Consiliul
Județean Cluj
Simpaticul Nicolae Mărgeanu (II)
Nicolae Mărgeanu (pe numele său adevărat: Margehtici, născut în Mehadia, Caraș-Severin, 1928) a fost un talent precoce. La 18 ani era deja redacor la ziarul „Banatul” din Tmișoara (1946-1947) după care a ajuns în redacția revistei „Flacăra” din București (1948-1950). A urmat câțiva ani Facultatea de Filosofie din Cluj, fără s-o termine și la începutul lui 1957 se afla deja secretar de redacție al revistei „Viața militară” din capitală. Debutase editorial cu un volum pe teme de război, Focul din pădure (1949) atestând disponibilătățile de prozator, încă de foarte tânăr. Iar micul roman Noapte înstelată, 1952, îi aduce un fel de glorie literară, cel puțin în cercurile apropiate și mai ales în rândurile scriitorilor militari, cum se spunea în anii aceia. Aceasta pusă în relație cu prietenia ce-l lega de Ioanichie Olteanu, explică venirea sa la Cluj, în 1957, pentru a fi între fondatorii noii serii ai „Tribunei”.
Scrierile sale, aproape în exclusivitate, sunt inspirate din viața militară, din evenimentele războiului care nu de mult se sfârșise. Noaptea înstelată este tocmai un asemenea microroman, scris după toate regulile metodei realismului socialist fiind, din acest punct de vedere, o ilustrare la superlativ a modului cum se cerea, oficial, a se face literatură în anii aceia. Modelul este preluat după romanele sovietice de război, care începuseră a fi traduse la noi cu multă stăruință. Așadar, Nicolae Mărgeanu scrie romanul cureririi cotei 743 din Munții Tatra și a satului L. în care armata germană, în regragere, își stabilise un important comandament, intenționând să mențină cu orice preț, pe aceste poziții, cât mai mult posibil, linia frontului. E vorba de războiul contra armatelor fasciste pe care îl purta România, după actul de la 23 August, în înaintarea spre Vest. Prozatorul urmărește cu minuțiozitate evoluția militară, toată strategia acțiunilor în zonă a corpului de panduri, din Brigada „Tudor Vladimirescu”, alcătuită din militari de elită recrutați din rândul prizonierilor români din URSS, aflați sub stricta îndrumare a Armatei Roșii. Întriga roamnului se structurează în jurul faptelor de arme, dar subiectul este agrementat cu toate întâmplările menite a ilustra o schemă conflictuală marcată… politic. Maiorul Frățilă este un bun patriot, în schimb căpitanul Romașcanu, descendent dintr-o familie de exploatatori, cu fabrici în care, înainte de război, clasa muncitoare era umilită fără milă, este, în cele din urmă, demascat ca fiind un element dușmănos, infiltrat în această armată doar cu gândul de a putea dezerta, la un moment dat, trecând la nemți ca un veritabil trădător. Locotenentul Zaciu, „educatorul politic” al batalionului (apare deja politrucul din armata sovietică), are viziune de ansamblu asupra operațiunii și se dovedește a fi un element organizator excepțional, înfruntându-l pe Romașcanu, pe care îl dibuise ca fiind… nesincer: „E firesc ca unul care a trăit în huzur, să viseze tot așa ceva și după război… După cum e tot atât de firesc ca soldații noștri, muncitorii, țăranii, oamenii simpli, săraci, cei care mor pe tăcute, tot atât de simplu pe cât au trăit, să viseze pentru anii care vor veni, pâine, libertate, frăție”. Iată activat sloganul (lozinca) leninit lansat încă în revoluția bolșevică. Trebuia înfățișată și viața grea a muncitorilor și acțiunile ilegaliștilor comuniști. Nicolae Mărgeanu înserează în context și un asemenea comentariu: „printre oamenii fabricii a început Andrei să trăiască zile de neuitat. Începuse războiul. Fabrica era supravegheată cu strășnicie de poliție și de armată. Muncitorii vorbeau între ei în șoaptă, dar clocoteau de o mânie din ce în ce mai aprinsă, care până la urmă trebuia să răbufnească, răsturnând uriașul clopot de fier care îi apăsa… Țineau adunări în locuri tăinuite, se organizau. Prin fabrică circulau manifeste, se puneau la cale acte de sabotaj. Agenții siguranței umblau turbați prin fabrică, descindeau prin casele muncitorilor, arestau de multe ori la întâmplare și nu izbuteau să dea de urma celor câțiva comuniști”. Fabrica era, firește, a familiei Romașcanu. Cel numit Andrei e un tânăr UTC-ist care se regăsește în atacul asupra cotei 743 în calitate de comandant al plutonului de pistolari. E un tânăr destoinic, curajos și iubit de toți ostașii. După cucerirea cotei, misiunea e de a ocupa și comuna L., în care se stabiliseră germanii. Un capitol este consacrat activității comandamentului german din comună. Aici avem iarăși un conflict între comandantul armatei care dorea să organizeze retragerea și căpitanul Schroeder din Ghestapou care-l amenință ca trădător și preia el comanda, organizând un cotra-atac. Ecvident, luptele sunt încleștate dar armata română respinge trupele germane. În această acțiune se evidențiază eroic utecistul Andrei care doboară, primejduindu-și viața, tancul armatei germane. Tot el, însoțit de alți doi camarazi, pătrund incognico în comună, pentru a vedea ce se întâmplă acolo; se îmbracă în haine militare germane și astfel ajung nestingheriți în incinta comandamentului unde îl află pe Romașcanu, evadat de-acum din aliniamentele românește. El se cunoștea cu Schroeder încă de la București, unde căpitanul german activase în cadrul ghestapoului. Numai că și Andrei îl recunoaște pe Scheroeder care îl torturase când tânărul comunist fusese prins în fabrică pentru activitate subversivă. Scena este de adevărat comando. Cei trei, rămași în cele din urmă numai doi, ostași („panduri”) români, reușesc să-i anihileze pe ofițerii comandamentului german, îi împușcă pe toți și vor să-l ducă, legat, pe căptanul Romașcanu spre judecare, în cadru armatei române. Sunt însă observați și urmează o altă scenă eroică, de urmărire a lor. Se urcă în clopotnița bicericii, unde se afla un cuib de mitraliori, pe care îi lichidează scurt și întorcând arma împotriva celor de jos, seceră pe cei mai mulți dintre soldații germani care, de spaimă, încep să fugă, în debandadă, căutând a-și scăpa astfel pielea. Comuna este eliberată și acum pot veni trupele românești, firește cu însoțitorii sovietici. Sodatul Lemnrău este rănit dar în scena finală, sovieticii îl salvează: „Andreei îl sărută pe obraz, mustața rusului îl înțeapă”. Înfrățirea româno-rusă era zugrăvită după tipic. Atitudinea ateistă trebuia și ea bifată. Prozatorul descrie o scenă când, înaintea atacului, soldatul Lemnrău își îngoapă un camarad căzut la dartorie și, în timp de îi săpa groapa, i se adresa acestuia părintește: „O mierliși, frate Stane…! rostește bătrânul ostaș și clătină din cap, amărât. Acu, noi n-o să ne mai vedem… Eu o să mai petrec pe lumea asta, cine știe, poate că apuc sfârșitul războiului… Tu, frate, te duci să te-nfățișezi la scaunul de judecată al lu dumnezeu… dacă o fi cu adevărat… Că noi nu l-am văzut în viața noastră și nu l-am simțit pe-aproape, blagoslovindu-ne cu vreo bucurie…”
Microromanul lui Nicolae Mărgeanu e schematic și tezist. Scris după rețetă, cu îndemânare epică totuși, el nu face decât să ilustreze un mod de a face literatură propagandistică, perisabilă din punct de vedere estetic.
Am ales această Noapte înstelată spre comentare întrucât era cartea de vizită a scriitorului în momentul sosirii sale la Cluj ca să pună bazele noii serii a „Tribunei”. Fără îndoială, omul Mărgeanu era mult mai… simpatic decât literatura pe care o scrisese până atunci. Ulterior a căutat să se salveze din dogmatismul realismului socialist, scriind nuvele și romane de factură polițistă, unele dovedindu-se a fi cu adevărat reușite ale acestui tip de literatură (Cercul magic, 1965; La Cita într-o vară, 1968; Romanul care ucide, 1970 etc). Dar, de-acum nu mai făcea parte din redacția revistei clujene.