Motto: „Adevărul este în marș și nimic nu îl va opri din drum” (Emile Zola)

 

Necesitatea sfinților laici
O primă constatare a analizei făcute despre textul lucrării Sfinții laici. Figuri exemplare ale literaturii secolului al XIX-lea, având-o ca autoare pe Magalie Myuopo, ar fi că, la nivelul întregii literaturi a secolului XIX, construcția de tip romantic a servit bine, prin autori mari precum Hugo și opere ca Mizerabilii (dar și prin alți autori pe care nu i-am prezentat aici, ca George Sand, autoarea romanului Jeanne, sau Eugene Sue, autor al romanului fluviu din perioada anilor 1849-1857 Misterele Parisului) la crearea unor personaje tip „sfinți laici”, pornind de la modele obișnuite pe care le-au luat din rândul poporului cu calități exemplare, echivalente cu cele ale sfinților.
Dacă realismul nu a venit cu propriile propuneri de „sfinți laici”, este pentru că Flaubert, realistul de referință al secolului XIX, deși autor al unor texte cu teme religioase, nu a crezut în valabilitatea noilor tendințe literare ce creau, în serie, opere cu personaje populare având calități exemplare. Mai mult chiar, el a fost criticul acestei idei, numindu-i pe teoreticienii și susținătorii noilor creații literare considerate novatoare, niște „reformatori moderni care nu au reformat nimic” (Gustave Flaubert, Correspondance, Biblioteque de la Pleiade1, vol. 3, page 400, Edition Gallimard, Paris 1991). Nu ar trebui să insistăm asupra acestui aspect, Flaubert a fost mult prea exact în tot ce a construit literar și mult prea constructiv în activitatea sa pentru a-l pune în antiteză cu romanticii contemporani lui pe care i-a apreciat și care, la rândul lor, i-au fost mai tot timpul favorabili. Putem însă folosi foarte bine citatul de mai sus pentru a demonstra că ideea creării de opere cu eroi de tipul „sfinților laici” a fost ocolită de realiști. Nu și de naturaliști, colegii lor mult mai radicali.
În timp ce realiștii au asistat impasibili la fenomenul de sfințire a personajelor literare populare exemplare, ramura sa radicală, naturalismul, s-a regăsit în noua tendință literară pe care a îmbrățișat-o cu toată convingerea și apoi a transpus-o în opere de mare valoare. Principalul reprezentant a fost Emile Zola, scriitorul care, prin personalitatea deosebită și întinderea operei sale, a scos în evidență marile subiecte politice și sociale ale secolului al XIX-lea francez și european. Comparabil cu Balzac ca volum de muncă și stil de abordare, Zola este mai ales cunoscut prin ciclul său Rougon – Macquart ce cuprinde, în total, un număr de 20 de romane distincte ale căror personaje recurente par să repete modul de acțiune specific romanelor balzaciene reunite în ciclul Comedia Umană. Dintre ele, amintim: Germinal, Bucuria de a trăi, Pământul sau Nana. Pe plan politic, Zola a rămas în istorie prin atitudinea sa fermă și mai ales radical – critică, legată de Procesul Dreyfus, poziție afirmată ferm prin articol său cu titlul J’Accuse!, o scrisoare deschisă publicată în ziarul L’Aurore din 19 ianuarie 1898.
Revenind la tema propusă în studiul prezent, capitolul V al cărții se raportează strict la naturalismul lui Zola și ia ca model de lucru romanul său Bucuria de a trăi2, un model clasificat anti-idealist ce abandonează vulgaritatea martirului dar și modelul exemplar activ care împinge granițele realismului spre orizonturi grave și întunecate. Elementele citate în propoziția anterioară sunt subliniate de autoare ca subpuncte distincte ale capitolului IV din prezentul text analizat care se ocupă de naturalismul sfârșitului de secol XIX. „Bucuria de a trăi” e desigur exemplul desăvârșit de subiect pentru o analiză de caz în care eroul principal, cu numele Pauline, este un sfânt laic pătruns de optimismul dezarmant în luptă cu destinul nemilos ce planează asupra familiei ce o adoptă și al întregii comunități ce o primește în sânul ei.
Pauline, o orfană în vârstă de zece ani care, rămasă singură și izolată în Paris, va fi dusă într-o mică localitate din nordul Franței pentru a fi adoptată de mătușa și unchiul său, două persoane suficient de sărace și limitate în gândire. Apariția Paulinei reprezintă o adevărată mană cerească pentru noua familie în care apare Pauline. Căci Pauline nu este săracă. Ea aduce cu ea o moștenire importantă iar apariția ei în familia Chanteau, o familie modestă material și spiritual, înseamnă acea salvare îndelung așteptată. Nu și meritată. Toate planurile vechi abandonate sau amânate de Lazare, fiul inventator închipuit al soților Chanteau, dar și toate datoriile amânate din lipsa de bani, vin acum la rând să-și ceară dreptul având toate în mod constant aceeași sursă, banii Paulinei. Dacă la început Pauline va fi informată de necesitatea de a da bani tuturor celor din jur pentru diverse motive, teoretic cu titlu de împrumut, ulterior ideea de a fi ținută la curent devine inutilă iar ea devine treptat fericită că nu mai este pusă mereu în situația delicată de a-și da acordul. Lucrurile merg tot mai rău. Banii se cheltuiesc fără rost iar Pauline cedează mereu în defavoarea ei, spre binele celor din jur.
Romanul are mai multe planuri de acțiune, toate dezvoltând aspecte ale vieții sociale dificile din ținutul izolat de pe malul mării, un ținut al marilor lipsuri și al luptei permanente cu marea cea crudă, amenințătoare și nemiloasă. Cadrul în care se desfășoară lupta binelui reprezentat de Pauline, cu răul care este prezent prin aproape toți ceilalți fac să o privim pe Pauline ca pe un adevărat sfânt care se sacrifică pentru fericirea celor din jur. Pentru concluzii, să îl cităm mai bine pe Guy de Maupassant, cel mai important discipol și protejat al lui Flaubert, devenit ulterior naturalist și membru al Grupului de la Medan3: „În ironia extrem de amară din romanul Bucuria de a trăi, Emile Zola strecoară o doză extraordinară de umanitate. Dintre cele mai remarcabile romane ale sale, puține se bucură de grandoarea cu care e tratată această poveste a unei simple familii burgheze, ale cărei drame cotidiene au ca decor superb marea, la fel de crudă, de nemiloasă și de neobosită ca viața, care va distruge încet, încet un biet sătuc de pescari”.
În treacăt suntem tentați să observăm că Maupassant, elevul și eternul protejat al lui Flaubert, și, teoretic, cel mai probabil realist crescut de acesta în timp, apare menționat în Grupul de la Medan, condus de Emile Zola, șeful de necontestat al naturalismului francez. Chiar primul menționat constant, după Zola. Nu poate fi vorba de o trădare literară ci de o tendință acută a lui Maupassant de a critica ceea ce nu-i plăcea în societatea franceză și îl apropria, ca stil, mai mult de Zola decât de Flaubert. De fapt, Maupassant l-a întâlnit pe Emile Zola chiar în casa lui Flaubert. A fost apropiat de amândoi și adesea îl putem simți și chiar vedea oscilând între realismul lui Flaubert și naturalismul lui Zola, atras și influențat de ambele stiluri și mereu gata să le îmbine în acele texte desăvârșite calitativ în care a fost inegalabil. În nuvele. Amintim dintre ele doar pe cele mai cunoscute: Boul de Suif, Deux Amis, Bel Ami sau Patul 29.
Puntea dintre romantici și naturaliști rămâne deschisă, multe elemente ale unui romantism uman sunt preluate, cu modificările de rigoare, și de Zola. Noutatea, ca parte bună a laicizării prin abandonarea totală a laturii transcedentale, va fi răspunsul dat de Emile Zola prin modul de abordare modern din ciclu Rougon – Macquart.
Este o observație ce explică continuitatea unor idei prezentate în formă nouă. Iar acest lucru este observat și de critica literară, „la Zola se regăsesc, ca idei preluate de la marii creatori ai literaturii de început de secol, unele caracteristici specifice romantismului umanitar prezent în textele lui Joules Michelet, Victor Hugo și Edgar Quinet” (Sophie Guermes & Bertrand Marchal, Les religions du XIX siècle – Le congrès de la Société des études romantiques, 26 – 28 nov. 2009, Paris). O altă trăsătură specifică romantismului și preluată de Zola este modul de conturare a personajelor. Personajelor conturate ca pozitive li se accentuează trăsăturile în timp ce pentru eroii negativi descrierea conduce la o accentuare catastrofală a defectelor. Uneori, pentru a se pune în evidență calități ale personajului principal, se apelează la alt personaj secundar, un prieten sau un apărător, un justițiar desemnat ca povestitor. Aceste elemente schimbă modul de abordare și face trecerea de la tipul de martir clasic la sfântul laic. Iar întrebarea ce se impune este conturată și analizată ca punct de interogare: Martirul a fost și poate rămâne o identitate necesară sau este doar una tranzitorie? Răspunsul lui Zola nu lasă loc de ezitări. Problemele omului din popor sunt prea mari ca să fie lăsate pe seama simbolurilor, chiar dacă ele ar fi purtate pe umeri de martiri și ar trimite mesaje divine.
Concluzionând, tema analizată de Magalie Myoupo în lucrarea sa Sfinții laici ai literaturii secolului XIX ne scoate în evidență complexitatea abordărilor ei de către cei mai importanți prozatori ai secolului și particularitatea asemănării acestei abordări de către romanticii începutului de secol cu naturaliștii finalului aceluiași secol. Este de notat că cei doi mari creatori de referință (nu și singurii), adică Victor Hugo și Emile Zola, au multe lucruri în comun ca stil de creație. Și unul și celălalt și-au gândit opera sub forma unor cicluri, ambii s-au folosit de recurența personajelor și ambii si-au luat modele pentru personaje direct din jur, din societatea pe care o analizează. De altfel chiar Zola l-a numit pe Balzac ca fiind precursorul său prin afirmația: „Am avut neșansa să mă nasc la confluența lui Balzac cu Hugo!”. Când s-a născut Zola, lui Balzac îi mai rămâneau zece ani de trăit iar Flaubert era un tânăr de 19 ani. Timpul nu mai avea răbdare iar clipa era prielnică și mobilizatoare.
Lui Zola îi va reveni în final sarcina de a analiza societatea și a o prezenta prin romanele sale într-o viziune nouă, în trecerea de la personaje hagiografice de tip martiri la sfinții laici. „Zola va opera transformarea: martirul social suferind va deveni sfântul laic ce ne anunță etapa următoare cu propuneri reformatoare care pornesc din sfera personală (intimă) către organizarea mai generală a societății” (Magalie Myoupo, Des saints laique, figure exemplaire dans la literature du XIXe siècle, p.V, La disparition progressive du modele hagiographique, pag. 211).
Zola se consideră urmașul lui Balzac dar dorește să-și întreacă profesorul. Își va construi ciclul lăsându-și personajele libere să se miște și să acționeze după metode noi, în baza unui liant dovedit științific: Ereditatea. După ce îl citește pe Darwin, lucrarea după care va construi întregul ciclu Rougon – Marcquart va fi Originea Speciilor. La care se vor adăuga multe alte lucrări științifice care conduc în final către pozitivismul lui August Comte4, curentul care susține că realitatea faptelor este legată experiența directă. Personajele sunt tot mai mult și mai clar umanizate. Chiar și sfinții laici, personaje mereu izolate și având rol de martiri, vor trebui înlocuiți treptat cu bătrâni cu calități umane. Acest fenomen este subliniat și de Stéphane Mallarmé5: „Zola va modifica, puțin câte puțin, imaginarul politic și religios prezent în opera sa: modelul sfântului laic luptător este înlocuit cu cel al bătrânului simplu” (Stéphane Mallarmé, Prose pour Des Esseintes, din Oeuvres Completes, Bernard Marchal Editeurs, Edit. Gallimard, Biblioteque de la Pleiade, vol.1, page 29, Paris 1885). Citatul are o valoare specială. El aduce în discuție poziția teoreticianului simbolismului ceea ce demonstrează importanța temei și implicarea tuturor curentelor în noua viziune folosită cu curaj de Emile Zola.
Implicarea lui Zola în Scandalul Dreyfus6 ne apare ca o acțiune automată. Un act reflex născut din noile sale idei deja promovate în scris. În ochii scriitorului, cităm: „apărarea nevinovatului scoate la iveală cangrena lumii politice bolnave în particular și a întregii societăți în general” (Capitol V, Subcapitol – Chinurile individualității, pag. 212) . Deja cunoscut de lumea literară dar și contestat de o parte dintre confrații scriitori invidioși (de exemplu de frații Goncourt, inițial de Sainte – Beuve și alții), Zola este tot mai căutat, mai cumpărat și mai citit de toate generațiile în căutare de răspunsuri ceea ce îl face important și bogat. El va rămâne exemplul de intelectual scriitor ferm în apărarea ideilor și a principiilor cetățenești.
Este evident că subiectul propus spre analiză pornind de la textul Sfinților laici ca figuri exemplare în literatura secolului al XIX-lea este extrem de complex ca întindere și teme abordate. Implicarea marilor istorici, a creatorilor de subiecte pro și contra religiei în general și a catolicismului în particular, a marilor curente literare care au coexistat și conviețuit în decursul secolului XIX și a libertății de exprimare curajoasă și directă, dovedește că literatura, de mână cu istoria și arta, s-a implicat de-a-lungul timpului în mersul societății. Secolul al XIX-lea a permis-o iar scriitorii au folosit până la limita maximă această șansă de libertate obținută fie prin luptă fie prin conjunctura istorică. Cu siguranță însă că libertatea, în forma sa literară, a fost folosită corect, constant și deplin. Căci, așa cum spunea Zola: „Libertatea este una și indivizibilă. Ea nu poate fi tăiată felii și distribuită în rații ca o pomană!”. Spus de Zola, citatul de mai sus are simultan și greutatea cuvintelor romanticului Balzac dar și exactitatea realistului Flaubert. Dar e totuși bine că a spus-o Zola!

 

 

Note
1 Biblioteca Pléiade (Bibliothèque de la Pléiade) – Colecție de cărți tipărită în condiții grafice și estetice deosebite, creată de Jaques Schiffrin în anul 1931, cu scopul punerii la dispoziția publicului larg a operelor marilor clasici ai literaturii universale. Ulterior, Andre Gide, apreciind această inițiativă, i-a convins pe frații Gallimard să preia acest proiect pe care l-au dezvoltat în continuare cu succes.
2 Emile Zola, Les Rougon – Marcquqnt, Histoire Naturelle et Sociale d’une famille sous le Second Empire, La joie de vivre, G. Charpentier et Cie Editeurs 13, rue de Grenelle, Paris 1884
3 Les soirées de Médan (Serile la Medan) – este o colecție de șase nuvele scrise de șase scriitori (Emile Zola, Guy de Maupassant, Karl Huysmans, Henri Cérad, Leon Hennique și Paul Alexis) care împreună au constituit Grupul de la Médan. Subiectele celor șase nuvele ce compun culegerea Les soirées de Médan se referă, în general, la războiul franco-prusac de la 1870.
4 Isidore Auguste Marie Francois Xavier Comte (1798 – 1857) a fost un matematician, filozof și scriitor francez care a formulat teoria pozitivismului fiind considerat primul filozof al științei în sensul modern al termenului. Este considerat fondatorul sociologiei moderne.
5 Stéphane Mallarmé, pseudonim Etienne Mallarmé (1842 – 1898), poet și critic francez simbolist care a influențat o serie de curente și școli artistice noi, apărute la începutul secolului XIX, ca de pildă cubismul, futurismul, dadaismul sau suprarealismul. E considerat fondatorul și teoreticianul simbolismului.
6 Afacerea Dreyfus – conflict major social-politic în timpul celei de a III-a Republici, de la finele secolului al XIX-lea, declanșat de la acuzația de trădare adusă căpitanului Alfred Dreyfus, un francez de origină alsaciană și de credință mozaică, care este în final considerat nevinovat. Zola devine marele apărător al lui Dreyfus, autorul vestitului articol intitulat J’Accuse!, publicat în jurnalul parizian L’Aurore din 13 ianuarie 1898.