Ființa umană este ceea ce crede că este! (Cehov)
Dumnezeu te-a trimis pe lume să-l înlocuieşti, să dai
sensuri, să creezi, să duci începutul său înainte! (Noica)

 

Rareori, un om în putere, așadar, perfect sănătos și socialmente activ, îşi va permite luxul să se oprească din alergat şi să mediteze asupra sensului vieții. Din când în când, însă, viața omului este marcată de un îndemn la reflecție, pururea vertical și, pe fond, deosebit de grav – memento mori. Ajuns în acest punct, chiar şi un individ comun, insensibil la sacru va însăila, în pripă, un raționament firav privind rostul său în lume. Pe măsură ce înaintează în vârstă, omul constată că frecvența clipelor de acest gen creşte exponențial. Cu toate acestea, tematica sensului vieții este tratată, cel mai adesea, din perspectiva motivării imediate sau, cel mult, a vocației individuale1. În fine, pentru cel devenit pacient, există logoterapia – un ansamblu de psihotehnici destinate să-i faciliteze identificarea sensului vieții. Logoterapia specifică trei abordări prin care omul poate găsi sensul vieții: (i) calea activă, prin care se creează valori sau se realizează fapte deosebite; (ii) calea pasivă – primirea unui dar neprețuit (iubirea, binele, adevărul etc.), de care se bucură ca de un privilegiu divin; (iii) calea suferinței – sensul vieții rezultă din înfruntarea cu demnitate şi curaj a unei suferințe de neînlăturată (Frankl, V. – 2009, p. 124).
Omul se autoedifică treptat și sistematic potrivit convingerilor sale intime; gândurile (idei, decizii, opțiuni) îi determină faptele, conduita şi, în final, destinul ca rezultantă firească a unui mod de a fi și de a reacționa. În psihologie, motivarea deține un loc central în toată acestă problematică. Ca atare, satisfacerea motivațiilor umane decurgând din necesități poate fi precedată de o căutare metodică şi sistematică a sensului vieții2; fără doar şi poate, conștientizarea acestor resorturi îl poate propulsa pe individ spre rezultatele scontate și înalta performanță stimulându-i creativitatea şi capacitatea de adaptare (Maslow, A. – 2007).
Ne dăm seama că textul nostru nu va putea epuiza problema anunțată de titlul articolului şi, de aceea, pentru a face posibilă cristalizarea unui înțeles în acord cu preceptele tradiționale vom produce sui-generis, pentru cele ce urmează, un mic enunț director. Așadar, ne propunem să dezvoltăm acest demers pornind de la postulatul ad-hoc conform căruia cel ce simte o nevoie acută de clarificare în legătură cu sensul vieții este, fie un inițiat care a traversat simbolic, momentul morții și al învierii, fie un om care a trăit la propriu experiența neliniștitoare și inexplicabilă din apropierea morții3. Desigur, nu excludem și alte categorii de persoane care pot manifesta interes pentru o asemenea cauză dar, în linii generale, o calificare decisivă în această problematică este dată de îndeplinirea uneia dintre cele două precondiții sugerate mai sus. În plus, pentru cazul inițiatului, credem că există încă o diferențiere calitativă presupunând două trepte valorice distincte, prima fiind cea care presupune atingerea statutului de homo universalis (micile misterii) iar cea de-a doua, desăvârşire şi realizarea spirituală deplină (marile misterii).
Primind revelația armoniei sacre (proporționalitatea cosmică omniprezentă) şi aflat în căutarea statutului de om întreg, inițiatul se va simți dominat, cel mai adesea, de două imperative fundamentale. Primul dintre aceste îndemnuri lăuntrice îi sugerează integrarea necondiționată în ordinea universală despre care, multă vreme, n-a avut decât o vagă reprezentare. Între altele, aceasta logică verticală îi cere inițiatului să-şi corecteze neîntârziat conduita față de semeni cât timp mai este în viață şi să cultive iubirea ca metasentiment. Cel de-al doilea îndemn vine, pentru inițiat, din convingerea tot mai pregnantă că trebuie să fie şi el participant la transpunerea în fapt a ordinii cereşti. În doctrina masonică, acest ideal poartă denumirea de Templul ideal al umanității şi face aluzie la construirea unei stări de armonie desăvârșită, aidoma celei ce transpare din frumusețea geometrică a universului. Astfel, având un credo pentru care să se sacrifice, un inițiat veritabil, pătruns de misiunea sa, pare că poate muta munții din loc. Și chiar așa și este!
Să convenim aici că toate câte le-am spus în paragraful anterior alcătuiesc o imensă metaforă dominată de filozofia lui „ca şi cum”, o comparație aproximativă rezultată din raportarea stării actuale4 la ordinea universală atotstăpânitoare. Poate că dintr-o asemenea analogie se va fi născut Etica demonstrată după metoda geometrică pe care ne-a lăsat-o Spinoza, Noul Organon al lui Francis Bacon sau Leviathan-ul lui Hobbes; ne vom opri aici cu lista noastră scurtă pentru a nu ne încărca suplimentar cu exemplele menite să ilustreze sorgintea tuturor filozofiilor lumii. Autorii unor lucrări precum cele enumerate au încercat să aducă în fața semenilor, considerente şi reguli decurgând din Principiul – cauza tuturor cauzelor, realitatea eternă şi infinită. Tot astfel şi nu fără just temei, în plan strict acțional, ne putem imagina că această analogie supremă va fi inspirat toate marile mişcări sociale, unele devastatoare poate, la vremea lor, dar în egală măsură, necesare şi oportune. Vizând eliminarea exceselor şi o revenire la proporționalitate şi echilibru, aceste adevărate furtuni socio-istorice au spulberat, la un moment dat, arbitrariul şi haosul lumii și au impus o nouă ordine mai justă şi mai conformă cu Legea supremă.
În cea de-a doua ipostază, inițiatul iluminat aflat în căutarea realizării spirituale depline „moare” pentru această existență, parcurge o autosacrificare conştientă a personalității sale născută din spațio-temporalitatea curentă şi, apoi, exersează starea inefabilă a spiritului eliberat ce viețuieşte doar în eternul prezent. Astfel renăscut, el nu mai este condiționat de o istorie personală rămânând o conştiință-martor cu care se identifică fără rezerve. Resurecția inițiatică trăită la foc intens tinde să fie identic-egală cu nemurirea şi libertatea absolută. Despre cel care în timpul vieții pământeşti a trecut printr-o devenire precum cea sugerată, se spune în Tradiție, că a murit şi apoi a renăscut la o nouă viață, mai în acord cu ordinea sacră şi voia (voința) lui Dumnezeu. Călătoria aceasta inițiatică sugerează o metamorfozare profundă, similară cu cea descrisă în monomitul lui Campbell5. Din perspectiva structurii inerente şi a derulării etapelor, traiectul inițiatic pare a fi identic în toate spiritualitățile. În esență, ca să poată deveni om deificat, inițiatul trebuie în prealabil, să se împace cu mormântul său iar acest raționament neobişnuit este singura cale ce poate schimba radical întreaga evoluție ulterioară a eroului.(Campbell, J. – 2013). Exisă, aşadar, un moment crucial când pelerinul aflat în căutarea sacrului rămâne suspendat între cele două principii polare, viața şi moartea, iar această stare îl determină să renunțe la vechile sale convingeri, obiceiuri şi automatisme şi să se lase purtat către o altfel de realitate. Simbolic, aspirantul la desăvârșire moare pentru a renaşte apoi, ca stăpân al celor două lumi. Asemenea Nebunului din Tarot care pleacă inexplicabil într-o călătorie aparent sinucigaşă, cel inițiat în marile misterii intră ireversibil într-un proces profund de transformare care, generic, a fost denumit uneori, Marea operă. Încărcat cu o nouă cunoaştere, el conştientizează mult mai acut că până la marea trecere i-a mai rămas puțin timp şi că acesta nu mai poate fi irosit pentru scopuri minore şi egoiste. El îşi dă seama, de asemenea, că în mod inerent o viață desacralizată se derulează fatalmente sub apăsarea iluziei şi a suferinței.
Potrivit postulatului nostru, cel de-al doilea personaj ipotetic care simte acut nevoia de clarificare în legătură cu sensul vieții este un om care a trăit moartea clinică. Pentru o mai bună înțelegere a subiectului, vom arăta că, în 1975, a apărut o carte insolită, dedicată investigării unui fenomen tabu, îndelung reprimat de materialismul atotstăpânitor – supraviețuirea dincolo de moartea corpului fizic. Autorul cercetării se dovedeşte a fi un investigator sincer şi onest al celei mai tulburătoare dintre experiențele care-i sunt date omului ca trăire şi înțelegere. Succesul impresionant al cărții a proiectat brusc subiectul în centrul atenției generale şi a determinat o amplificare a efortului de cercetare în domeniu. Abordarea autorului, obiectivă şi sistematică, este pe cât de simplă, pe atât de relevantă, ea rezumându-se la intervievarea celor care au trăit asemenea experiențe, aşadar, a celor care s-au aflat în moarte clinică (Moody R. A., jr. – 1975).
La finele investigației sale, Moody s-a aflat în posesia unui bogat documentar pe care l-a structurat după anumite criterii pentru ca astfel să poată concluziona. El grupează experiențele relatate de către muribunzi şi constată că acestea prezintă uimitoare similitudini în baza cărora se poate formula un „model” al NDE. În viziunea autorului, experiența morții nu este altceva decât o succesiune de cincisprezece evenimente, trepte ale scării pe care spiritul le urcă şi, apoi, le coboară, în toată această scurtă perioadă ce urmează desprinderii de trupul fizic.
Ca şi Scara lui Iacob, Scara lui Moody are tot şapte trepte urcătoare şi şapte coborâtoare. La apogeul Scării, între cele două module (cel ascendent şi cel descendent) se interpune întâlnirea spiritului uman cu Ființa de lumină, descrisă de Moody ca fiind cea de-a opta fază în succesiunea evenimentelor. Succint spus, aceste trepte ce alcătuiesc experiența morții sunt: (i) inefabilitatea – experiența nu poate fi exprimată în cuvinte, nu există adjective și superlative pentru a descrie trăirea în sine; (ii) ascultarea veştii propriei morți – descrierea ulterioară a circumstanțelor de către persoana care a trăit la propriu moartea sa corespunde întru totul cu detaliile relatate de echipa medicală; (iii) sentimentul copleşitor şi beatific de pace şi linişte; (iv) un zgomot însoțitor – țiuit, tunet, şuierat etc.; (v) tunelul întunecat – senzația de absorbire într-un tub, puț, cilindru, hău etc.; (vi) experiența extracorporalității – sentiment de plutire, zbor, contemplare de sus a propriului trup inert, precum şi a echipei de resuscitare; (vii) întâlnirea cu rude / prieteni decedați; (viii) întâlnirea cu o Ființă de lumină extrem de strălucitoare şi plină de iubire, căldură, compasiune; (ix) retrospectiva vieții – la cererea Ființei de lumină se derulează, cu rapiditate, un film al vieții protagonistului; (x) hotarul sau granița – o limită (râu, linie, prag, lizieră…) de la care începe revenirea spiritului în trup; (xi) întoarcerea – Ființa de lumină dispune spiritului uman să revină în trupul recent părăsit; totuşi, subiectul nu doreşte să se întoarcă şi opune rezistență; urmează parcurgerea tunelului în sens invers; (xii) relatarea experienței către ceilalți semeni care, de regulă, sunt sceptici şi rezervați față de cel care s-a întors din morți; (xiii) efectele unor astfel de experiențe asupra trăitorului de NDE sunt absolut remarcabile; (xiv) cel reînviat capătă o nouă perspectivă asupra vieții; (xv) confirmarea exactă de către cel revenit din morți a unor amănunte pe care, în mod normal, nu ar fi avut cum să le cunoască (Maestrul Z & Discipolul A – 2015).
Efectele NDE asupra vieții ulterioare vor lua forme mult mai subtile şi mai discrete: orizontul cunoaşterii se lărgeşte, omul care a supraviețuit devine mai introspectiv şi mai preocupat de marile teme filosofice, iar gândirea sa creşte în dimensiunea sa holistică. Ce voi face cu viața mea, în continuare? – este întrebarea ce revine obsesiv în mintea celui suspendat preț de o clipă între două lumi. Iată o mărturie edificatoare: Abia după ce am «murit» am început să mă întreb dacă tot ce am făcut până atunci a fost «bine», sau doar «bine pentru mine». Înainte nu făceam altceva decât să reacționez în fața impulsurilor mele. Acum am ajuns însă să cumpănesc serios înainte de a face ceva. Încerc să fac numai lucruri care au o anumită semnificație pentru mine, iar mintea şi sufletul meu se simt automat mai bine. […] încerc să fac numai lucruri care sunt bune în sine, nu «bune pentru mine». Înțelegerea mea asupra realității a devenit mai profundă.(Moody R. A., jr. – 2012, p. 82).
Subiecții lui Moody au mărturisit că atitudinea lor față de planul fizic s-a schimbat radical. Vechiul status reluat la revenirea din abisurile morții pare mult îmbogățit în ceea ce priveşte înțelegerea realității. Supraviețuitorii mărturisesc despre o reevaluare a vieții post factum şi despre meditațiile lor privind sensul vieții. Dat fiind că viața în sine a devenit pentru aceşti oameni înviați din morți mult mai prețioasă şi, ca atare, de neirosit pentru scopuri minore şi meschine, ei vorbesc, totodată, despre o reconsiderare drastică a setului de convingeri. Alții au relatat despre dobândirea unor capacități intuitive superioare sau chiar despre o dezvoltare a unor capacități mediumnice deosebite, ca şi cum s-ar fi umplut cu un nou spirit şi cu o desăvârşită stare de linişte profundă și rodnică. Ei au semnalat, de asemenea, o creştere a capacității de exprimare şi a sensibilității la suferința aproapelui. Unii şi-au dat seama că pot „citi fețele” interlocutorilor mult mai bine decât o puteau face înainte, că intuiesc stările şi gândurile interlocutorilor şi că sunt copleşiți de iubire profundă față de toți ceilalți oameni cu care sunt contemporani. Desigur, această stare a avut consecințe dintre cele mai benefice privind relațiile trăitorului cu ceilalți semeni (rude, prieteni, duşmani…) și capacitatea de exprimare şi de împărtăşire a bucuriei de a trăi. Incredibila experiență a părăsirii trupului conferă trăitorului inclusiv o altă perspectivă asupra morții şi asupra vieții. Experiența aduce cu sine şi convingerea absolută potrivit căreia, după momentul de separare a spiritului de corp, urmează practic o altă viață (diferită de cea pe care o cunoaştem pe Pământ). Frica de moarte dispare şi în locul acestui apăsător sentiment de angoasă se instalează credința în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului uman.
Văzând aceste consecințe asupra convingerilor şi conduitei omului, se naşte întrebarea firească: oare ce trebuie să facem pentru a replica efectele benefice menționate? Şi iată că în mintea cercetătorilor s-a întărit convingerea de a se induce, în mod artificial, astfel de trăiri folosindu-se diverse metode, instrumente sau chiar (în mod controlat) unele substanțe cu efect psihotrop. Este un fel de a spune că această idee s-ar fi născut acum, în timpurile noastre; în realitate, omul a fost fascinat şi preocupat dintotdeauna să găsească poteca îngustă spre Dumnezeu şi spre nemurire. Bogata literatură de ordin ezoterico-sapiențial acumulată de la Sumer încoace stă mărturie în acest sens.
În altă ordine de idei, aflăm din psihologia transpersonală că, la indivizii aflați în procesul de actualizare a Sinelui, iluminarea este destul de frecventă, dar şi diferită sub aspectul duratei, intensității şi al particularităților inerente. Iluminarea poate apărea pur şi simplu din senin, fără vreun anunț prealabil, dar şi ca urmare a asumării unui proces conştient de perfecționare spirituală constând în efectuarea de exerciții, meditație, rugăciune şi asceză (Maslow, A. – 2007, pp. 151-170). Pentru trăitorul autentic experiența respectivă este deosebit de impresionantă; ea a fost cunoscută de către homo sapiens din cele mai vechi timpuri şi denumită, fie samadhi, gnosis, satori, fie vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică, Lux inens etc., sau, mai recent, generic vorbind, experiența mistică, transcendentală sau experiența supraindividuală.
Ca trăire subiectivă şi limitată în timp, peak experience este însoțită de un extaz copleşitor, o beatitudine nemărginită, precum şi de senzația că percepția realității nu se mai realizează prin cele cinci simțuri. Revenind la luciditate, cel ieşit dintr-o astfel de stare, mărturiseşte, uimit şi fascinat că i s-a întâmplat ceva extrem de important. De aceea, raportat la perioada anterioară, subiectul se declară profund transformat pentru întreaga sa viață ulterioară; studii recente indică inclusiv o schimbare a neurofiziologiei creierului care a trăit la propriu iluminarea. El mărturiseşte, de asemenea, că pe timpul experienței a trăit o stranie deconectare senzorială şi o inexplicabilă încetare a dialogului interior (Maestrul Z & Discipolul A – 2012).
Investigația ulterioară pe care o întreprinde Maslow în scopul realizării unei teorii cuprinzătoare asupra schimbărilor cognitive ce însoțesc fenomenul conduce la formularea unor concluzii privind sensul vieții. Astfel: percepția despre lume şi viață a trăitorului se modifică radical devenind holistică, integratoare, dincolo de contrarii; procesul de actualizare a sinelui se accentuează în sensul unificării tuturor scindărilor din interiorul persoanei; integrarea lăuntrică şi, ca o consecință a acesteia, o mai bună integrare a persoanei în lume devin efective6; omul devine mai spontan, mai expresiv, mai creativ, lipsit de temerile şi anxietățile inutile, de inhibiții şi disoluții etc.; toate puterile individului se reunesc în cea mai eficientă integrare şi coordonare, atingând un nivel de organizare maxim al persoanei cu consecințe dintre cele mai benefice în planul performanței (Maslow, A. – 2007, pp. 261-442).
În formula sa tradițională, tematica sensului vieții presupune un opus minor (obținerea argintului alchimic – omul iluminat), după care urmează opus magnum (obținerea aurului interior – spiritul desăvârşit). Așadar, periplul inițiatic are o primă etapă ce se finalizează prin cunoaşterea Sinelui; după acest episod, căutarea continuă cu ceea ce în vechime se numea desăvârșirea spirituală având drept corolar Unio mistica. Trebuie precizat, de asemenea, că toată această problematică a sensului vieții devine semnificativă numai dacă este privită din perspectiva relației dintre om și Entitatea supremă7 (Adler, A. – 1995, p. 192). Dispunând de o putere modelatoare covârşitoare, Entitatea supremă ne apare ca fiind sorgintea și cauza vieții, deopotrivă. În completarea acestei reprezentări, unii autori fac o distincție privind cele două planuri ale sensului vieții: cel cosmic dat de conştientizarea interconectarii noastre cu Universul şi cel individual determinat de realizarea plenară a potențialității ființei umane (De Lassus, R. – 2004).

Bibliografie
Adler, A. (1995) – Sensul vieții, Ed. IRI, Buc.
Buckingham, M. & Clifton, D. (2005) – Descoperă-ți punctele forte cu testul Clifton, Ed. Allfa, Buc.
Campbell, J. (2013) – Eroul cu o mie de chipuri Ed. Herald, Buc.
De Lassus, R. (2004) – Descoperirea Sinelui, Ed. Teora, Buc.
Frankl, V. (2009) – Omul în căutarea sensului vieții, Ed. Meteor Press, Buc.
Maestrul Z & Discipolul A, (2012) – Ab initio, Ed. Herald, Buc.
Maestrul Z & Discipolul A, (2015) – Ars moriendi, Ed. Herald, Buc.
Maslow, A. (2007) – Motivație şi personalitate, Ed. Trei, Buc.
Moody R. A., jr. (1975) – Life After Life: the investigation of a phenomenon – survival of bodily death, Mockingbird Books, Atlanta, SUA (în traducere, Viața după viață, Ed. Adevăr divin, Braşov, 2012).
Note
1 Resortul personal care-l animă pe om în realitatea curentă conferind sens prin înplinirea unor aspirații şi aptitudini (talente); vocația vizează, totuşi, orizontala existențială (Buckingham, M. & Clifton, D. – 2005).
2 Predispoziția naturală este anterioară conştientizării atu-urilor (calități, abilități, talente etc.) personale.
3 Near death experiance (NDE), în limba engleză.
4 Stare dominată de intervenții haotice, dezordini şi excese cauzatoare suferință.
5 Autor celebru care a demonstrat că imaginea morții fizice stă la temelia oricărei legende sacre.
6 Spune inspirat Maslow: războiul civil lăuntric nu este nici câştigat, nici pierdut, ci pur şi simplu depăşit.
7 Generic vorbind, Dumnezeu – Universul conştient de sine ca realitate ultimă şi atotcuprinzătoare; în această reprezentare, existență vie nu poate fi decât subsecventă Marelui Tot și condiționărilor sale.