare. „Palma bate-mi-o în cui/Pe crucea de carne/când lumea adoarme”…zicea Nichita. Dar despre crucea cărnii cine-i mai potrivit să scrie decât femeia? Sărutul Lui este această fixare în corp. Iar imaginea unei gramatici sângerânde, dacă depășim impulsul imediat de a face glume politice, este una dintre cele mai originale din volum. Cuvintele, semne care sângerează, devin în discursul îndrăgostit stigmate. Pornit de la un evanescent eden și trimiteri la în-fruptare și la Ispititor, volumul se încheie cumva rotund cu aceste răni ale ramelor (da, e o icoană în ultima poezie! Și bănuim, nevindecabilă, rana cuiului din peretele casei bunicilor de unde a fost luată) și ale rumorilor punctuației.
Când debutezi atât de matur, ceea ce-ți mai rămâne de parcurs nu este decât un biet drum al cuielor…