Scurtmetrajele românești de la TIFF 2016 au multe certuri conjugale, autostopiști, discoteci de țară, boli de fiere, muzicieni ratați și câini mai mult sau mai puțin vii. M-am uitat la ele1 și vă propun o scurtă recapitulare a celor văzute, cu bune și cu rele.

Scurtmetraje de văzut

În O noapte în Tokoriki se sparg semințe în vârful căruței cu gravitatea cu care se dau diagnosticele de cancer pancreatic. Al treilea scurtmetraj al Roxanei Stroe e o comedie rurală în care o brigadă de băieți gelați și ferchezuiți merg la majoratul Geaninei, la discoteca Tokoriki. Se molfăie jumătăți de lame Orbit, se bea Adria Cola și lanțurile se poartă încă peste bluză. Printre grenadele de Neumarkt la 1 litru și dansurile lascive pe Animal X, Bebe și Gigi își schimbă priviri pline de ură. Primul e iubitul oficial al Geaninei, iar al doilea e un underdog ambițios, matolit de-amar și bere la halbă, care vine să clatine dragostea dintre cei doi tineri. Atmosfera filmului, în toate detaliile ei, e savuroasă și surprinde perfect aerul de discotecă de țară de pe la începutul anilor 2000, cu toată amestecătura de perdele afumate și oameni la bustul gol, DJ-i fără dinți și țuică băută pe sub mână. Are subiect, are comic, încadrări perfecte și un deznodământ care-ți lansează popcorn-ul semi-bălit în poală. Deasupra de toate, însă, OST-ul e ales la mare artă: Alin, Alin, Wanna Be My Lover, De ce mă minți și alte bijuterii ale dulcelui început de secol. Singurul scurtmetraj cam ireproșabil din selecția de anul ăsta, O noapte în Tokoriki se recomandă pentru nostalgici și amatorii de bătăi aghesmuite, în slow motion, pe muzica celor de la N&D.
Ninel îți explică de ce nu e foarte în regulă să iei autocarul București-Cernavodă cu noaptea-n cap, ca să te întâlnești cu un paznic dubios de la centrala nucleară pe care l-ai cunoscut vag pe Tinder. Asta n-ar trebui să fie greu de explicat pentru 99% din populația feminină a planetei, dar se pare că dorul de interacțiuni umane te poartă uneori pe căi nebănuite. Așadar, ajunsă la Cernavodă, eroina noastră îl întâlnește pe Ninel, un tip la vreo 40 de ani, care poartă tricou cu Slipknot, locuiește cu părinții și-și dorește mult, ba chiar insistent, o iubită de la București. Ce e excelent la scurtmetrajul lui Constantin Popescu e dozajul perfect al emoțiilor prin care trece personajul principal, în aerul din ce în ce mai apăsător al întâlnirii. O scenă bună: femeia e înghesuită într-un taxi, între niște cutii de carton care zornăie și Ninel cel foarte suspect, iar la radio se-aude o emisiune despre speciile de dud din Balcani. A doua scenă bună: ajunsă deja în camera lui Ninel, e martoră la un acces de dans în șosete pe muzica amorezată a unui pick-up vechi. Atmosfera ciudată e dublată de o observație psihologică fină, de cea mai bună scenă de sex pe care am văzut-o la TIFF-ul de anul ăsta și de un foot fetish subtil, ancorat în linoleu vechi, cu mușchi încordați și tendoane stând să plesnească.
Te mai uiți și la om (regia Ana Maria Comănescu) trasează foarte bine tipologia
hipsterașului cu diplomă și job bine plătit care se bate cu pumnul în piept, la o limonadă de 15,5 lei, cu deschiderea lui înspre oamenii de toate felurile, indiferent de statutul lor social, economic, sexual. Un el și o ea pornesc cu mașina înspre Timișoara, la părinții ei. Sunt tineri și ironici, fac mișto de decorul rustic din hanurile de pe marginea șoselei și de înghețata falică la 2 lei, de negăsit prin frigiderele hypermarket-urilor bucureștene. Roadtrip-ul trebuie să implice și niscaiva aventură, așa că se hotărăsc să ia un autostopist în mașina lor. Personajul face parte din cu totul altă lume: lumea-i zice „Dublă” pentru că e meseriaș la table, se urcă în trenuri fără bilet și lucrează în Spania de vreo trei ani. Nu-i vorbă, pe drum se râde copios, se joacă fazan și se fac demonstrații de iluzionism, până când un mic amănunt din înfățișarea lui Dublă declanșează o panică imensă în Mădălina și Radu. Carevasăzică, dialogul cu clasa de jos e lăudabil, atâta timp cât e teoretizat la mesele din centru, iar spiritul de aventură se pierde într-un val de paranoia, odată cu primul pas în afara bulei sociale protectoare dincolo de care ne dăm toleranți. De altfel, scurtmetrajul e unul dintre cele mai bine jucate din selecție și cam singurul care reușește să fie acid la adresa unei situații culturale actuale, fără a deveni tezist.
Proiecționistul e un mockumentary excelent care are în centru un tânăr cam țăcănit și (prea) pasionat de muzica electronică dintr-un oraș de provincie. Vrea să-și lanseze primul album duminică, de la ora 22:00, în cinematograful de care se ocupă de la moartea tatălui său, proiecționistul. Își face singur afișe și flyere, le împarte pensionarilor din parc − „Și-acolo ce să dă?” − și are momente zilnice de delir mistic în fața măsuței cu mixere. Filmul funcționează foarte bine la nivel uman și e ajutat mult de Alex Mărgineanu, actor al Teatrului din Arad, care stă minunat în pielea DJ-ului nevrotic și candid, plimbându-se pe scooter cu treningul roz neon în vânt. Dacă mai pui și criza existențială violentă de care se lovește personajul central când nu găsește Mentos la alimentara din colț, poți spune că scurtmetrajul lui Norbert Fodor e un succes.
Din seria „Crăciunul e cea mai mizerabilă perioadă de peste an” răsare O faptă bună, scurtmetrajul lui Andrei Gruzniczki. Printre brazi, colinde și capre asurzitoare, un cuplu găsește într-o parcare un câine lovit de mașină. Ea are un background emoțional care se clatină serios, cu un tată pe patul de moarte, așa că decide să-i facă un bine bietul animal: „Păpădie, ce-i cu tine astăzi? Vrei să salvezi lumea?”. Se ajunge la un cabinet veterinar, unde angajații poartă cornițe de ren și șosete cu animăluțe. Verdictul: moartea. Singura soluție e eutanasierea câinelui, însă asta costă ceva și parcă-parcă n-ar fi bine s-o facem. Filmul devine savuros când peste toată situația se așază un strat gros de cinism – „Nu se poate întampla să curgă ceva din el?”, „Vi-l mai punem într-o pungă” − și când povestea cu maidanezul se îmbină cu fundalul sentimental al familiei. Din nou, actoria (Adrian Titieni și Medeea Marinescu) e bună și face mare parte din film.

Scurtmetraje așa și-așa

4:15 PM Sfârșitul lumii are un pitch foarte promițător: un curier se grăbește să ajungă la București. Pe drum ia un autostopist, care îi spune că e Iisus Hristos și că merge la Videle să anunțe venirea Apocalipsei. Situația devine complicată când dubiosul personaj începe să-i spună șoferului detalii din propria lui viață intimă, pe care nimeni în afară de el nu le-ar fi putut cunoaște. Deși filmul e amuzant și dozează bine tensiunea dintre personaje, subiectul ăsta cu a doua venire a lui Iisus, care nu mai poate fi primit pe-aici tocmai cu ramuri de măslin, a tot fost molfăit de la Karamazovi încoace. Filmul realizat de Gabi Virginia Șargă și Cătălin Rotaru a fost selectat în competiția de scurtmetraje de la Cannes 2016.
Mă cheamă Costin (regia Radu Potcoavă) vine pe aceeași filieră stranie ca și 4:15 PM Sfârșitul lumii. Un băiat de vreo șase ani are amintiri dintr-o viață anterioară. Spune că nu-l cheamă Rareș, ci Costin Dumitru, și că a fost ucis de un vecin și îngropat în spatele școlii din Vizurești. Subiectul e bun, filmul reușește pe alocuri să-ți dea fiori, însă povestea asta ar fi putut fi exploatată într-o producție ceva mai lungă.
Frumoasă-i iarna-n Moldova! În Raisa, primul scurtmetraj de ficțiune al lui Pavel Cuzuioc, o tânără (Cristina Flutur) pornește cu noaptea-n cap la oraș, ca să obțină un obiect foarte important. Însă ceea ce-și dorește ea implică liste de așteptare, catastife și o întâlnire cu o femeie care nu e foarte încântată de vizita ei surpriză. Filmul are o imagine excelentă și unul dintre cele mai memorabil de creepy cadre din toată selecția de scurtmetraje.
Un alt scurtmetraj filmat ca la carte, dar într-un cu totul alt sens decât Raisa, e Un gust amar. Poveste cu medici, bătrâni tipicari și legături familiale pierdute, filmul aduce una dintre cele mai nimerite replici pe care le-am auzit în ultima vreme: „Ah, Codrine. Am un colecist pentru tine”. Pe lângă asta, Mircea Andreescu prinde foarte bine subtilitățile bătrâneții, într-un nea Papadopol de la 3 etern și imuabil.
În Ferdinand 13, ea se închide în baie și nu mai vrea să iasă. El își amână obligațiile profesionale și încearcă să înțeleagă ce se întâmplă. Se disecă toate mizilicurile care s-au întâmplat între cei doi în ultimul eon, iar tensiunea vine din faptul că nu se știe ce planuri morbide are femeia de dincolo de ușa blocată. Alexandru Potocean joacă admirabil, însă, la cât e de bun tipul, am impresia că s-ar fi descurcat excelent și dacă ar fi primit rolul ușii de la baie.

Scurtmetraje de văzut dacă nu e nimic pe Discovery

Oase pentru Otto pornește bine, cu două prostituate care își dispută nocturn teritoriul. Una e timidă și le are suspect de bine cu gramatica, cealaltă pare că s-a născut pe trotuar. Numai că filmul se transformă, încet-încet, într-o lecție de liceu despre condiția precară a artistului român (o, nu!) și are un scenariu care pare scris de câinele Otto.
Ana se întoarce e un film tezist cu lesbiene și diversitate sexuală, în care singurul personaj masculin e o gorilă care face glume cu Chuck Norris și bălește la gagicile care dansează pe mochetă.
Romanian Sunrise e povestea unui fiu ungur care vine pe litoralul românesc ca să-și întâlnească tatăl pentru prima dată. Are personaje și scene bune, însă urinatul cu sânge în WC-ul din trenul CFR și toată atmosfera de jeg existențial gros vor să stoarcă lacrimi din pietre un pic prea mult pentru gustul meu. Senzația generală, după ce am văzut filmul, a fost că tocmai am mâncat piept de rață a l’orange cu Crenvuștilă.
Tot din categoria filmelor care țin morțiș să mulgă glanda gospodinelor e și Miercuri, o poveste cu români care pleacă în Spania, copii crescuți de bunici, moină și noroi.
În Blană, un muzician sedentar care fumează nițel cam foarte multă iarbă își scrie singur un ghid de comportament menit să-l ajute să-și îmbunătățească viața și cariera. Fimul e amuzant pe alocuri, dar se folosește de cam toate clișeele cu drogați la care te poți gândi.
Wall e o poveste cam insipidă cu adolescenți, avorturi și lecții de literatură în fața hidrantului dintr-un hol de spital. Filmul e tras într-un singur cadru și merită lăudat pentru efortul actorilor.

Notă
1 Lipsește 7 luni mai târziu al lui Andrei Crețulescu, pe care nu am apucat să îl văd.