Câteva întrebări și unghiuri moarte rămân încă în suspensie în urma acestei dezbateri asupra identității procedural-mentale a scriitorilor.
Sunt primele două categorii etanșe, în sensul că un creator aparține unei singure și unice categorii? (Cea de a treia, modernii sunt prin definiție proteici. Problema nu se pune pentru ei.) Stilul de lucru care decurge din tipul genetic este același la toate nivelele genezei, între aspectul macroscopic și multiplele aspecte microscopice? Acest stil de lucru depinde în mod exclusiv de natura psihomentală înnăscută a creatorului sau intră în joc și alți factori, unii aparținându-i precum bagajul cultural, parcursul biografic, cunoașterea unor limbi străine, natura și dificultatea proiectului pe care si-l propune …? Admitem ca un principiu de explorare faptul că aparențele sunt înșelătoare.
În primul rând, cele două categorii principale nu sunt etanșe iar un scriitor nu este ostatecul unei singure categorii putând voiaja de-a lungul vieții și creației de la o categorie la alta. Goethe evoluează de la Werther, în geneza căruia este în întregime rapsodic, la ultra artizanul din Faust, Balzac îşi face gamele timp de zece ani cu o maculatură destinată presei uşoare şi cabinetelor de lectură din epocă, înainte de a da, la 30 de ani, o primă lucrare considerată: Şuanii, abia după care cariera lui de autor major demarează. Or acest antrenament prealabil îi va asigura o mai mare spontaneitate ceea ce face ca în lucrările lui ulterioare, fără a deveni un rapsodic propriu-zis pentru că va continua să le corecteze de șase – șapte ori, să parvină la o calitate, la un volum al scriiturii şi la o rapiditate care ne-ar îndreptăți să-l vedem ca pe un rapsodic la nivel global și într-un prim timp genetic, dublat de un artizan la nivel de detaliu într-un al doilea timp. Există deci o scindare procedurală a scriitorului în funcție de nivelul genezei pe care îl lucrează. Nu mai putem vorbi de artizan integral sau de rapsodic integral. El este și una și alta, alternativ, în funcție de aspectul genezei pe care îl concepe și de dificultățile pe care el i le opune.
După opinia noastră în diada artizan – rapsodic, în aparență antinomică, singura diferență între cele două tipuri în momentul în care considerăm împreună nivelul de suprafață și nivelul de profunzime consistă în faptul că artizanul prezintă timpi de reacție (mult) mai lungi la provocările proiectului şi recurge la un ansamblu de artificii procedurale de suprafață pentru a le rezolva în vreme ce rapsodicul se cantonează un timp mai scurt dar în permanență la nivel de profunzime. Ceea ce este însă fundamental, esențialul materiei fictionale, iese în cazul amândurora tot din inconştient. „Este propriu operei de artă de a face inconștientul conștient” (Ionesco 1996, 166).
Vorbind de tipurile de „generatori“, un aspect istoric esențial se cuvine menționat. În perioadele mai vechi geneza era relegată pe un loc secundar în sensul că autorul nu era sau era prea puțin conştient de existența şi problemele ei. El crea, pur și simplu. Pe de altă parte ea era considerată partea penibilă a operei, scutecele ei murdare, nedemne de a fi etalate în spațiul public și care ar fi aruncat o lumină negativă asupra genitorului ei: din divinitate omnipotentă ar fi devenit un lamentabil truditor. În vremurile moderne, mentalitatea evoluând, actorii domeniului realizează că tribulațiile penibile ale invenției conțin aurul euristicii creatoare, iar tot ce ține de raportul operă-geneză capătă o cu totul altă demnitate. Ca urmare spațiul ocupat de zdrențele genetice tinde să se hipertrofieze, invadând nu numai literatura anexă – epistolografia, jurnalele de autor, articole, interviuri etc. -, dar câteodată, mai rar este adevărat, chiar şi opera propriu-zisă. Vedem fenomenul la Katherine Mansfield, Bataille (Foucault 1970, 5), Joyce (Finnegans Wake), iar în ultimă instanță creația acaparează viața de fiecare zi, corpul, psihologia însăși a creatorului. Cei mai mari – Goethe, Coleridge, Flaubert … – și-au organizat și trăit viața în religia creației. Scriitorul se dizolvă în realitatea pe care o tratează. Katherine Mansfield îi mărturisește prietenei Dorothy Brett, pictoriță: „Când pictați mere, simțiți sânii şi genunchii dv. devenind şi ele mere? […] Când scriu ceva despre rațe, vă jur că sunt o rață albă cu ochiul rotund care pluteşte pe baltă […] faptul de a se transforma în rață este ceva atât de pasionant încât îmi pierd respirația […]” (scrisoare Mansfield>Brett 11 oct. 1917).
Într-un al doilea timp, consecutiv transubstanțierii descrise, se petrece actul creator. „Ceea ce vine după aceea, este momentul în care se aseamănă cel mai mult raței, mărului, sau Nataşei pe care nici unul dintre ei n-ar putea s-o facă; şi doar atunci sunt recreate” (Ibidem).
Pe scurt, odată devenită rață sau măr, creatoarea se comportă altfel decât ar fi putut s-o facă aceste două „entități”, face un „salt divin în mijlocul conturului mărginit al lucrurilor”. Este un salt pe care n-ar fi putut să-l facă fără respectiva transubstanțiere. Deducem că în alognozicul de acest tip se înrădăcinează una dintre forțele majore ale creației. Am putea interpreta acest fenomen ca pe o amplificare a rolului procesului, a mişcării în raport cu „materialitatea” produsă, cu rezultatul static. Într-un anume sens, geneza cumulează şi funcțiile operei. Textul însuşi nu pare a mai dispune de punctul final consacrat. Scriitura pare desferecată, devenită scop sine, incapabilă de a se opri de la sine, cu tendința de a se constitui într-un fel de Limbaj-logos. Impregnată de funcții suplimentare, ridicată la rangul de Cuvânt-mentalitate, constituită într-un Limbaj-lume autonom, ea a recuperat în secolul al XIX-lea ceva din triplul semantism pe care vocabula logos îl avea în greaca veche: cuvânt, idee şi act.
Când Joyce spune în scrisoarea citată mai sus: „sunt mulțumit că am făcut ce mi-am propus să fac”, cu toate că extrem de vag, am putea deduce că cei care nu fac şi refac ceea ce au pe război riscă să nu-si atingă obiectivele în termeni de constituire a unui genom interior. puternic. Or, abia după acest sentiment de plenitudine, de „mulțumire”, Ulise devine capodopera cunoscută şi nu mai înainte.
În acest sens, ar fi interesant de cercetat faptul dacă monumentele umanității – Divina Comedie, Faust, Legenda secolelor, Childe Harold, Zgomotul si furia – corespund mai degrabă rezultatului unui efort artizanal, concentrând o uriaşă cerebralitate, şi dacă nu cumva fenomenul rapsodic corespunde unei literaturi mai uşoare, spumoase, încântătoare, dar de suprafață. Altfel spus, dacă există o diferență axiologică între cele două categorii definite aici.
Ar mai fi un alt aspect înșelător evocat deja, asupra căruia ne vom apleca mai pe larg ulterior şi care poate conduce la o clasificare eronată a scriitorului în rapsodic, în vreme ce în realitate el rămâne un artizan. Pe măsură ce un proiect este pe şine, textualizarea este avansată iar scriitorul are o vizibilitate suficientă asupra a ceea ce are de făcut în continuare, efortul imaginativ diminuează iar o parte din capacitatea de afabulație care se disponibilizează scriitorul o consacră embrionului unui alt proiect pe care îl are în vedere. Iar în momentul în care, primul proiect terminat, scriitorul dispune de suficientă materie ficțională pentru a se lansa direct, fără ezitări, în redactarea celui de al doilea proiect. Aceasta poate conduce la impresia că este un rapsodic. Eroarea provine din faptul că în cazul lor, manuscrisele preliminare (avantextul) sunt substituite de o avanreflecție ceea ce îi legitimează fără nici un dubiu drept artizani. Identificăm aici o complementaritatea conştient/inconştient care face ca atunci când inconştientul (orologiul interior) este debarasat de o parte dintre obligațiile în curs capacitatea disponibilizată să fie utilizată pentru a reflecta la noul proiect. Este cazul lui Voltaire, al lui Balzac, al lui George Sand, Trollope, Norman Mailer şi al multor altora care imediat ce terminau o carte începeau illico presto o alta. Am numit acest fenomen al încălecărilor a două sau mai multor proiecte geneză polifonică sau în contrapunct. Suntem în fața autorilor care lucrează mental la mai multe proiecte în același timp dar pe care caracterul mecanic, fizic, al redactării îi obligă să le scrie în succesivitate.