Într-o primă fază a carierei lui, Balzac este autorul neîndemânatic și incult etichetat ca atare de Emile Faguet și Mircea Eliade. În consecință trenează cu piesa Cromwell timp de trei ani, fără să o poată termina. „Cred că m-am schimbat şi că în privinţa ideilor, a meşteşugului şi a multor lucruri, în ultimii doi ani am realizat o diferenţă echivalentă cu aceea dintre un copil de zece ani [a se verifica] şi un bărbat de treizeci. Am meditat, lucrurile s-au aşezat în mintea mea şi, recunosc că natura a fost foarte darnică cu mine în ceea ce privește sensibilitatea şi inteligenţa. Sunt încredinţat că voi izbuti să înfăptuiesc ceva, deşi Cromwell1 nu face două parale si n-are nici măcar meritul de a fi un embrion.” (Balzac>Laure Surville, 2 aprilie 1822)
După Cromwell urmează o perioadă în care, constrâns de extrema precaritate a vieţii pe care o ducea şi de somația părinților că în caz de eşec ca literator singura perspectivă pe care i-o rezervau era cea de „clerc” în cabinetul unui notar, Balzac scrie logoreic și prost. Îl regăsim sub diverse pseudonime – Horace de Saint-Aubin, Auguste de Viellerglé, Lord R’Hoone pe texte ușoare, pe gustul epocii: Jean-Louis sau fata găsită, Tartarul sau întoarcerea exilatului, Annette şi criminalul, Vicarul din Ardeni … – scrieri alimentare destinate cabinetelor de lectură de care nimeni nu mai vorbeşte astăzi. Dacă este să-i dăm crezare lui Stefan Zweig care s-a documentat amănunțit asupra acestei perioade a demiurgului Comediei umane, după 1824, maşina exogenă fiind lansată în plină viteză, Honoré lărgește gama produselor sale scripturale la Coduri şi Fiziologii, scrieri la modă destinate să amuze și să educe mica burghezie din epocă: le Code des honnêtes gens ou l’art de ne pas être dupe des fripons, L’Art de mettre sa cravate, un Code conjugal care mai târziu va deveni respectabilul Physiologie du mariage, Code du commis voyageur, L’Art de payer ses dettes et de satisfaire ses créanciers sans débourser un sou, Manuel complet de politesse. S-au vândut din aceste subproducţii, se pare, douăsprezece mii de exemplare. Cele zece mii de rânduri pe care tânărul desperados literar Balzac le-ar fi aşternut pe hârtie în acești ani de „lamentabilă prostituție” (Zweig), n-au nici o legătură cu arta literară, dar au constituit un benefic exerciţiu de gândire şi de estetică a expresiei. Pe de altă parte, sub raport material și psihologic, l-au scos din mizerie, dându-i încredere în el însuşi şi în capacitatea lui de a-şi câştiga viaţa din scris. Cel puţin două dintre producţiile acestei perioade care va dura câţiva ani buni se ridică deasupra celorlalte: Annette şi criminalul, în care criminalul devine o „figură prestigioasă pentru romantism” (Gengembre) care prefigurează naşterea lui Vautrin, şi Wann-Chlore (1825) în care se simte deja „amprenta lui Balzac” (Gengembre). Ucenicul scriitor are deja 26 de ani şi se apropie de forma sa de croazieră. Apariția Șuanilor și a Fiziologiei mariajului în 1829 reprezintă un punct de frontieră între o ucenicie reușită în ale scrisului, un început de celebritate și apariția unora dintre embrionii marilor lui centre de interes ficționale: romanul istoric, reflecția asupra cuplului, a familiei, a ascensiunii sociale impetuoase care vor traversa Comedia umană. Este de asemenea momentul în care scriitorul, care începe să fie conştient de propria valoare, nu se mai ascunde în spatele pseudonimelor și începe să semneze cu adevăratul său nume. Autorul Iluziilor pierdute este un exemplu ideal sub acest raport pentru că se autoobservă şi se autotestează în permanenţă pentru a-şi evalua maturitatea creatoare. Devorat de o ambiţie uşor megalomaniacă, Balzac constată satisfăcut progresele talentului său: „[…] azi-dimineaţă mi-am regăsit în sfârşit pe deplin acea energie care mi-a permis să trec peste toate piedicile din viaţa mea şi n-am să mă opresc tocmai în clipa când sunt pe punctul de a mă situa în fruntea celor mai inteligenţi oameni din Europa. Dar, vezi tu, timp de o lună de zile, la Saché, am făcut pentru Gosselin2 un efort prea violent. Am vrut să mă depăşesc pe mine însumi ca să demonstrez că talentul meu se află în plin progres iar asta m-a istovit. Această Notice biographique sur Louis Lambert este o operă în care am vrut să mă întrec cu Goethe și Byron, cu Faust şi Manfred şi lupta nu s-a sfârșit căci corecturile încă nu le-am făcut.” (Balzac>Laure Surville, 20 iulie 1832)
Adevăr confirmat de însuşi marele său detractor, Sainte-Beuve, care admite într-un articol publicat în Revue des Deux Mondes în 1834: „Se simte omul care a scris treizeci de volume înainte de a dobândi o manieră […].”
După noi, poate meritul cel mai mare al lui Balzac, regalist şi legitimist convins şi constant, la polul opus unui Hugo care s-a comportat mai degrabă ca o giruetă politică de-a lungul întregii vieţi, este „interpretarea contrarevoluționară a Revoluţiei” (Gengembre) încrustată în filigranul Comediei umane. Vedem în ea „le déreglement de la France depuis 1789” (Goncourt Journal, 31septembrie 1857), ceea ce explică multe fenomene negative ale societății franceze contemporane: distrugerea ordinii şi a coeziunii sociale, stângismul incult și fanatic pe care Lenin însuși îl calificase în 1917 de „boală a copilăriei comunismului”, eliberarea energiilor individuale cu principiul concurenţei generalizate în care fiecare individ este în război contra tuturor celorlalţi. Curajul de a se fi poziționat politic de această manieră nu este comun și îl înalță pe scara morală. Cu toate că mai puţin editat și tradus decât Victor Hugo iar la un moment dat chiar decât Simenon, Balzac a intrat de plain pied în panteonul literar mondial.
Jack London urmează un parcurs asemănător cu cel al lui Balzac. Pe când nu este încă scriitorul de mare aplicație care va deveni mai târziu, se pretează la scrieri comerciale care se vând foarte bine – „maşina sa de fabricat povestioare, deşi el le ura şi le lua în deriziune, s-a dovedit a avea succes”, ajutându-l să-și plătească facturile, un nou set de anvelope pentru mașină şi „cratiţa de pe foc” plină pentru o bucată de vreme. Dar acest răstimp de exerciții minore, recunoaște el însuși, „i-a dat timpul pentru opere mai ambiţioase.” (London 1999, 178) Succesul nu este dezirabil în orice condiţii, iar eşecul poate fi benefic şi facilita ascensiunea spre capodoperă.
Balzac reproduce modelul cel mai curent al artistului care evoluează pe principiul lui Dante și Montaigne: autorul creează romanul prin propriu-i efort de reflecție iar romanul odată creat reprezintă o experiență care îl propulsează pe o treaptă de virtuozitate artistică superioară, creează autorul ulterior. Altfel spus, fiecare geneză reprezintă o experiență şi un antrenament dificil care fac ca, odată cu fiecare reușită, autorul să escaladeze o treaptă pe scara fineței și agilității gândirii şi expresiei. Se pare că există şi cazul în care autorul acceptă presiunea istoriei în scrierile sale, se hrănește din mari încleștări revelatoare pentru natura umană, din evenimente exterioare, circumstanţe şi sentimente viguroase. După Murakami, ar fi cazul lui Hemingway. Hemingway s-a implicat în toate convulsiile majore ale epocii lui: Primul război mondial, războiul civil din Spania, al Doilea război mondial, la care se adaugă pasiunea pentru tauromahie, şi ea un fel de război între om şi animal. Hemingway iubea confruntările, situaţiile tensionate, limită, revelatoare pentru adevărata natură umană. În mod paradoxal și contrar modelului comun, operele lui de început – Soarele răsare, Adio armelor, Aventurile lui Nick Adams – sunt considerate cele mai bune. Aceste texte sunt „animate de o vigoare fantastică, stupefiantă. Chiar dacă lucrările ulterioare rămân interesante, potențialul lor romanesc nu este realizat în întregime iar stilul lor nu pare a mai poseda prospețimea începuturilor.” (Murakami 2019, 85) Iar explicaţia pe care Murakami o avansează, pe care nu o considerăm lipsită de un serios coeficient de veracitate este următoarea: „El avea nevoie cu certitudine de acești stimuli exteriori. Viaţa lui s-a terminat prin a se transforma în legendă, dar pe măsură ce omul îmbătrânea, dinamismul la baza acestor experienţe a slăbit puţin câte puţin. Este ceea ce explică de ce […] deși primise premiul Nobel de literatură (1954) dar căzuse în alcoolism, s-a sinucis în 1961, în culmea gloriei.” (Murakami 2019, 85)
Cauzele alcoolismului și mai cu seamă ale sinuciderii lui Hemingway sunt mai complexe, dar teza lui Murakami ni se pare corectă. Hemingway, extravertit de forță ca orice american din epocă, resimte nevoia de a plonja în vâltorile istoriei, pe care le caută ca pe o sursă revelatoare de adevăr și dătătoare de vigoare. Când, după al doilea război, un consens mondial a condus la zăvorârea tuturor posibilităților de conflict – antagonismul cu blocul de est face excepţie – impresia că sursele inspiraţiei s-au epuizat ar fi putut să-i dea, în mod inconştient, sentimentul că misiunea lui pe acest Pământ s-a terminat, de unde dorinţa de a se sincroniza cu destinul lui literar prin moarte.
Cazul cel mai extraordinar este însă cel al lui Voltaire care, deja foarte vârstnic şi uzat, cu două luni înainte de a muri îi scrie lui d’Alembert că vrea să „muncească fără întrerupere” la noul Dicţionar al Academiei. Simultan, de la ora cinci dimineața, se pune să remanieze ultima sa piesă de teatru, Irène, după spusele severei d-ne du Deffand. Lucrări extrem de diferite ca factură care atestă ubicuitatea intelectuală la care parvenise înţeleptul de la Ferney.
Când tânărul Rilke îl sfătuiește pe și mai tânărul Kappus, ca şi pe cumnatul său Friedrich Westhoff3 să muncească cu tenacitate, se sprijină pe o frustraţie personală: el însuși avea un deficit de disciplină a muncii căreia îi constatase cu luciditatea care îl caracterizează consecinţele nefaste: „Dar îmi lipseşte încă disciplina, îmi lipseşte capacitatea şi obligaţia de a lucra, la care aspir de ani şi ani. Îmi lipseşte forţa? Voinţa mea este bolnavă? Este visul din mine cel care blochează orice acţiune? Zilele trec şi câteodată aud viaţa trecând.” (Rilke>Andreas-Salomé, 8 august 1903)
Singura soluţie: autoeducaţia și o disciplină de fier în organizarea propriei vieți în funcție de ea. Autoeducaţia trebuie gestionată pe axa timpului, a vârstelor biologice. Sommerset Maugham avertizează: „Există un pericol care îl pândeşte întotdeauna pe romancier: pe măsură ce creşte cunoaşterea lumii care îi oferă subiecte, că se lărgeşte gama ideilor care îi permit să instituie o coerenţă, că se afirmă stăpânirea tehnicilor artei sale, el riscă să piardă cu timpul orice interes pentru diversele experienţe care formează materia sa brută. Când anii care trec, înţelepciunea sau saţietatea îl împiedică să acorde o foarte largă considerare afacerilor care privesc oamenii în general, este pierdut. Romancierul trebuie să păstreze o credinţă candidă în importanţa lucrurilor care, în ochii bunului simţ, nu au mare consecinţă. Nu trebuie să devină niciodată totalmente adult. […] Trebuie ca un om de cincizeci de ani să aibă o dispoziţie foarte particulară pentru a evoca cu seriozitate pasiunea lui Edwin pentru Angelina. La cel care ia cunoştinţă de trivialitatea afacerilor umane, romancierul este mort. Discernem adesea la un autor dezamăgirea cu care a constatat în el această degradare şi se vede cum a remediat-o: fie căutând un sens nou în alte teme, fie fugind de viaţă în profitul imaginaţiei, fie încă, când s-a implicat prea mult în trecut pentru a se debarasa de capcanele realităţii, atacând vechiul subiect cu o ironie feroce. Astfel George Eliot şi H. G. Wells au delăsat fecioara amploiată de birou îndrăgostită în beneficiul sociologiei; astfel Thomas Hardy a trecut de la Jude obscurul la Dynastes, iar Flaubert de la amorurile unei provinciale sentimentale la cruzimile din Bouvard şi Pécuchet.” (Maugham A Writer’s Nptebook)
Scriitorul trebuie să se privească fără încetare în oglinda propriei auto-observaţii severe şi să corecteze efectele negative produse de timp şi de experienţă. Stendhal avea o monumentală dreptate când admitea că „[…] pentru a crea lucrări sublime nu trebuie să trăiești decât pentru geniul tău, să-l formezi, să-l cultivi, să-l corectezi.” (Jurnal, 10 iunie 1804) Într-adevăr, se poate aprecia că Stendhal era unul dintre rarii scriitori din secolul XIX cunoscut a fi fost poliglot, aidoma lui Joyce, J. R. R.Tolkien4, Emil Cioran, Umberto Eco mai târziu, ceea ce i-a dat un acces direct la sevele intime ale culturii europene. Limbile străine sunt pentru el un mijloc de a-şi amplifica potenţialul expresiv – textele lui sunt de altfel împănate de expresii englezeşti, italiene – dar mai ales de a-i da acces la patrimoniul cultural universal. Este unul dintre scriitorii savanţi ai secolului: asimilase tot ce era mai important în literatura europeană dar devora în plus cu o rară voracitate intelectuală filosofie5 – Descartes, Hobbes, Brissot-Varville, Vauvenargue, Hume… -, istorie, psihologie (Pinel: Alienarea mintală) arte, biografii de personalităţi … Armătura lui intelectuală era constituită din această substanță complexă.
Am văzut că în fiecare scriitor coabitează mai multe personalități: Balzac tânărul inexperimentat – Balzac maestrul matur de mai târziu, Balzac sociologizantul – Balzac misticul din Seraphîta sau La Peau de chagrin, Woolf de dinainte de 40 de ani şi de după, Pascal libertinul bon vivant de dinainte de accidentul de pe podul de la Neuilly din 1654, şi sfântul creștin de după. Ultima tuşă pe care ar trebui s-o adăugăm în consecinţă la portretul autorului este aceea de personalitate metamorfică. „A trăi, înseamnă tocmai a se metamorfoza, şi relaţiile umane, care sunt un concentrat de viaţă, sunt ceea ce este mai instabil, ele urcă şi coboară minut de minut, şi este tocmai în relaţia şi contactul dintre cei care se iubesc că nici un moment nu se aseamănă cu altul. Sunt fiinţe între care nu se produce niciodată nimic obişnuit, care a avut deja loc, ci întotdeauna ceva nou, neaşteptat, nemaiauzit.” (Rilke>Westhoff 29, aprilie 1904)
Peste raportul instabil al scriitorului cu un anume proiect – ceea ce am numit holomorfism – vine așadar să se suprapună raportul instabil al scriitorului cu el însuși pe axa timpului care s-ar putea rezuma în constatarea lui Stendhal: Non sum qualis eram6.
S-ar putea defini în concluzie două ascensoare calitative care îl fac pe scriitor să atingă cotele virtuozității: cel extern genezei, larg, de tipul celui al lui Stendhal evocat mai sus, în care scriitorul absoarbe cultură și o metabolizează cerebral independent de proiecte pe multiple planuri, şi cel intern și implicit: beneficiul tras din experienţa fiecărei geneze. Nu vom repeta niciodată suficient magnificul adevăr surprins de Dante cel dintâi și redescoperit, independent unii de alții de Montaigne, Balzac, Tolstoi, Woolf, Maurice Nadeau, Naipaul… că scriitorul creează romanul dar romanul îl (re)creează pe scriitor atunci când îl scrie. Procesul de invenție al operei, cu căutarea febrilă a originalității, farmecului, adevărului frust, cu multiplele nevoi de soluții ale „zidului problematic”, este o ucenicie în sine.

 

 

Referințe bibliografice
Balzac, Honoré de (1876), Oeuvres complètes, XXIV, Correspondance (1819 – 1850), t.I et II, Paris, C. Lévy.
Gengembre, Gérard (1992) Balzac, le Napoléon des lettres, Paris: Découvertes-Gallimard.
Gengembre, Gérard (2013.) Balzac, le forçat des lettres, Paris: Perrin,
Gracq, Julien (1980). En lisant, en écrivant, Paris: José Corti.
London, Jack (1999), No Mentor bur Myself. Jack London on Writing & Writers, Stanford University Press, Stanford.
Maugham, Somerset W. (1915), A Writer’s Notebook, https://archive.org
Murakami, Haruki (2019), Profession romancier, Paris: Belfond.
Nietzsche, Friedrich (1975), Humain, trop humain. Un livre pour les esprits libres, t.I. Paris: Denoël/Gonthier.
Prévost, Jean (1951), La Création chez Stendhal. Essai sur le métier d’écrire et la psychologie de l’écrivain. Paris: Gallimard.
Pound Ezra, (1950), The Letters of Ezra Pound, 1907-1941. London: Faber, 1951 – . American edition: Harcourt Brace, 1950.
Murakami, Haruki (2019), Profession romancier, Paris: Belfond.
Rilke, Rainer Maria – Andreas-Salomé, Lou (1980). Correspondance, Paris: Gallimard.
Stendhal (1971), Jurnal, Bucuresti: Editura Univers.
Stendhal (1982), Vie de Henri Brulard, in Oeuvres intimes, II, Paris: Gallimard, Bibliothèque de la Pléiade.
Yeats, William Butler (1937), A Vision. London: MacMillan.
Woolf, Virginia (1965), A Writer’s Diary, Edited by Leonard Woolf, London: The Hogarth Press.

 

 

Note
1 Piesă de teatru, primul text cu care Balzac s-a încercat ca scriitor.
2 Editor al lui Balzac.
3 Fratele Clarei, soția lui Rilke.
4 Care vorbeau, amândoi, 13 limbi.
5 După Stendhal, unul dintre gânditorii mai puțin minuțioși decât alții (gen Virginia Woolf) dar profunzi ai condiției literaturii și actului creator, „[…] Un poet se compune dintr-un filosof și dintr-un versificator; putem lua în derâdere versificatorul, niciodată rațiunea.” Consecința: un suport filosofic este indispensabil marelui scriitor.
6 (lat) Nu mai sunt așa cum eram.