Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Simion, pictorul, cronicarul și plugarul

Simion, pictorul, cronicarul și plugarul

De Simion Moț auzisem în anii liceului meu din Sebiș, de pe Criș. Știam că este un pictor, pictor naiv, cum i se spunea, îi văzusem picturile la expoziția de la Casa de Cultură a micului nostru oraș și primul gând a fost să merg la el acasă, să-l cunosc, fiindcă locuia nu departe, la Buteni. Despre locuitorii Buteniului se vorbea că mulți dintre ei știu notele muzicale, ceea ce explică faptul că localitatea a avut coruri de renume, dirijate de un Romulus Botto, cel care a compus vestita Serenada lui Botto, cântată și azi de butenceni, dar și de Paul Paradenco Adamești, pe care am avut ocazia să-l văd dirijând: prezența și gesturile sale erau o adevărată caligrafie, traducând pentru toti sunete venite de undeva de departe.
Simion Moț, care nu mi-era rudă, era așadar pictorul, cu expoziții la Arad, dar și la București și în străinătate, dacă nu mă înșel, de Sebiș nu mai vorbesc. Nu știu dacă lui Mihai Beniuc îi era rudă într-adevăr (indiferent cum o fi fost poetul venit „flăcău de pe Crișuri”, el avea un respect deosebit pentru bătrânii așezați ai locului) dar într-o carte poștală i se adresează lui Simion cu „Iubite Vere”. Și-i mai scrie poetul Cântecelor de pierzanie, invitându-l la București: „Ce mai faci? Nu vii să ne vezi? Vino! Noi îți dorim ca Anul Nou să-ți aducă numai bine, la fel întregii familii. Cu drag, Emma și Mihai Beniuc”.
I-am arătat maestrului (și cuvântul trebuie bine înțeles) Gheorghe Pogan câteva lucrări ale lui Simion Moț sau „bace” Simion cum îi ziceau colegii mei din Buteni. Distinsul artist plastic a sezizat în pictura lui Simion Moț o semnificativă relație între existență și artă, între viață, scris și pictură: „Tot ce a făcut Simion Moț pare a spune: așa am trăit, am scris și am pictat, așa a fost. Așa erau locurile, așa erau oamenii și așa am vrut să-i pictez”.
Simion Moț a fost un om aparținând unui timp vechi, iar pictura sa nu trădează acest lucru. Mai zice frumos Gheorghe Pogan, artistul plastic și prietenul meu de sub îngăduitoare ceruri hunedorene: „Talent nativ, autodidact, el este din aceleași timpuri și din aceeași lume a ideilor cu cronicarii complicatei istorii a lumii. Picturile sale, puține la număr, culorile din picturile sale, sunt culorile unei lumi care se stinge, care a fost. Când pictează, el nu are prejudecăți, dar are bun simț și măsură și controlează instinctiv compoziția și efectele picturale. El desparte formele de culoarea lor și înțelege liniile care descriu personaje și caractere ca schelet al imaginii, o țesătură suport pentru ploaia de tușe colorate care animă fundalul neutru. Sunt ecouri ale preocupărilor creatorilor cu care a fost contemporan. Așa pictau impresioniștii, așa fragmentau imaginea la începuturi cubiștii și așa picta Mondrian atunci când picta flori și peisaje. Pe o țesătură a imaginii care trimite la oameni care au fost, la lucruri care au fost, culorile sale plutesc, asemenea unor stoluri de păsări, între realitate și imaginar”.
Pictura a fost pentru Simion Moț într-adevăr o aventură, una temerară, o nobilă încercare de a fixa efemeritatea lumii acesteia în universul imaginar, al artei. Fiindcă Simion, pictorul, cronicarul și plugarul, a vrut să ascundă de stricăciune frumusețea trecătoare ce li se arătă, la ceas de grație, doar unora: „Puținele sale picturi sunt aventura unui autodidact în lumea artei, o lume în care Simion Moț se simte dator să lase urmele trecerii sale. Ele sunt latura temperată a aventuroasei sale treceri prin lume și sunt parte din țesutul profund social și artistic al acestei lumi”( Gheorghe Pogan).
L-am numit pe Simion Moț cronicarul. Prin bunăvoința distinsei Doamne Lena Nistor am primi cartea lui Simion Moț, Cronica De la Buteni, apărută acum câțiva ani la Editura Galaxia Gutenberg din Arad.
Ceea ce reține atenția în cartea lui Simion Moț este o anumită relație a omului cu lumea în care trăiește, o relație ce-l amintește, până la un punct, pe Creangă, câtă vreme relația cu locul nașterii stă sub semnul dragostei. Dacă dragoste nu e, nimic nu e, strecoară in text bace Simion, o dragoste ce proiectează o lumină aparte asupra existenței și a cunoașterii propriei ființe. Acest loc, sugerează artistul Simion Moț, are valoarea unuui centrum mundi, loc de plecări efemere și spațiu al întoarcerii definitive: „Dragul de satul natal îl face pe om să cunoască tot ce-i este apropiat ființei sale, fiindcă el, omul, nu poate trăi pe pământul nașterii sale fără dragoste. Altfel pleacă în lume și nimic nu-l mai face să se întoarcă. Alții au plecat, au găsit un loc mai bun și acolo au rămas. Au fost și din acei care au regretat plecarea și au murit nemulțumiți. Și eu am plecat. Pe mine mă fugărise răul și chemarea necunoscutului. M-am întors”.
Dar nu despre cartea în sine vreau să scriu aici. Ea este o cronică a unui sat deloc „mărginaș și lipsit de priveliștea lumii”, vorba humuleșteanului. Aș îndrăzni să scriu despre condiția de scriitor/artist (dacă mi se îngăduie) a lui Simion Moț. În prefața semnată de profesorul și poetul Ovidiu Someșan sunt prezentate „peripețiile” manuscrisului Cronicii de la Buteni. Ovidiu Someșan a recomandat prin anul 1990 publicarea manuscrisului la editura Litera din București iar spre „sfârșitul anului 1991, referatul întocmit de criticul literar Ion Bogdan Lefter va recunoaște valoarea operei, deschizându-i calea spre porțile tipografiei. N-a fost să fie: manuscrisul a mai așteptat până în anul 2015!”.
Simion Moț are o capacitate remarcabilă de a povesti și de a așeza în universul cuvintelor, ca într-o lume aparte, evenimente, locuri, întâmplări care ar fi trecut neobservate de alții. El se documentează, citește cărți legate de satul său și reține din ele esențialul pe care îl integrează unui demers personal deosebit de atractiv.
Prizonier în Rusia, Simion Moț trăiește calvarul prizonieratului, ajunge în Siberia, totul povestit cu un talent ce amintește romanul realist de bună calitate.
Un capitol intitulat Cătălina pare scris la masa de lucru a lui Ioan Slavici, din Șiria, nu departe de Buteniul lui Simion Moț. Autorul lasă de fapt impresia de schiță a unei posibile nuvele, cu personaje și conflicte puternice trăind într-o lume aspră, lângă o cârciumă aflată și aceasta la o margine de drum, unde „drumeții nu întârziară să se oprească”. Personajul Cătălina promite ea însăși o narațiune de bună calitate: „Crescută în singurătatea pădurii, Cătălina simțea un fel de teamă în fața fetelor și băieților, pe unde se ducea cu mama ei, până aceasta fusese sănătoasă (…). Dintre oaspeții obișnuiți ai cârciumei, care nu erau alții decât simbriașii lui Ament, toți găsiră că pădureanca e frumoasă, dar mai înaltă decât bărbatul ei. Mulți se căzniră să-i ghicească culoarea ochilor, atâta sfiiciune stăruia peste pleoapele-i lăsate, pe obrazul fără zâmbet”.
Autorul consemnează anumite momente legate de scris și de pictură. Mi se pare semnificativă menționarea unui caiet cu linii, obligatoriu cu linii, fiindcă tocmai caietul este cel care îi asigură lui Simion încadrarea într-o tradiție a semnelor, a scrisului și a culturalului. Este un caiet, așadar, „cu linii”, fiindcă liniile ordonează și impun o anumită traiectorie și o disciplină severă autorului.
Pe de altă parte, timpul scrisului pare să amintească etapa în care sapa se schimbă în condei iar brazda devine călimară. Simion Moț nu vorbește însă de o treaptă, precum meșterul Arghezi, fiindcă el nu face decât să înlocuiască vremelnic uneltele plugarului cu acelea ale scriitorului. Simion Moț pare de altfel convins (sau cel puțin așa lasă impresia) că între truda scrisului și cea a plugarului nu există o delimitare severă. Poate și pentru faptul că atât condeiul cât și plugul lasă urme, marchează semne, în caietul cu linii ori în realitate, exprimând vibrația personalității omului.
Simion Moț, pictorul, cronicarul și plugarul, se referă surprinzător la clipa de grație a întoarcerii la artă și la scris, la caietele sale cu linii, clipă ce coincide cu libertatea, în sensul în care plugarul se eliberează de o lume supusă utilului. Arta înseamnă pentru el o necesară uitare și o sublimă eliberare, Simion nefiind prea departe de spusele mentorului Junimii. Se referă și el, Simion, în felul lui, la o înălțare impersonală, într-o altă lume, cea a imaginarului, una ideală legitimată prin limbaj specific, prin „culori, imagini și cuvinte”. Ceea ce trebuie subliniat este că Simion nu schimbă definitiv uneltele, ascultând un imperativ ancestral: „Când prindeam o clipă de libertate mă întorceam la pictură și la caietele mele cu linii, care mă ajutau să uit de necazuri și de greutăți, ducându-mă din lumea reală în una ideală creată de mine prin culori, imagini și cuvinte. Dar niciodată nu m-am gândit să-mi schimb meseria de agricultor. Poate și pentru că așa îmi spuseseră bunicul și tata!”.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg