Eram două surori, Zenovia și Veturia, Suzana și Verona, Zvalva și Vedalia dintr-o carte aiuritoare…
De frumușele, eram amândouă. Semănam care cu mama, care cu tata. Și dacă te uitai bine, vedeai că io-s mai ceva. Numai dacă te uitai, fiindcă eu eram cuminte și ștearsă, cu cozile mele pe cap. Ea însă te năucea. Strălucea și întorceai îndată capul după ea. Am înțeles târziu și nici nu-mi păsa. N-am trăit aproape niciodată starea de gelozie, nici strop, numai ocrotire. Era surioara mea, nu? Fiica ei cea mică, fiindcă și ea a avut două fete, foarte diferite, – ca noi două – povestea că, într-o excursie pe munte, s-au încrucișat cu un grup de tineri. Fata era studentă și se uimi că nimeni n-o băga în seamă, chiar nimeni, doar după mamă se uitau. Ca să vezi ce atracție emitea…
Îi spusese odată cineva Veturiei că are siluetă de faraoniță, ca în fresce, la piramide. Da, viespe la mijlocel și amforă la coapse. Plesnea croitoreasa tot făcându-i pense și probe, până s-a pus singură pe croit. De revelion, își făcea fustă soleil din tafta neagră „changeant”, cum îi ziceau, pe care aplica steluțe și inimioare de lame auriu. Și dansa și dansa… Uneori bea ș-un pahar în plus, iar soțul îi punea atunci o batistă udă pe frunte și un lighean la pat. Avea scurte și furtunoase puseuri de plâns, în clipele alea. Își strângea copilele în brațe cu foc, le declara iubire, iar ele și-ar fi dorit-o așa întreaga viață pe mămica lor. Astfel, nu altfel. Numai că tata le gonea la culcare, iar fetițele îi purtau lui o pică neagră. Neagră tuci. Nu s-ar fi lăsat în veac dezlipite de mama aburită și dulce, suavă ca niciodată. L-ar fi gonit ele pe tată, de se putea, undeva pe nori.
Sigur că, alături de ea, n-ai fi putut să-ți dai măsura feminității tale. Te anihila, te ștergea de pe fața pământului. Poate asta au pățit și fetele ei, care-o iubeau nebunește când erau copile. Am întrebat-o odată ce cusur crede ea că are, „păcatul” cel mai mare. Și mi-a spus: cochetăria… Însă cu cât îi creștea credința, asta scădea. Nu mai stătea cu orele la minuscula măsuță de toaletă să-și răsucească buclele și genele, să se rimeleze, să-și pudreze nasul. Numeroasele perechi de pantofi același model, pe comandă, culmea răsfățului, dar culori diferite, cu geanta, eșarfa și mânușile asortate, continuau să-i burdușească șifonierele. Însă, de la o vreme, numărul lor stătea pe loc, nu se mai mărea…
Staționa, dar ce deliciu procura. Atunci când sora mea pleca din București, și-și lăsa fetele cu bunica, cea mare descuia dulapurile bine ferecate, încetișooor. Cu o lamă de cuțit și-o forfecuță. Studia minute întregi, ca un detectiv, toate detaliile, spre a putea apoi reașeza totul la fel. După care, o ceată de fetițe, și vecine și amice, chiuind, se costumau în cămăși de noapte și bluze suave, cu poșete pe braț, troncănind în pantofii cu toc, în sus și-n jos. Paradă, nebunie mare, noroc că totul se petrecea la parter, nu la vreun etaj, că… O singură dată a ieșit scandal. Rămăsese un cordon prins în balama…
*
Dar da. Era un mare bâzdâc în ea. Patimă, făcea totul cu patimă. În copilărie, când tăticul n-a mai avut bani să ne plătească pensionul și a vrut să mă retragă pe mine, că oricum eram pe terminate, directoarea a sărit: Nuu, pe cealaltă, luați-o pe cealaltă. A rămas pe-a lui totuși, iar de rămas, ea a rămas singură acolo. I-a mers rău și greu. Cumva, înainte o apăram, îi eram un fel de scut…
Chestia e că eu făcusem vâlvă la un moment dat. Se dusese buhul. Pe la 12 anișori. Noaptea, am țipat sfâșietor că mi s-au rupt mațele. Am sculat tot internatul. Și acum roșesc, dar îmi vine să și râd. Astăzi, când se face educație sexuală elevilor, lucru oribil, asta totuși ar fi exclus. Sora mea, firește, băgă la cap și scăpă de balamuc. A pățit însă lucruri mai dihai. Nu știu de ce, odată, tăticul nu putuse s-o ia acasă în vacanță. Erau doar două-trei fete acolo, în pustiul claselor și dormitoarelor. Sporovăiau și râdeau la spălător. Când se auziră pași pe culoar, se buluciră toate, speriate, într-un separeu de closet. Stătură mult s-asculte și, când li se păru că nu mai e niciun zgomot, au ieșit. Dar…
Pedagoga le aștepta, cu brațele încrucișate la piept. Le zdrobi cu privirea. Șterse pe jos cu ele. Le pedepsi cumplit și absurd pentru fapta lor „abominabilă”, le explică limpede și fără loc de îndoială că au făcut ceva fioros, împotriva firii și a Dumnezeirii. Bineînțeles că n-au priceput ce li se pune în cârcă, c-au plâns și-au suspinat, le-au curs mucișorii pe obraji. Și lacrimile până-n podele. Poate că n-ar fi înțeles deloc, nici să fi fost mari, doar erau alte vremuri, unele sfiite, nu nerușinate și netrebnice ca astăzi. Dar, ce să vezi, oprobriul și ostracizarea o întăriră pe sora mea. Ca de obicei. De atunci încolo, prinse curaj să dea replică, nu mai înghițea nimic. Așa că i se spunea „bolșevica”. Era pusă singură în bancă, cu un rând înainte și altul în spate, gol fiecare. Rămase însă iar cu un coșmar. Altul nou. O capră neagră-neagră, nu chamonix cea brună, o fugărea, s-o facă să bea un pahar cu venin. Ani și ani visa întruna. Într-o noapte-n somn a făcut pipi de spaimă, dar s-a descurcat strașnic. A rostogolit spre perete o fată, ca pe un sul, i-a scos salteaua de sub ea și a vârât-o apoi pe-a ei, cea caldă și umedă. Nimic nu simți colega. Oricum, pe aceea n-o certară rău. Cu ea ar fi fost altceva. Mititica sora mea, isteață, dar… câtă lipsă de afecțiune o înconjura și ea care avea încărcătură emoțională, cât cincisprezece pedagoge seci la un loc. M-am tot gândit la asta lung timp…
M-am gândit și cum naiba de s-a petrecut ceea ce s-a întâmplat, atunci când a avut scarlatină. Sigur că acasă, nu la internat, și era o formă gravă, cu febră de-i ardeau cearceafurile și cu ochii dați peste cap . Cică o cucuvaie s-a strecurat prin fereastra întredeschisă și i-a cântat pe baldachinul patului. Și acum cred c-a fost băsneală, c-au scornit-o surorile medicale ce-o vegheau. Dar dacă îți muți gândul la Veturia, nu la ele, nu la scenă, înțelegi că în preajma ei totul era posibil. O prohodeau deja muierile alea, însă ea s-a ridicat din pat dup-o săptămână… Totuși a rămas mult timp cu dinții încleștați, că așa-i ținuse, strânși, să nu-i toarne capra neagră paharul cu venin pe gât.
…………….Eeei, și ce să vezi?
Mică, a fost rebelă. Era forma ei de a se afirma, de a se apăra. Crescând, ajunse de-o feminitate copleșitoare. Plângea cu suspine din orice. Te fermeca, te înduioșa. Nu se putea abține, izbucnea nestăvilit. Ai fi luat-o-n brațe îndată, s-o ogoiești. Se pare însă că, ce bizar, din cauza asta, fiica ei cea mare s-a lipsit de darul plânsului, l-a respins, și a răzbătut prin lume cu dinții strânși. Sigur că și asta ține de povestea fetei, nu a Veturiei. Dar poate că e vorba aici de o lume a oglinzilor. De un soi de polaritate și rezonanțe, identice sau răsturnate. Am tot răsucit gândul, fiindcă și eu, cu sora mea, ne reflectam una pe alta, într-un anume fel… Mărturisesc că fata ei mi-era simpatică, așa cum și Veturia o… prefera pe fiica mea. Ciudățenii? Poate, dar tare mi-aș dori să le înțeleg. Poate s-au încurcat ițele venirii pe lume, poate trebuia să fie invers… E posibil? De ce nu?
Mai ciudat e că surioara mea, care a devenit mai târziu credincioasă ardentă, începu prin a-l refuza pe Dumnezeu și a o lua-n tărbacă de bigotă pe mama, căreia-i spunea habotnică și multe alte drăgălașe numiri. Dar ea, de la icterul ăla negru, făcuse un șoc, o volută pe firul vieții, și se convertise. Își schimbase firescul de până atunci. Asta-i însă altă poveste. Cea a Mamei, după cum, iată, des am vorbit de povestea Fiicei. E un fel de ghem totuși. De l-aș descâlci, nu m-aș alege cu mare lucru poate. Abia așa, împreună, au sens toate. Până și eu, umbra ei palidă.
Dacă Domnul se jignise că ele, copilele din internat, nu-ș ce făcuseră atunci, la spălător, ei, surioarei mele, nu-i mai trebuia. La coș cu EL. Iar eu mă voi strădui să rămân în povestea surorii, doar asta am avut de gând. Ce să fac însă dacă ițele sunt împletite, nesimple, chiar încâlcite. Pare zadarnică strădania mea, și totuși nu mă pot opri…
*
………………Și așa, veni de se făcu vremea adolescenței. Acum nu mai era internă, că ne mutasem în capitală. Și un băiat de vârsta ei, de la Sf. Sava, cel mai pretențios și fălos liceu al marii urbe, o ochise de departe. Și se topea, o petrecea cu privirea, îi telefona și-o tot… lua peste picior. Că de ce nu-și domolește părul, ce-s buclele alea ca o vijelie, ș.a., ș.a.… Fără să se vadă. Infailibilă chestie, cum de s-o fi priceput, doar era stângaci și timid. În familia lor de intelectuali însă, ironia era cuvânt de ordine. Toți râdeau de toți. Băiatul, Kiril, brici de inteligent, primul în liceu la bac și al doilea pe țară, îi vorbea întruna despre marea literatură. O incita să citească…
Rostea cu admirație nume de care nu se auzise în casa noastră, ce să faci? Îi recomanda cărți de cărți și-o îndemna să asculte muzică simfonică. Era meloman încă dinainte de liceu! Așa că sora mea cea năbădăioasă, spre uluirea noastră, începu să se ducă și să asiste la prelegerile de filosofie ale lui Rădulescu-… Mortu, cum îi ziceam noi.
Se mândrea tata cu Veturia, când ieșea pe bulevard la braț cu ea. Că-i și semăna. Atunci când le săreau florăresele în cale, cu buchețele de violete: Să-ți trăiască sfranțuzoaica, conașule. I se umfla pieptul. Iar țigăncile: Hai să-i dăm cu ghiocu, conașule, cum i-o fi norocu și fericirea, că-i mândră, ca un soare, donșorica dumitale…
Încă mai fredona Veturia arii de operetă prin casă, dar… Încetișor, începu să capete o privire de sus. Pe noi, cei din familie, ne lua peste picior, de parc-am fi fost cam înapoiați. Nici nu ne vorbea, doar de-o întrebam ceva. Se încuia în cameră și, de acolo, se auzea răsunând, la gramofon, o muzică neștiută. Cumva tulburătoare și mereu alta. Fiindcă-și cumpăra iar și iar plăci noi… Era o cavalcadă, care ne-a învârtit capul. Iar de la „Să-mi cânți cobzar bătrân, să-mi cânți” , feblețea tatei, la… Wagner, era un salt greu de îndurat. Biata romanță cumsecade ce vină avea?
Nu-i de mirare că tata s-a hotărât s-o mărite iute, prea sărea calul și-i încurca toate gândurile. Voia să scape de capră! Prea era „altfel”. Altfel. Să facă de-astea în curtea bărbatului său, nu în casa noastră! Numai ce pierise bunica lui, undeva în satul Iedera, și când s-o rostuiască de îngropăciune, au ridicat lada crivatului și-au văzut cu uimire că amărâta bătrână adunase, de-o viață poate, bețele de chibrit arse. Știa ea, vag, că erau o valoare. Pădure, lemn, cherestea… Dar putea să-și facă rug, autodafe. De supărare, tatei nu-i mai ardea de nimic acum. Se făcuse cumva de râs în satul copilăriei și împrejur. Unii ziceau că așa-și făcuse avere, cu bețe de chibrit. Când el muncise-n păduri, din zori în noapte. Avea prima fabrică de cherestele și de cărămizi din Prahova, livra material pentru Peleș… Cu atât mai mult, n-avea ochi pentru mofturile Veturiei.
Și-au început părinții să-i caute pretendenți. Nu era nici o nevoie de cotrobăire, c-au început să curgă gârlă, când s-a dat zvon.

 

 

(Va urma)