Consiliul
Județean Cluj
„Sfânt părinte al literaturii…” (I)
În ziua aceea posomorâtă de la sfârșitul lunii mai a anului 1963, Casa Universitarilor din Cluj era înconjurată de o mare mulțime de oameni veniț să-l conducă pe ultimul său drum pe acela care a fost „sfântul părinte al literaturii române”, cum îl numise Lucian Blaga pe Ion Agârbiceanu. Poate era prea mult spus dar, în orice caz, pentru literatura ardeleană el era, cu siguranță, un adevărat patriarh, cunoscut și recunoscut de toată suflarea acestei întinderi de țară de dincoace de munți. În foaier, unde se afla depus pe catafalc trupul neînsuflețit al scriitorului, nu mai încăpea niciun om. Coroanele de flori se întindeau ca un covor până la intrare. Garda funerară se schimba din timp în timp și într-o liniște fremătătoare s-a așteptat începerea procesiunii. N-a existat slujbă religioasă decât la cimitir. Aici au vobit cu întristare câțiva scriitori, din partea Uniunii Scriitorilor, a revistei „Tribuna”, oficialități, prieteni. Când a pornit cortegiul, înaintea carului mortuar șirul celor care duceau coroane s-a întins până spre capătul clădirii Universității (M-am numărat și eu printre cei care au dus câte o coroană și ca mine mulți alți tineri, nu puțini studenți și oameni de cultură). Se îngăduise o astfel de manifestare tocmai pentru că în urmă cu doi ani, la începutul lui mai 1961, Lucian Blaga fuse expediat din Cluj cam pe tăcute, până la Lancrăm unde a fost înmormântat (În paranteză fie zis, se știa că acolo nimeni n-a avut voie să facă fotografii, toată mulțimea fiind supravegheată cu atenție de securiștii infiltrați printre ceilalți oameni, în civil. Și totuși, prin anii ‘70, pe când eram la Editura Dacia, un ofițer al Securității, care se ocupa de instituția noastră și cu care mă împrietenisem oarecum, mi-a arătat, în mare taină, patru fotografii de la înhumarea poetului. Va să zică, fuseseră urmăriți și luați în evidență cei care participaseră la ceremoniile de doliu de la Lancrăm. Ce s-or fi ales de pozele acelea, unde sunt, dacă mai sunt, aș fi bucuros să aflu, ele fiind documente pentru istoria literaturii dacă nu și pentru activitatea acelei instituții care a făcut multora multe zile negre). Mulțimea ce a urmat carului mortuar s-a întins până sus pe aleile cimitirului, până la locul unde avea să-și doarmă somnul de veci Agârbiceanu. A fost o zi tristă și totuși o zi în care am simțint că lumea începea să-și recapete demnitatea.
Bătrânul Agârbiceanu urca săptămânal treptele până în redacția „Tribunei”, pe care o considera a fi cumva și a sa. Și nu se înșela. Scrisese în primul număr al noii ediții, despre cele cinci „Tribune” continuatoare ale publicației lui Slavici, dintre care una fusese condusă efectiv de către el însuși, la Cluj. Trecea fără grabă pe lângă cei câțiva redactori sau colaboratori ce se aflau veșnic pe coridorul îngust și întunerat al redacției, salutând respectuos pe toată lumea dar neoprindu-se cu nimeni. Intra la Ioanichie Olteanu cu care stătea o vreme la taclale, predându-și colaborarea. Scria pe niște foi lunguiețe – de fapt jumătăți de coală ministerială, din interbelic, ceva mai mari decât cele pe care azi le numim A4 – rămase de pe vremuri. Avea un scris mărunt, ordonat, dar destul de greu de descifrat, spuneau dactilografele cărora li se transmitea imediat textul magistrului. El pleca apoi, fără să-și recupereze foile acelea, care rămâneau astfel în păstrare, ca amintire, în arhiva dcelor atenți la o așa prețioasă pagină de literartură. Un asemenea articol l-am păstrat și eu, pe care l-am publicat mult mai tâerziu, integral, în revista „Manuscriptum” (Nr. 1/1972), întrucât fusese bine croșetat la apariția în „Tribuna”, de către faimoasa Direcție a presei. Era un om doritor să cunoască lumea și îi citea pe tinerii scriitori. Participa la toate întâlnirile cu cititorii la care era invitat, și citea cu sfătoșenie povestiri mai scurte care păreau a fi niște basme coborâte în actualitate. Pe vremea aceea se organizau numeroase asemenea înâlniri și de obicei sălile se umpleau cu un public pestriț dar interesat de ce se întâmpla în literatură. Odată, nu țin minte cu ce prilej anume, venise la Cluj Victor Eftimiu. Erau prieteni încă din anii tinereții așa că la întâlnirea care a avut loc în sala mică a Casei universitarilor, dialogul dintre cei doi scriitori cu faimă a fost cât se poate de atrăgător. Bunăoară, Eftimiu, răspunzând la o întrebare a unuia din sală, s-a referit la anii petrecuți la Sibiu unde se afla și Agârbiceanu. La un moment dat, Eftimiu, căruia îi plăceu cozeriile, s-a aplecat spre Agârbiceaunu zicând: – Eram tineri și frumoși și toate sibiencele se dădeau în vânt după noi. La care, ușor mucalit, Agârbiceanu a replicat: – Mai ales după tine. Eftimiu, prefăcându-se a nu auzi, a continuat: – Și le făceam o curte strașnică. Agârbiceanu, parcă iritat, a replicat iarăși: – Mai ales tu! De data aceasta Eftimiu i-a făcut afront: – De ce te ferești să confirmi? Atunci, Agârbiceanu, arătând că știe de glumă, i-a întors replica: – Eu eram cu nevasta în Sibiu, pe când a ta era la București, așa că îți puteai face de cap, ca întotdeauna, după cum te cunosc. Evident, toată sala a izbucnit în râs.
Asemenea întâlniri își aveau farmecul lor aparte. Nu erau prea scorțoase, publicul îndrăznind comentarii și întrebări dintre cele mai năstrușnice, uneori, iar pentru scriitori era un bun prilej de a se apropia și mai mult, de a se cunoaște și, bine-nțeles, de a mai ciocni un pahar, după aceea. Fac o paranteză. Se organizase, la un moment dat, o asemenea șezătoare, la Casa Armatei. Veniseră de la București câțiva scriitori, vreo patru, la care s-au alăturat și câțiva clujeni. Între cei din capitală erau Eusebiu Camilar și Nicolae Tăutu, firește, fiind vorba de o întâlnire cu militarii. S-a întâmplat că lui Camilar îi apăruse tocmai atunci o carte (Pământul zimbrului, povestiri, 1962) pe care o lansase, într-o librărie, la București, cu vreo două zile mai înainte. În tren le oferise câte un exemplar colegilor de voiaj, se-nțelege, cu atograful de rigoare. Înainte de începerea șezătorii, Nicolae Tăutu a trecut, de unul singur, pe la Anticariatul care își avea locația, cum se zice azi, în încăperile în care se află azi restaurantul Diesel; încăperile din față, cu vitrina spre biserica Sf. Mihail și statuia lui Matei Corvinul. Subsolul era pe atunci închis și cred că nici nu se știa ce era pe-acolo. A intrat și a rugat-o pe vânzătoare să așeze în vitrină volumul lui Camilar, pe care i l-a și înmânat, până luni dimineața (șezătoarea se ținea sâmbătă după masa) când avea să vină să și-l recupereze. Nu încape îndoială, i-a oferit și un… onorariu pentru o asemenea complicitate… Seara, după reușita șezătorii, scriitori au fost invitați la restaurantul Casei Armatei, unde s-au simțit foarte bine. Pe la miezul nopții, când au ieșit în stradă, Tăutu le-a propus comesenilor ca înainte de a merge la hotel să se plimbe puțin prin centrul orașului. Ceea ce s-a și întâmplat, cu toții primind, chiar cu entuziasm, inițiativa. Când au ajuns în dreptul Anticariatului, Tăutu s-a oprit în fața vitrinei exclamând cu uimire prefăcută: – Bădie, cartea ta a și ajuns la Anticariat! Într-adevăr, volumul era așezat chiar în mijlocul vitrinei, pe post de vedetă. Lui Camilar nu-i venea să credă. Cum? În trei zile de la lansarea în capitală, volumul ajunsese în Cluj la Anticariat? Era ceva nemaipomenit! S-a indignat, înjurându-l pe cititorul, care aflându-se în București, fusese desigur prezent la lansare, îi luase, presupunea el, și un autograf și citind pe tren cartea, la întoarcere, neplăcându-i, s-a debarasat imediat de ea, depunând-o la Anticariat?! Ce-i drept, ideile astea i le oferise Tăutu… Toată noaptea n-a dormit, enervat de impertinența aceluia care i-a abandonat opera cea mai recentă direct la vechituri!… Duminică a fost toată ziua posomorât și a refuzat să se întoarcă împreună cu colegii, la București, cu trenul de seară. – Rămân până luni, să-mi recuperez cartea. E o rușine, nu pot să înghit neobrăzarea aceluia pe care îl voi identifica după numele din autograf… A rămas și Tăutu, pretextând că avea ceva de lucru pe la comenduirea garnizoanei. Nimic neobișnuit. Doar era colonel și lucra la secția de propagndă și cultură a armatei. Numai că, luni dimineața la ora opt și cinci minute s-a înființat la Anticariat, și-a recuperat cartea și a plecat direct la gară, luând acceleratul de ora 10, spre București.
Când a venit Camilar la Anticariat, prima surpriză a fost că nu și-a mai văzut cartea în vitrină. A intrat
și a întrebat, plin de curiozitate: – S-a și vândut cartea mea pe care am văzut-o ieri în vitrină? – Nu, a răspuns vânzătoarea. A venit chiar acum un sfert de oră un tovarăș colonel și și-a luat-o înapoi. Mi-a lăsat-o de sâmbătă până azi dimineață. În clipa aceea, Camilar a înțeles că a fost victima unei farse pe care i-o făcuse Tăutu, mare specialist, de altfel, în de-alde astea. S-a enervat cumplit și a dat fuga la hotel să-l sugrume pe Tăutu. Însă, ia-l de unde nu-i. La recepție i s-a comunicat că tovarășul colonel achitase nota și plecase încă de la ora opt. Turbat de mânie, Camilar a bântuit toată ziua prin oraș, a trecut pe la „Tribuna” ca să se plângă de măgăria incalificabilă a lui Tăutu, apoi seara s-a urcat în trenul de București… Am aflat că supărarea l-a ținut o jumătate de an, timp în care n-a mai vorbit cu Tăutu, oricât a încercat acesta să-l îmbuneze, prezentându-și scuzele de rigoare.
Dar, să mă întorc la Ion Agârbiceanu… Venea în fiecare zi pe jos, coborând dealul din cartierul Andrei Mureșanu, unde locuia, și intra în Catedrala „Schimbarea la față”, de pe strada Petru Groza, fostă catedrală greco-catolică, în care într-o vreme slujise ca preot. Era acolo o prezență discretă dar cei mai în vârstă îl recunoșteau și veneau să-i sărute dreapta. El refuza, firește, dar mai schimba câteva cuvinte cu câte unul-altul. Apoi ieșea din biserică și o lua agale spre casă. Când dădea colțul, pe lângă Teatrul Național, se oprea la o bodegă (cam pe unde e acum un magazin de prezentare a obiectelor cărora li se face reclamă la TV), intra în afundul ei, întunecos, și-și bea țapul de bere la o masă, cu un picior, fără scaune. La botul calului, cum se zicea. După aceea o pornea iarăși cătinel spre casă, traversând părculețul din spatele Teatrului și urcând apoi strada, pe Andrei Mureșanu, până la intersecția cu actuala stradă Brașov. Pe stânga, cum urci, era casa în care locuia. După război imediat, autoritățile nou-guvernamentale îi luaseră câteva camere în care s-a fost instalat, dacă nu mă înșel, un ofițer cu grad înalt, Agârbiceanu fiind de-acum tolerat în propria casă. Legenda spune că pe la începutul anilor ‘50, a venit la București o mare personalitate politică din Cehoslovacia, demnitar politic, primit cu mare pompă. A stat câteva zile. Într-una din acestea a întrebat pe omologul din Comitetul Central, dacă scriitorul Ion Agârbiceanu mai trăiește. Bine-nțeles că individul habar n-avea cine e scriitorul Ion Agârbiceanu dar a promis că se interesează și a chemat pe loc pe cineva ca să-i furnizeze informația încă în timp ce continuau discuțiile. Aflând că e în viață și că își duce traiul la Cluj, individul a zis că i-a citit o carte, tradusă înainte de război, care i-a plăcut foarte mult, și dacă tot se află în România, s-ar bucura să-l poată întâlni. Se pare că omul era o personalitate prea mare pentru a-i putea refuza o nimica-toată de dorință. Așa că, s-a programat o vizită la Cluj. Cum însă putea să-l primească Agârbiceanu într-o cămăruță în care fusese expulzat din propria sa locuință? Așa că i-au găsit peste noapte un alt apartament ofițerului iar pe scriitor l-au repus în drepturile sale în propria sa casă. Nu știu cât e adevăr și câtă e fabulație, dar manevra e plauzibilă. În acei ani, totul era posibil dacă era în interesul partidului.