Despre români se spunea mereu că sunt persoane deschise, vesele și atașabile, încât prieteniile se încheagă repede și sunt, de obicei, statornice. Așa o fi fost înainte de revoluția din 1989, când erau solidari și nevoiți să se apere de regimurile comuniste. Treptat, după evenimentul amintit și intrarea lor în vârtejul relațiilor capitaliste, o bună parte din conaționalii noștri s-au achimbat. Au devenit mai puțin atașabili, mai zgârciți la vorbă, deosebit de precauți în confesiunile lor privind familia, slujba, nevoile copiilor, simpatiile lor față de puternicii zilei ș.a.m.d.
În ce privește conduita lor diurnă, se poate ușor observa o anumită sobrietate, chiar îngrijorare, de aceea au devenit mai tăcuți, mai înnegurați în priviri și mai puțin dispuși la taifasuri cu oricine. Acestora li s-au adăugat exigențele crescânde privind profesia și multe altele.
De aceea, un număr sporit dintre români devin „singuratici”, caută ori se complac într-o izolare durabilă și inexplicabilă pentru semenii apropiați. Cel care preferă singurătatea caută separarea de lumea obișnuită, de societate în general. Cu timpul devine pribeag, retras, amintindu-ne de „sihastrul” de altădată. Michel de Montaigne (autorul vestitelor eseuri), credea (1), în veacul al XVI-lea, că ținta singurătății este „de a trăi mai în voie și liniște”. Chiar dacă ai copii, femeie, avuții – spunea francezul – nu e bine să fii așa de legat de ele, încât fericirea să atârne de acestea. În consecință, el recomanda, pentru iubitorii de singurătate, păstrarea unei „încăperi dosnice”, unde să ții „sfaturi cu tine însuți”, fără copii, fără soție, fără avuții. Apoi, adevărata singurătate o poți avea chiar în mijlocul orașelor. După anticul Horațiu, firile tari și aspre își întemeiază „sihăstria” lor măreață oriunde.
Motivele singurătății sunt mereu altele de la o epocă la alta. Să ne amintim de P. Ovidiu Naso (43 î.Chr. – 17 d.Hr.) El a fost exilat la Tomis. Și aci a rămas „un monden spiritual”, deși nu se putea înțelege cu barbarii de la Pont, aceasta fiind marea suferință a exilatului. Aci, la margine de lume, cum se exprima în Triste, el spera mereu să-și vadă „pământul țării sale”, unde se desfășurau adevărate spectacole de sărbători: alergări de cai, vuietul teatrelor din Roma ș.a. Pe când în reședința exilatului „răsună doar dezghețatele talazuri”. Se mângâie când o navă se abate: „Oaspete pe țărmul pontic”, sperând „Pământul țării mele din nou să fie dat”. (2)
Sigur, privind calvarul său, Ovidiu simbolizează filonul tragic al exilatului impus de autoritățile romane ale timpului său. Distanța enormă între civilizația imperială în care s-a născut și s-a format poetul, față de lumea „barbară” de pe țărmul Pontului Euxin (Tomis), naște și astăzi întrebarea retorică: oare, cum de a rezistat psihologic, scriind totuși (Tristele și Ponticele), exprimându-și astfel gândurile și singurătățile?!
La polul opus suferințelor „romanului” se situează intelectualii care, dintr-un impuls interior, caută „singurătatea” ca mediu al regăsirii „eului”, îndrepărtându-se de lumea civilizată în care s-au născut și aveau motive serioase de a se realiza. Din contigentul destul de bogat al acestora, ne oprim la Calistrat Hogaș (1848-1917). Moldoveanul a debutat cu întârziere, fiind autorul a două volume: Amintiri dintr-o călătorie și În munții Neamțului, ( cuprinse în ediția lui Const. Ciopraga, cu titlul „Opere”, ESPLA, 1956.) Amintim amănuntul că, în 1922, scriitorul a primit (în absență) Premiul Societății Scriitorilor Români.Ne vom opri la scrierea cu titlul „Singur”, edificatoare pentru ce ne interesează.
C. Hogaș a fost un „explorator” al munților Moldovei, pe care i-a prezentat sub semnul „colosalului”, în viziuni parodice și, în parte, umoristice. „Notele” nu constituie un „Jurnal”, fiind scrise după călătorie. Ele au caracter „mozaical”, după modelele discursului literar: clasic, baroc, romantic.
Pregătit de părintele Ghermănuță, cum ne informează în primele pagini din narațiunea „Singur”, călătorul se afundă în întunecimea codrului fără nici-o teamă de necunoscut. Dimpotrivă, i se pare că îl stăpânește o putere „nemăsurată … asupra nemărginirii mute și solemne a singurătății și a pustiului”.
Deși simte că în jurul său se află o „natură misterioasă”, călătorul se lasă la „pronia întâmplării”, un fel de „zeitate” cu care s-a înțeles precum cu un vechi și credincios prieten.
Sigur, percepția singurătății aparține omului, însă e amplificată de imaginația scriitorului. Astfel, în timp ce el se aștepta ca „fiorii de groază ai pustiului și ai singurătății să-i străpungă inima”, constată că e cuprins de un „soi de cerească beatitudine” (după o noapte de somn adânc), observând cum se așterne lumina binefăcătoare a dimineții senine, după întunericul nepătruns al nopții.
Extaziat, povestitorul dialoghează cu propriul „eu”, întrebându-se dacă chiar el „e slobod să cugete, să simtă, să râdă, să plângă, să țipe și să se dea tumba”, pentru că chiar el, după propria închipuire, ar putea avea forța nemăsurată asupra „nemărginirii mute și solemne a singurătății care-l înconjoară”.
Așadar, după cum „singurătatea” îi provoca exilatului Ovidiu numai sentimente deprimante, dimpotrivă, pădurea îl determina pe Hogaș să trăiască momente de admirație și de plăcută tulburare a ființei lui. Astfel, călătorul traversează succesiv stări copleșitoare, ba de fericire abia stăpânită, ba de frică și sperieturi, încât capătă clipe de cugetător adevărat: „Din închipuire – crede privitorul – se naște frica, din judecată bărbăția!”
Pe de altă parte, fiind moldovean din stirpea lui I. Creangă, Hogaș completează satisfacțiile naturiste cu cele gustative. Descrie jubilând un „îmbelșugat ospăț” cu tot soiul de merinde, cu rachiu călugăresc, cu mirodenii și izmă creață, cu mere și nuci ș.a.m.d.
La sfârșitul ospățului, ca o gospodină din naștere, așează la locul potrivit toate ustensilele de care s-a servit. Cu un „târș de brad”, în loc de mătură, face curățenie în spațiul în care s-a desfătat, încât, chiar Ulyse și-ar fi putut îndrepta pașii pe aici, spre „peștera zeiței Calypso”! Așadar, călătorul e dublat de intelectualul cultivat care, din nou, își sondează psihicul. Astfel, constată, în singurătatea lui, că îl cuprinde „sau melancolia, sau somnul”, două stări pe care nu prea le deosebea: „căci după cum melancolia e somnul sufletului, tot așa somnul e melancolia trupului”.
Hălăduind prin codru, culege ciuperci de toate felurile și, privind în jur misterele vegetației abundente, simte că îl cuprinde, treptat, dragostea pentru „viața de sălbatec”! Însă, „artileria cerească” dinaintea furtunii, îl trezește pe visătorul rătăcit de bunăvoie prin munții păduroși ai Moldovei. Ca urmare, el compune o pagină descriptivă inegalabilă prin îmbinarea imaginilor vizuale cu cele auditive, generate de „descărcările zguduitoare ale tunetelor” care cutremurau munții, „fierbeau văzduhurile” și „clocoteau cerurile”.
Însă stările călătorului, mereu schimbătoare, îl determină să treacă repede de la una la alta. Dacă furtuna dezlănțuită l-a înfricoșat peste măsură, terminarea merindelor i-a accentuat, din nou, singurătatea: „Cum, însă, lucrurile toate au un sfârșit în lumea asta, tot așa avură sfârșit și merindele mele”: ouăle, nucile, pâinea, merele și perele, șipul cu rachiu – toate își dăduseră „suflarea de pe urmă”. Același sfârșit, ni se sugerează, îl va avea și călătoria sa.
Sigur, peripețiile reale ori închipuite ale călătorului i-au colorat existența, viețuind un timp limitat în codrul munților. Zilele petrecute acolo nu l-au deprimat, ci l-au îmbogățit deopotrivă sufletește și trupește, încât nu-l putem considera pe curiosul călător un „Robinson Crusoe” autohton. El a rămas cu aceleași obiceiuri și metehne specifice trăitorului din preajma munților.
Pe de altă parte, pe călătorul nostru nu-l putem considera nici „modern”, cum a fost, de pildă, Jean-Jacques Rousseau în Visările unui hoinar singuratic. Aci, francezul a fost un scriitor modern prin existențialismul său difuz, asemănător cumva cu Gide sau Camus. În scrisul acestuia au fost descoperite meandre ale introspecției și ale meditației filosofice (3). Pe când în paginile lui C. Hogaș au fost identificate influențe semănătoriste și poporaniste.
***
Cu privire la „singurătatea” românilor de astăzi, constatăm motive pe care nu le-am întâlnit la cei din anii dinaintea ultimei revoluții. Din ce cauze semenii noștri trăiesc, în bună parte, într-o singurătate generată de stadiul socio-economic modern? Se știu, dar nu se recunosc.
E adevărat, restabilirea relațiilor cu lumea bogată și civilizată din vestul Europei a determinat schimbări esențiale în societatea românească. Influențele se văd pe toate palierele.
Din punct de vedere economic, țara a sărăcit nepermis de mult, cu contribuția deopotrivă a aliaților din Occident și a puternicilor politicieni autohtoni, care au fost preocupați numai de agoniseala pentru ei și pentru rudele sau partidele lor. Românii obișnuiți au fost lăsați să ducă un „trai pe vătrai”! Țăranii, în majoritate fiind bătrâni, fie au renunțat la cultivarea pământului, cum erau obișnuiți de veacuri, fie l-au vândut la un preț de nimic, fie l-au arendat unor firme străine care-l lucrează mecanic, iar „proprietarii” sunt retribuiți cu sume modeste de bani.
Consecința dureroasă este cea cunoscută inclusiv de autorități: satele românilor devin pustii. Sunt locuite de bătrânii care-și așteaptă sfârșitul. Copiii și nepoții lor au plecat fie în mediul urban de aci, fie peste graniță, unde află slujbe mai binișor plătite.
„Singurătății” bătrânilor abandonați, vizitați doar de marile sărbători creștinești, li s-a adăugat singurătatea românilor „desțărați”, care și-au lăsat copiii la bunici, ca și sentimentul de ființe părăsite, pe care-l simt micuții fără părinții lor plecați aiurea!
Dar, oare, tinerii școliți acasă nu sunt
copleșiți de singurătate acolo, în mediile superdezvoltate în care se realizează profesional? Credem că mulți dintre ei simt „dorul” de neamul de care s-au îndepărtat, dar nu vor să recunoască!
Pe de altă parte, din punct de vedere politic, guvernanții de ieri și de azi preferă „singurătatea”, deși fac parte din Uniunea Europeană. Adică națiunile care hotărăsc destinul popoarelor nu prea îi bagă în seamă pe români. Iar când cele vecine cu noi sau asemănătoare ca putere economică îi invită și pe ai noștri să facă parte din organisme potrivite lor, puternicii zilei tac „mâlc”, fără să motiveze în vreun fel tăcerea lor.
Când scriu aceste rânduri, aflu că statele grupului de la Vișegrad (Polonia, Cehia, Slovacia și Ungaria) sunt invitate de către cele din grupul Benelux (Belgia, Olanda și Luxemburg) la o reuniune pentru a discuta despre viitorul Europei, întâlnire la care vor fi invitate, ulterior, și țările baltice (Estonia, Letonia și Lituania). Ne întrebăm: România a dispărut de pe harta Uniunii Europene?! Nu, politicienii ei cugetă „singuratici” la o partidă de ski!

Note
1 Vezi Michel de Montaigne, Eseuri, Editura Minerva, București, 1984, p. 291-304.
2 Vezi „Sensibilitatea lui Ovidiu”, în vol. lui Jean Bayet, Literatura latină, Editura Univers, București, 1972, p. 449-453.
3 Jean-Jacques Rousseau, Visările unui hoinar singuratic, ediție Mihai Șora. Prefață Irina Mavrodin, Institutul Cultural Român, București, 2006.