Claudia Albu-Gelli
Sângele ermetic
Editura Tribuna, 2021

 

 

Preferința autoarei, mai sus menționate, pentru arhaisme, precum cel din titlu și care denumește un capitol al noii sale cărți, îmi amintește de primul roman pe care l-a publicat în România (Inachis Io nu știe să respire, Editura Eikon, București, 2017), presărat cu astfel de cuvinte și expresii pentru cunoscători, trădându-și astfel formația filologică. Claudia Albu-Gelli este romancieră, poetă și traducătoare din limba italiană, petrecându-și mulți ani în Italia, după decizia de a pleca din țară la o vârstă fragedă, la doar câțiva ani de la absolvirea Facultății de Litere din Iași. În prezent scriitoarea locuiește pe însorita insulă din arhipelagul Canare, Tenerife, unde continuă să scrie în română și italiană. Anul trecut, în cadrul Târgului Internațional de carte de la Torino, și-a lansat versiunea italiană a primului său roman (Inachis Io non sa respirare, PAV Edizioni, Roma, 2022), iar în anii precedenți a câștigat mai multe premii de poezie în Italia. Este traducătoarea antologiei de poezie italiană contemporană Verso l’Italia (2020) și a volumului Poetica-mente (2022) de Gaetano Mollo, ambele apărute la Editura Tribuna.
Al doilea roman al Claudiei Albu-Gelli, Sângele ermetic, publicat de Editura Tribuna la finele anului 2021, cu toate că este scris într-un registru complet diferit de anteriorul preia aceeași temă, dusă ce-i drept la un alt nivel, și anume drama exilatului, a dezrădăcinatului. Dacă în primul roman personajul principal feminin reprezenta de fapt o întreagă paletă de destine, cu ajutorul cărora autoarea aducea un omagiu femeilor românce plecate la muncă în străinătate, într-o perioadă istorică în care accesul românilor în spațiul vestic european se făcea prin vămi cu controale umilitoare, iar condițiile de muncă în străinătate erau de semi-sclavie; în această a doua carte eroina, tot o rătăcitoare, își acceptă destinul de apatrid, expatrierea doare mai puțin și toate consecințele ei – singurătate, înstrăinare, ruptură, abandon, căutare de sine – devin atuurile unei existențe care, aparent, nu-și dorește să se lege de nimic și de nimeni, concentrându-se exclusiv pe microcosmosul interior, pe introspecție.

Sângele ermetic este, înainte de toate, un roman psihologic. Prioritatea o are lumea din lăuntrul personajului principal, care filtrează prin gândurile și sentimentele sale realitatea, prea puțin importantă până la urmă. Un cotidian măcinat în permanență, mestecat, precum o gură uriașă, de Aurora, personaj principal feminin care mai mult se conține decât se expune. De fapt nici nu prea știm cum arată ea pe dinafară. Dincolo de câteva informații sumare de la o petrecere (aniversarea zilei de naștere a lui Oz, un copil pe care ajunge să-l îngrijească vremelnic, înlocuindu-i câteva zile bona, într-o casă marcată de suferința tinerei sale mame, Jade), când îmbracă o rochiță roz și aflăm că are părul scurt, negru-albăstrui, întins, și o piele albă, nu mai știm nimic despre Aurora. Nu știm ce vârstă are, nu știm dacă e înaltă, scundă, slabă, etc. Aflăm doar că este în trecere prin Londra, căutându-și un rost dar mai mult căutându-se pe sine, fugind de suferințe trecute, evadând din propria existență. În schimb știm, până în cel mai mic detaliu, cum este ea în interior, ce simte, ce vede, ce crede despre ce vede, ce o doare, ce suportă, ce nu mai poate să suporte, o ființă în care se întâmplă enorm de multe lucruri, ca un mini-univers cu organisme liliputane, rostogolit prin cotidianul banal al unei metropole.
În textul de pe ultima copertă, Christian Crăciun surprinde și sintetizează perfect esența romanului: „«…faptul că absentam din propria mea viață» este tema romanului Claudiei Albu-Gelli. Roman halucinatoriu, despre solidaritate și singurătate, biografie de plumb și dezmărginirea în oniric. Autoarea este o scriitoare ermetică, la limita poeticului (de unde și titlul romanului), prin refugiul în misterul unei lumi obscure, adânc lăuntrice, cu un dinamism de ochean întors. Apropiată de tensiunea existențialistă prin receptarea hiper-sensibilă a infernului cotidian, psihic, fiziologic, social, scriitoarea focalizează poetic destine-limită, oferindu-ne un fel de poem al rătăcirii, căutării, bolii și morții… toate ca un elogiu al vieții și căutare a sensului pierdut…”.
Oz este un copil zămislit din materie genetică păstrată în azot lichid, iar Jade, mama sa, nu se poate bucura de miracolul nașterii sale din cauza unei boli grave în stadiu terminal. Cu toate că Aurora este puternic impresionată de această dramă și empatizează cu tânăra Jade, este, la rândul ei, o ființă „conservată” în gheață. Personajul își criogenează sentimentele, chiar le ucide din fașă, din teamă de suferință. „Iar eu nu iubesc, pentru că nu pot…” – este doar un slogan, autoimpus. Evitând iubirea, încremenind-o în splendoarea imaginii ei de început, ca o garanție în plus că durerea de mai târziu nu va exista, Aurora nu face decât să acționeze cu spaima exilatului care fuge de atașament, în goana spre un orizont mereu mai promițător.
Arhitectura romanului este gândită de subiectul narator pe două paliere: unul al epicului obișnuit, succesiunea de întâmplări din casa tinerei Jade și din afara acestui spațiu; celălalt de factură onirico-poetică, de evadare înăuntrul ființei, acaparator și invadator în economia textului. Este un monolog, un flux al conștiinței surprins în toate meandrele sale. De remarcat, în acest al doilea plan, capacitatea autoarei de a da senzația cititorului de timp dilatat. Ca exemplu, scena din fața casei, când Jade pleacă la spital și are loc despărțirea de Aurora la ușa taximetrului chemat în acest scop. Acel episod ar putea să dureze, judecând strict după cele câteva replici, câteva minute, puține doar. Ei bine, prin mutarea permanentă a planului acțiunii în interiorul Aurorei, în gândurile ei, se întâmplă ca această scenă să fie percepută ca fiind un fel de filmare cu încetinitorul. Totul se derulează cu lentoare, totul se întinde, o senzație de realitate gumoasă, până și cuvintele se aud, în mintea celui care citește, deformate, ca într-o secvență rulată mult încetinit: „Jade se prăbușea. În cădere, cu degetele răsfirate la capătul brațului întins înlăuntrul mesei de aer rarefiat, ea se închidea. Strângând-o, aerul însuși i-a format un fel crustă tremurătoare pe suprafața spațiului ce o separa deja de restul oamenilor. Corpul i s-a mărunțit, șoferul s-a plastilinizat și taxiul, topindu-se, s-a redus la o bilă alunecoasă de dimensiunea unui ochi ce se rostogolea acum în josul străzii ca să iasă de sub umbra arțarilor. Genele lui Jade vibrau gata să se rupă, clipind isteric, și totuși o lumină de pace le mai răzbătea bizar” (p.147).
Lirismul de care abundă scriitura mă provoacă pe mine, comentatorul, să asemuiesc povestea cu o pădure cuprinsă de ceață. Poate că aceasta ar fi o imagine care s-ar potrivi (în plus să nu uităm că suntem la Londra). Așadar, în prim plan copacii vizibili, primii copaci, adică sentimentele și trăirile Aurorei. În planul doi, îndepărtat și abia schițat, restul personajelor, cotidianul, realul, de importanță secundară, motiv pentru care întreg tabloul este estompat. Ceea ce exteriorizează astfel subiectul narator, preia cititorul, copleșit, tulburat, răvășit. Autoarea creează cu abilitate un efect de basorelief în îmbinarea dintre cele două planuri. Paginile cărții sunt pline cu o durere aruncată cu furie afară din interiorul Aurorei. E ca o exorcizare. Doar că ea, durerea, viețuiește separat de personaj și acaparează. Se smreduiește, ca să folosesc cuvântul din titlu, cititorul cu suferința care transpare din această poveste. Dar și cu speranța de viață care, în final, vine odată cu eroina salvată din apele reci în care o aruncă gestul ei sinucigaș.
Încă din Inachis… Claudia Albu-Gelli ne-a obișnuit cu pasaje poematice inserate în text. Aici întregul roman are tonalitatea și gravitatea unui poem în proză. În plus, la finalul cărții, autoarea sintetizează trăirea lirică într-o poezie adevărată, distinctă, în care preia anumite fraze din text sub formă de versuri. Foamea de legături, foamea Aurorei este titlul poemului-cheie care decodifică până la urmă acea mare absență, și totodată insistentă căutare, din paradoxala viață a personajului principal. E mai mult decât lirism aici. E dramă, profunzime, incizie în cele mai adânci și mai grave resorturi psihologice. Ale personajului principal și ale mele, cititorul, în egală măsură.