În controversata sa carte, Schimbarea la față a României, Cioran spunea că a învățat de la Nietzsche și Spengler că „interesul pentru istorie e caracteristic decadenței, când spiritul, în locul elanului creator […], tinde la o cuprindere extensivă, […], la pierderea retrospectivă în lume”1. Totodată, Cioran susține că teoria lui Spengler, potrivit căreia cezarismul este un „fruct al crepusculului culturilor”, este în genere justă, iar locul istoric al acestuia rămâne „amurgul culturilor”2. Însă, din punctul de vedere al lui Emil Cioran, problema fundamentală nu consta în descrierea procesului istoric, așa cum făcuse Spengler, ci în finalitatea acestuia, iar ideea că istoria nu duce nicăieri poate fi găsită în scrierile târzii ale politologului și istoricului francez Alexis de Toqueville și ale elvețianului Jakob Burckhardt, mai exact, modul de istorie pe care îl preconiza Cioran a fost previzionat de Burckhardt în a sa lucrare Forță și libertate: „Se prefigurează o supunere voluntară și de durată față de Führeri individuali și uzurpatori. Oamenii nu vor mai crede în principii, ci, la intervale regulate, în salvatori”3.
În primul său volum scris în limba franceză, Tratat de descompunere, Emil Cioran este de părere că scopul istoriei nu a fost găsit de nimeni, dar toată lumea a propus unul şi avem „o colcăire de scopuri atât de divergente şi de năstruşnice, încât însăşi ideea de finalitate e anulată, găsindu-şi sfârşitul ca un derizoriu produs al spiritului. Fiecare îndură în propria fiinţă această unitate de dezastre: fenomenul om”4. De asemenea, pentru gânditorul din Rășinari, care e mai pesimist decât Schopenhauer și Nietzsche la un loc, Istoria universală este o „istorie a Răului”, de unde și tema filosofică a amenințării Răului, astfel, Cioran subliniază că suprimarea dezastrelor din devenirea umanităţii înseamnă a concepe o „natură fără anotimpuri”, iar „cine n-a contribuit la o catastrofă va pieri fără urmă”5. Una din ideile și temele fundamentale ale Tratatului de descompunere, și nu numai, este cea de declin, de decadență a civilizației umane, într-o analiză subtilă și rafinată, în stilul său propriu, mai mult sau mai puțin în siajul lui Oswald Spengler, în opinia căruia, criza culturii occidentale stătea în „răsturnarea valorilor”6. După Emil Cioran, o civilizaţie începe să decadă din momentul când „viaţa îi devine unica obsesie”, iar epocile de apogeu cultivă valorile în sine: „viaţa nu-i decât un mijloc pentru a le realiza; individul nu ştie că trăieşte, el trăieşte – sclav fericit al formelor cărora le dă naştere, pe care le perfecţionează şi idolatrizează”7. Cea mai discutată și obsedantă decadență este cea greco-romană și, desigur, cea a Imperiului Roman, prezentată în mod total negativ de mulți istorici, în opinia mea, în aceeași carte, Cioran afirmând: „În afară de scepticii greci şi de împăraţii romani din perioada decadenţei, toate spiritele par aservite unei vocaţii municipale. Doar ei s-au emancipat, unii prin îndoială, ceilalţi prin demenţă, de obsesia insipidă de a fi util. Promovând arbitrariul la rangul de exerciţiu sau de vertij, după cum erau filozofi sau vlăstari dezabuzaţi ai vechilor cuceritori, ei nu erau legaţi de nimic: prin această latură, ne amintesc de sfinţi”8. În continuare, Cioran s-a închipuit în calitate de sclav venit dintr-un tărâm barbar, opus parcă poetului latin Ovidius exilat sau relegat de împăratul Augustus în Tomisul barbar: „[…] Şi astfel visez că am fost unul dintre acei sclavi, veniţi dintr-un ţinut improbabil, trist şi barbar, pentru a-mi târî în agonia Romei o vagă deznădejde, înfrumuseţată cu sofisme greceşti. În ochii goi ai statuilor, în idolii micşoraţi de superstiţii pe cale de a se stinge, aş fi găsit uitarea strămoşilor, a servituţilor şi a părerilor de rău”9. Cioran se interoghează în stilul său paradoxal-cinic unde ar ajunge omenirea, emancipată de sudoare, liberă de povara primului blestem și crede că istoria este cea blestemată. El spune: deasupra ei „ea se anulează pe dată, aşa cum existenţa, în golul absolut, îşi arată ficţiunea”10. Esența acestei cărți de debut francez este aceea că: „Întreaga Istorie este în putrefacţie; duhorile ei se mişcă spre viitor: alergăm şi noi într-acolo, fie şi numai mânaţi de febra inerentă oricărei descompuneri”11. Istoria nu este decât „o defilare de false Absoluturi, o succesiune de temple înălțate unor pretexte, o înjosire a spiritului în fața Improbabilului”, scria Emil Cioran în incipitul Tratatului de descompunere.12De altfel, în această lucrare, filozoful sibian revelează nu numai o nouă poziție față de istorie (probabil și în raport cu concepțiile lui așa-zis șocante din Schimbarea la față a României), ci și modul în care s-a ajuns la ea.13 Noul construct va fi părut o „adevărată binecuvântare” pentru Cioran: nu numai că îi permitea să abandoneze elegant istoria, dar îi oferea și o scuză decentă pentru atitudinea lui „periculoasă și condamnabilă din punct de vedere moral”, susțin mai mult decât dojenitor W. Kluback și M. Finkenthal, de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial14, mai precis, Emil Cioran a trecut de la ideea, să spunem, de “acțiune în istorie”, sau imboldul de a acționa, din România interbelică la cel de „situare în afara istoriei”. După 1945 și plecarea lui în Franța, personajul și autorul E. M. Cioran (cum a semnat de atunci în țara lui Voltaire și Sartre), ar fi fost „legați printr-un pact mefistofelic: ei și-au jurat să trăiască împreună în afara istoriei”15. Redefinirea istoriei se face prin intermediul a trei imagini și viziuni importante: înainte de război, Cioran urmărea desfășurarea istoriei „din interior”. Istoria însemna „participare”. Individul îți croia un destin propriu prin chiar „actul de a face istorie”16. Istoria nu se desfășoară automat și nici numai datorită unui impuls originar, subliniază Cioran, iar ceea ce o pune în mișcare este „ideea istorică, care, la rându-i, se zămislește într-o sinteză dialectică dintre creatorul valorii, individul, și singurul ei purtător de garant, națiunea”17, aici eseistul româno-francez fiind de-a dreptul hegelian. Cioran ar fi profitat de ocazie pentru a face un „salt în afara istoriei”18, propriile sale texte stând mărturie: „Îmi este de ajuns să aud pe cineva vorbind sincer despre ideal, viitor…, să-l aud spunând «noi» cu o inflexiune sigură a vocii… ca să-l consider dușmanul meu”19. Iar referitor la România, în aceeași carte interbelică mult citată, Cioran era convins că țara noastră va avea un sens sau un destin în lume, istoric vorbind, numai atunci când ultimul român îşi va da seama de specificul şi unicul sau unicitatea condiţiei româneşti.20 Emil Cioran subliniază entuziast dar și furios că: „România are nevoie de o exaltare pînă la fanatism. O Românie fanatică este o Românie schimbată la faţă. Fanatizarea României este transfigurarea României. Misiunea României trebuie să ne fie mai scumpă decât toată istoria universală, deşi noi ştim că trecutul României este timp fără istorie”21. Așadar, Cioran a trecut de la ideea că „existența era absurdă în afara istoriei” la apusul ei, „absurdul existenței în istorie”22.
Despre viziunea lui Emil Cioran asupra viitorului istoric al omenirii s-a spus întotdeauna că este una exclusiv pesimistă, exprimată, după unele aprecieri mai mult sau mai puţin recente, printr-un „discurs deconstructiv”23. Însă, observaţiile asupra unor cărţi ale sale ne îndeamnă să ne îndoim că filozoful ar fi fost cu totul străin unei atitudini optimiste faţă de viitorul umanităţii24, poate cu excepția tentației utopiei, dar și aici, Cioran este până la urmă sceptic și realist, după cum vom vedea. În cartea lui de fulminant debut Pe culmile disperării, de pildă, Cioran vorbeşte despre „depăşirea istoriei” de care nu este satisfăcut şi despre evadarea, prin supraconştient, din această durată a existenţei umane.25 Totuși, în Istorie și utopie, viziunea este una pesimistă, sceptică, atroce, mergând până la „cufundarea în rău”: „Izgonind iraționalul și ireparabilul, utopia se opune de asemeni Tragediei, paroxism și chintesență a istoriei. Într-o cetate perfectă, orice conflict ar înceta; voințele ar fi acolo sugrumate, potolite sau aduse în chip miraculos la același numitor; ar domni acolo numai unitatea, fără ingredientul întâmplării sau al contradicției. Utopia este un amestec de raționalism pueril și de angelism secularizat”26.
Trebuie spus că în aceeași lucrare Istorie și utopie, există un prim capitol numit „Scrisoare către un prieten îndepărtat”, textul fiind într-adevăr menit ca o scrisoare și publicată inițial în „La Nouvelle Revue Française” în 1957, „Prietenul îndepărtat”, care trăia sau supraviețuia, mai degrabă, în spatele Cortinei de Fier, în teroarea ori sensul tragic al istoriei, fiind nimeni altul decât filozoful român Constantin Noica.27 În epistola sa, Emil Cioran, deloc surprinzător, săgetează, harponează regimul politic instituit de U.R.S.S. în Europa de Est pentru că și-ar fi bătut joc de o idee filosofică importantă: „Reproșul capital pe care îl puteți adresa regimului dumneavoastră”, scrie el, „este că a distrus Utopia, un principiu de reînnoire atât în ​​instituții, cât și în popoare”. Cioran nu poate avea nicio simpatie pentru un regim care are nevoie de tancurile sovietice pentru instalarea și perpetuarea lui.28 Un astfel de regim politic a ucis aproape ideea comunistă însăși, dar, mai important, în aceeași scrisoare, Cioran supune Occidentul unei critici aproape la fel de hipercritice29, subliniind declinul Vestului. „Ne aflăm de-a face cu două tipuri de societate – ambele intolerabile”, scrie el aici. „Și cel mai rău este că abuzurile din ale tale îi permit acestuia să persevereze în propriile sale, să-și ofere propriile orori ca o contrapoziție celor cultivați la/ de dvs.” Occidentul nu ar trebui să se felicite pentru „salvarea” civilizației, declinul fiind deja atât de avansat, credea Cioran, încât nimic nu mai poate fi salvat, cu excepția, poate, a aparențelor.30 Deja, în precedenta carte, Ispita de a exista, focalizarea cioraniană era sceptic-pesimistă, inclusiv asupra destinului Occidentului: „Așa cum îl știm, Occidentul are zilele numărate, pregătindu-și sfârșitul (…). O criză mult mai gravă îl așteaptă; un alt stil se va contura, popoare noi se vor naște”31. Invocând Istoria, occidentalii s-au și împăcat cu perspectiva aceasta, apelând Istoria „cu gândul de a se stinge în ea abdicând în numele viitorului”, vesticii visează – dintr-o nevoie de a spera împotriva lor înșiși” – să fie umiliți, călcați în picioare, „salvați”…32

 

 

Note
1 Emil Cioran, Schimbarea la față a României, ediția a IV-a, București, Editura Humanitas, 2010, p. 10.
2 Emil Cioran, op. cit., p. 161.
3 William Kluback; Michael Finkenthal, Ispitele lui Emil Cioran, București, Editura Univers, 1999, p. 138, apud Jakob Burckhardt, Force and Freedom: An Interpretation of History, New York, Meridian Books, 1955, p. 41.
4 Emil Cioran, Tratat de descompunere, București, Editura Humanitas, 1992, p. 43.
5 Emil Cioran, op. cit., p. 160.
6 Anton Dumitriu, Culturi eleate și culturi heracleitice, București, Editura Cartea Românească, 1987, p. 12.
7 Emil Cioran, op. cit., p. 170.
8 Ibidem, p. 26.
9 Ibidem, pp. 27-28.
10 Ibidem, p. 38.
11 Ibidem, p. 72.
12 Emil Cioran, Tratat de descompunere, București, Editura Humanitas, 1992, p. 7.
13 William Kluback; Michael Finkenthal, Ispitele lui Emil Cioran, București, Editura Univers, 1999, p. 71.
14 Ibidem, p. 71.
15 William Kluback; Michael Finkenthal, op. cit., p. 38.
16 William Kluback; Michael Finkenthal, op. cit., p. 70.
17 Emil Cioran, Schimbarea la față a României, București, Editura Humanitas, 1990, p. 156.
18 William Kluback; Michael Finkenthal, op. cit., pp. 71-72.
19 Emil Cioran, Tratat de descompunere, București, Editura Humanitas, 1992, p. 10.
20 Emil Cioran, Schimbarea la față a României, București, Editura Humanitas, 1990, p. 30.
21 Emil Cioran, op. cit., p. 30.
22 William Kluback; Michael Finkenthal, op. cit., p. 139.
23 Sorin Alexandrescu, Privind înapoi, modernitatea, Bucureşti, 1999, p. 355; Grigore Georgiu, Istoria culturii române moderne, Bucureşti, 2002, pp. 356-358.
24 Ion Țurcanu, „Perspectiva istorică în viziunea lui Cioran”, în Rev. Limba Română (Chișinău), Nr. 7-8, anul XIV, 2004, online.
25 Emil Cioran, Pe culmile disperării, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p. 105.
26 Emil Cioran, Istorie și utopie, ediția a II-a, București, Editura Humanitas, 1997, p. 91.
27 Costică Brădățan, „The Philosopher of Failure: Emil Cioran’s Heights of Despair”, in Los Angeles Review of Books, November 28, 2016, online.
28 Costică Brădățan (2016), op. cit., online.
29 Ibidem.
30 Ibidem.
31 Emil Cioran, Ispita de a exista, București, Editura Humanitas, 1992, p. 30.
32 Emil Cioran, op. cit., p. 30.