Louvre, drumul de la palat la muzeu
Secolul al XIX-lea francez a răscolit tot, istoria prin lupta dintre republică şi monarhie, cultura prin lupta dintre romantism şi realism, muzica prin lupta între muzica de operă şi muzica simfonică şi politica externă prin lupta între imperiul francez al lui Napoleon I şi cel prusac, care-l avea în frunte sa pe cancelarul Bismark. Dacă luptele de pe tărâm cultural nu puteau duce, conform dialecticii lui Hegel, decât la progres, luptele politice interne, dar mai ales cele externe, au dus la înfrângerea dureroasă a Franţei la Sedan, în august 1870, fiind urmată de căderea Comunei din Paris ca insurecţie armată ce a încercat să apere capitala şi să răstoarne guvernul lui Thiers. Dintre multele consecinţe ale războiului franco-prusac, cea mai importantă a fost pierderea Alsaciei şi Lorenei, o pierdere pe care francezii nu au admis-o niciodată ca definitivă şi care a fost mereu motiv de conflict între cele două ţări. Acest conflict interminabil între Franța și Prusia a culminat cu izbucnirea Primului Război Mondial în anul 1914.
Ca de obicei, în perioadele de conflicte interne sau externe, în afara victimelor directe aflate de o parte şi de cealaltă a baricadelor celor două tabere în conflict, înregistrăm din păcate şi pagube colaterale, palate sau clădiri care prin simbolul pe care îl reprezintă, devin ţintele şi victimele sigure ale mulţimilor nemulţumite şi oarbe, grăbite să găsească vinovaţi şi să-i pedepsească. Este momentul în care palatal Tuileries îşi simte apropierea sfârşitului, după o istorie glorioasă de 300 de ani. Vom relua istoria sa de unde am rămas.
Palatului Tuileries era simbolul monarhiei franceze de-a lungul timpului, a acelui loc de unde porneau hotărârile nepopulare care loveau în cei mulți și săraci. Până în anul 1830, Palatul Tuileries fusese invadat deja, de două ori, de acele mulţimi furibunde care îl atacaseră în anul 1792, în 20 iunie, când Ludovic al XVI-lea a fost obligat să revină şi să stea în palat ca prizonier. Apoi, în 10 august 1792, același rege fusese obligat să cedeze puterea Consiliului Executiv al Guvernului Provizoriu condus de Danton. Este de mirare că istoria agitată a Franţei, scursă de la Revoluţia Franceză din anul 1789 și până la Comuna din Paris din timpul războiului franco-prusac din anul 1970, nu s-a produs nicio urmare prea gravă impunătoarei reşedinţe regale reunită cu palatul Louvre. Cei 80 de ani de lupte, agitaţie şi instabilitate pentru Franţa şi de aparentă linişte pentru Tuileries vor fi fost brusc topiţi şi marcaţi printr-un incendiu devastator care va rade de pe faţa pământului imensul palat ce ocupa centrul Parisului. Fusese deja jefuit, pentru a treia oară, în 1830, în timpul revoluţiei din iulie sau „revoluţia celor trei zile“. A patra oară, Tuileries fusese atacat în 24 februarie 1848, în timpul lui Ludovic Philippe, când paznicii elveţieni, având în minte dezastrul din 1792, când garda fusese măcelărită, au fugit din calea mulţimii răsculate.
În data de 23 mai 1871, când represaliile Comunei din Paris încă erau în plină desfăşurare, un grup de douăsprezece persoane, conduse de un extremist numit Dardelle, au dat foc palatului Tuileries la lăsarea serii. Dintre cei care ar mai fi făcut parte din grupul rebel condus de Dardelle, cronicile timpului mai notează numele lui Benot, fiul unui măcelar, Bergeret şi Boudin, grupare cu nume fatale ce începeau cu litera „B“ de la „Blestem“ sau „Barbarie“. Incendiu fusese bine pregătit şi, dincolo de barbarismul ideii, este evident că acţiunea mişelească a fost posibilă datorită stării confuze din Paris dar şi a lipsei vreunui serviciu de pază a palatului. La amploarea incendiului s-a adăugat şi explozia unor butoaie cu praf de puşcă. Focul, deși vizibil, nu a produs reacţia firească a pompierilor decât două zile mai târziu. Abia atunci incendiul a fost stins. Printr-un adevărat miracol, palatul Louvre, vecinul palatului Tuileries, nu a fost cuprins de flăcări preluând parcă, în mod simbolic, de la vecinul său în agonie, toată încărcătura istorică ce dispăruse în flăcări. Deşi clădirea palatului Tuileries a ars, scheletul clădirii a rămas intact ceea ce ar fi permis refacerea palatului. Cu toate acestea, ruinele Tuileries au rămas mult timp ca o privelişte ireală în mijlocul Parisului. Cum decizia de reconstrucţie a palatului revenea de drept guvernului celei de A Treia Republici, acesta s-a gândit că ar fi mult mai bine să se renunţe la ideea de refacere a unui simbol monarhic. În 1882, prin votul Adunării Naţionale, ruinele Tuileries au fost demolate, operaţie încheiată un an mai târziu.
Aşezat la coadă în subsolul muzeului Louvre, încerc să-mi imaginez mărimea unui imens muzeu care ar fi cuprins cele două palate împreună. Probabil că un stat ca Franţa, cu istoria ei plină de artă, cu multitudinea de pictori, sculptori şi graficieni, cu mulţimea de creatori de grafică, desen modern, de goblenuri şi de obiecte de lux, la care s-ar fi adăugat monedele şi statuetele din antichitate, ar fi reuşit să umple o imensă clădire vizibilă din spaţiu și de numeroşii sateliţi care supraveghează Terra. Intrarea în muzeu se face acum prin piramida de sticlă ce este aşezată în mijlocul Curţii Napoleon. Înainte de a coborî în subsol pentru a cumpăra bilete, mă uit încă o dată la Carrousel pentru a repera locul unde era odată intrarea în Tuileries. Acum ar fi doar o poartă către Grădinile Tuileries, aşezată pe axă ce pleacă de la Piramidă şi, urmărind o linie imaginară care trece prin Place de la Concorde, parcurge Les Champs Elisee, depăşeşte apoi L’Arc de Triomphe în Place Charles de Gaulle ajungând la Cubul Cartierului Defence.
Dacă acceptăm datele oficiale franceze publicate pe site-ul muzeului, atunci va trebui să notăm că Muzeul Louvre are o vechime de 230 de ani. Data oficială a momentului deschiderii este 10 august 1793, adică la patru ani după Revoluţia Franceză de la 1789. Dincolo de tot ce ne aminteşte acest moment sângeros al istoriei Franţei, uimirea şi chiar regretul ne fac să constatăm că un guvern care ghilotina personalităţile franceze una după alta a fost totuşi capabil să hotărască un lucru atât de nobil şi de important pentru cultura europeană. La momentul ce marca festivitatea de deschidere, Muzeul Louvre avea 537 de picturi confiscate din proprietăţile regale şi bisericeşti. Colecţia a fost ulterior mărită de Napoleon Bonaparte, urmare a jafurilor armatelor sale sau chiar luate oficial ca despăgubiri de război stipulate în acordurile finale. O parte dintre aceste opera furate au fost returnate după abdicarea lui Napoleon. Alte donaţii şi noi achiziţii au fost făcute în timpul domniilor lui Ludovic al XVIII-lea şi Carol al X-lea. Apoi, alte noi intrări au fost înregistrate în timpul lui Napoleon al III-lea, când muzeul a primit 20.000 de piese. În prezent, muzeul conține 380.000 de obiecte şi 35.000 de opere de artă, distribuite în opt departamente curatoriale expuse pe o suprafaţă 60.600 de metri pătraţi.
Ideea de a vizita tot Muzeul Louvre în două-trei zile pare utopică din start. Nu ar folosi la nimic trecerea în grabă dintr-o sală în alta încercând să memorăm ce vedem sau să notăm ce vedem fără a face legătura cronologică dintre tablouri şi momentele lor de creaţie cu autorii şi curentele cărora le aparţin. În fapt, după câteva ore de privit tablouri, o oboseală plăcută, un vis trăit aievea se instalează tot mai dens cerând un mod organizat de vizită, o temă de urmărit sau, în ultima instanţă, obligativitatea de a nu rata marile capodopere ce sunt păzite, asigurate şi puse în valoare ca nişte mari vedete. În concluzie, dacă nu am primi odată cu biletul de intrare o hartă a Muzeului Louvre, niciuna dintre ideile de mai sus nu ar fi realizabilă. Harta Muzeului Louve, pe etaje şi pe săli, este mereu disponibilă şi permanent îmbunătăţită.
Louvre are în principiu patru suprafeţe mari de expunere, un subsol, un parter şi două etaje. Văzut de sus, muzeul are o formă aproximativă de „U“, cu o latură pe Sena, numită „Aripa Denon“, cu altă latură pe vestita Rue de Rivoli, numită „Aripa Richelieu“ şi o a treia latură, ceva mai mică, ce închide, prin „La Cour Carree“, numită „Aripa Suliy“, cele două laturi amintite anterior. Toate aceste trei laturi cuprind fiecare, pe întinderi ce variază ca acces, cele patru suprafeţe, de subsol, parter şi etaje. Totuşi, ultima dată când am revăzut Louvre, la subsol Aripa Sully nu se putea vizita. Pe Aripa Richelieu erau expuse sculpturi făcute de autori francezi şi exponate ale artei islamice. Pe latura aripii Denon se puteau vedea piese ale sculpturii italiene şi spaniole din perioada secolelor XI-XV, şi europene din perioada secolelor XII-XVI. Mai găseam exponate din Grecia preclasică şi din Egiptul roman.
La parter, pe latura Aripii Richelieu, sculpturile aparţinând artiştilor francezi, erau vizibile şi din interior şi din exterior. Imaginea largă, încărcată de statui, vizibilă dinspre Rue de Rivoli, se impunea brusc ca o imagine surpriză în faţa trecătorilor, uimind turiştii care nu ştiau zona. Parterul continuă exponatele de sculptură franceză, la care se adaugă, pe latura Aripii Denon, cu câteva piese din Italia şi din nordul Europei. Aripa Sully expune antichităţi din Egipt, pe tematici.
La primul etaj vom fi cu adevărat răsfăţaţi de pictură. Pe aripa Richelieu sălile, numerotate de la A1 la A 30, sunt afectate Renaşterii şi secolului al XVII-lea. Tot la primul etaj se pot vizita Apartamentele lui Napoleon al III-lea ce ocupă sălile 82 până la 87, apoi pictura aparţinând epocii Monarhiei din Iulie, perioadei Restauraţiei dar şi o parte din pictura secolului al XVII-lea. Pe latura Denon putem vedea pictura spaniolă, pictura italiană separată pe secole (între secolul al XV-lea şi secolul al XVIII-lea) şi o parte a Galeriei Apollo. În săli lungi ele etajului unu, notate cu numerele 75, 76 şi 77, avem expusă pictura franceză numită „Grandes Formats“, unde sunt expuse tablourile ce reprezintă scene din bătăliile lui Napoleon I. Pe latura Aripii Sully continuă exponatele aparținând artei antice egiptene, obiectele din ceramică greacă şi obiecte diverse de artă din secolele XVII şi XVIII.
Ultimul etaj nu este ocupat pe latura sa Denon. Dar laturile Aripilor Richelieu şi Sully prezintă pictura franceză din secolele XIV, XV, XVI, XVII, XVIII şi XIX, cea olandeză (sau din Flandra) din secolele XV, XVI, XVII, cea germană din secolele XV, XVI, XVII, XVIII şi XIX.
Dacă dorim să nu pierdem din vedere anumite opere deosebite, ghidul ne ajută având notate cu numere, locurile unde găsim aceste opere. De exemplu, putem găsi „Mona Lisa“ la poziţia 29 de la etajul I, pe Aripa Denon, în zona centrală. „Venus din Milo“ se găseşte tot pe Aripa Denon, la parter, la poziţia 15, tot în zona centrală.
Viaţa unui muzeu ca Louvre este permanent în mişcare, marile opere de artă se plimbă de-a lungul pământului la fel ca oamenii, și colecţiile de opere individuale au traseele lor, la fel de individuale, şi urmăresc teme artistice sau istorice care le unește pe anumite durate de timp și în diverse locuri de pe glob. Arta trebuie cunoscută, înţeleasă şi apreciată, reprezintă o posibilitate de a comunica şi mai ales o interacţiune obligatorie în evoluţia civilizaţiei şi gustului omenirii pentru frumos. Această tendinţă normală cere ca aceia ce lucrează pentru muzeu, această „Mare familie Louvre“, să fie mereu în curs de perfecţionare, de adaptare la tot ce este nou în domeniu şi în corelaţie cu lumea muzeală de pe mapamond. Azi, Louvre are circa 2.000 de angajaţi care se ocupă de cele 615.800 de obiecte de artă, dintre care circa 483.000 sunt accesibile online. Ca activitate, mai notăm că Muzeul Louvre e subordonat Ministerului Culturii şi Comunicaţiilor. Nu e lipsit de interes să amintim că, de-a lungul istoriei, Louvre a fost în multe controverse ca urmare a campaniilor duse de Napoleon I când o serie de opere de artă, mai ales italiene, au fost aduse în Franţa ca pradă de război. La rândul său, Franţa a fost şi ea prădată, multe şi importante capodopere fiind furate de şefii armatelor naziste în timpul celui de al II-lea Război Mondial. A fost nevoie de serioase investigaţii şi de multă răbdare pentru a recupera ( parţial ) aceste opere de artă dispărute. A fura artă, sub orice formă ar apărea ea, este mai grav decât a fura bani. Dacă banii pot face atât bine cât şi rău funcţie de scopul utilizării lor, arta poate face numai bine prin mesajul său mereu pozitiv. Iar binele este cu atât mai mare cu cât el e mai vizibil şi mai prezent în viaţa oamenilor. Să ducem arta în locul unde lumea o caută, o găseşte şi se bucură de ea. În muzeu.