Consiliul
Județean Cluj
„Șobolanul” Culianu

Motto: „Mircea Eliade always impressed me [Seymor Cain] as a good man as well as a great creative scholar, and above all, as a tresurable human being (o comoară de om). Never saw (n-am văzut niciodată) the slightest sign of antisemitism in Eliade’s work or in his person (nici cel mai mic semn de antisemitism în persoana și în opera lui” (cf. Seymor Cain).
Odată cu publicarea corespondenței în 2004, s-a putut observa că primele cinci-șase scrisori expediate studentului Culianu în Italia au fost încheiate cu o formulă neutră de faimosul profesor de la Chicago, din 1973 devenit membru al Academiei Austriece de Știință.
Abia în anul când îi plătise tânărului drumul Italia-America, dus-întors, ca să poată beneficia de bursa pe care tot el i-o obținuse în 1975, academicianul Mircea Eliade s-a gândit să-l pună pe studentul Culianu în situația de a-și câștiga banii prin muncă proprie, propunându-i să colaboreze la un mic dicționar al religiilor.
Propunerea îl entuziasmase pe student, pentru că a primit învoirea Profesorului să o treacă drept proiect în Curriculum vitae, fără a face nici cel mai mic efort spre realizarea respectivei lucrări.
În America fiind, savantul Mircea Eliade – prestigios filosof al religiilor, literat și romancier – a putut citi amintirile lui Nicolae Cârjă, arestat pe o stradă din mijlocul Bucureștiului, „judecat la Constanța în secret, fără apărare, de tribunalul sovietic al grupei armatelor blindate din Sud”. Șef al închisorii comuniste din Constanța era colonelul Belinki. Execuțiile celor condamnați la moarte de tribunalul sovietic se făceau cu un glonte în ceafă tras de colonelul Karagolnicov, notează Eliade din amintirile celui condamnat într-o astfel de farsă de proces, la 25 de ani de muncă silnică în Republica Mordvină, pe Volga (M.E., Jurnal, 1966, vol.I, p.548).
Tot prin împușcare cu un revolver în ceafă avea să-și sfârșească zilele în 1991 „șobolanul” Culianu. Cel puțin așa părea că sugerase un vis premonitoriu, pe care Mircea Eliade nu l-a putut descifra, întrucât era prea binevoitor cu cei sosiți din România și nu i-ar fi trecut prin minte că printre tinerii români pe care-i ajutase s-ar fi găsit și un „agent cârtiță” trimis de Securitate.
Visul premonitoriu din 1979 conținea „mesajul” – indubitabil, din perspectiva faptelor trecute din stadiul de potență în act – că niște manuscrise îi vor dispărea, „mâncate” de un mic șobolan.
La data în care primise în vis respectivul mesaj, era imposibil să-și imagineze că tocmai lui i s-ar fi putut întâmpla asemenea lucruri, pe care le știa curente în totalitarismul comunist din România devenită „stat concentrațional”, după cel de-al doulea război mondial.
Nedispunând de indiciile care l-ar fi ajutat să înțeleagă visul, pasionatul de universuri paralele (precum cel oniric, sau universul imaginativ în stare de veghe) n-a avut nici o șansă de a înțelege că în visul cu șobolanul îi fusese profețit viitorul manuscriselor rămase nepublicate la momentul decesului său: manuscrisul micului dicționar al religiilor și manuscrisul celui de-al IV-lea volum de Istoria credințelor.
Încă și mai de neințeles a rămas pentru „cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, cum a fost considerat Eliade, cutremurătoarea profeție conform căreia „agentul cârtiță” Ioan Petru Culianu, adică informatorul de Securitate care-i fusese deja plasat în preajmă, va sfârși asasinat prin împușcare „în stil KGB-ist” (cf. Umberto Eco).
La urma urmelor însă, și din vremea lui Homer se știa bine că prezicerile de evenimente viitoare scapă înțelegerii raționale, nefiind luate în seamă. Zadarnic îi avertizase pe troieni Casandra, fiica lui Priam, să se ferească de darul grecului: Calul de lemn tot a fost introdus în Cetatea Troiei. Din Eneida lui Virgiliu a străbătut veacurile versul latin care atenționează să fii prudent cu cei care nu sunt pe aceiași baricadă cu tine, chiar atunci când se arată binevoitori, îmbiindu-te cu daruri: „Timeo danaos et dona ferentes”.
Prin acel vis din 20/21 iulie 1979, zadarnic a fost atenționat Mircea Eliade că e periculoasă chiar și o atitudine „glumeață”, prin care să întrețină relații cu un mic șobolan și că, „împăturindu-și” ideile din vasta sa operă de istoric al religiilor „într-un breviar” de „dimensiunea unui sandviș”, manuscrisul îi va fi „mâncat” de șobolan.
Cum ar fi putut asocia Profesorul Eliade un manuscris redus la dimensiunea unui sandviș cu micul dicționar al religiilor?
Fiind în lucru cu al treilea volum din Histoire des croyances et des idees religieuses (vol.I, 491p., Payot, 1976; vol. II., 519 p., Payot, Paris, 1978, încununate cu premiul Academiei Franceze), la numai două săptămâni după visul premonitoriu, savantul îi destăinuiește într-o epistolă turnătorului său că îl bate gândul să pregătească acum acel breviar de 300-400 pagini, în loc să aștepte încheierea operei (M.Eliade, 3 aug. 1979, în vol. de corespondență, Iași, 2004, p.194). Căci propunerea de a scoate micul dicționar al religiilor împreună cu studentul Culianu îi fusese practic refuzată în vara lui 1975, urmând a fi acceptată de „agentul cârtiță” Culianu după ani și ani de zile, la reiterarea ei din 1986.
Patru ani după visul premonitoriu, marele savant avea să-l desemneze editorului Payot pe „șobolan” ca ingrijitor al celui de-al IV-lea volum, respectiv al volumului colectiv de Istoria credințelor și ideilor religioase, aflat de câțiva ani în curs de publicare și lipsit doar de un capitol sau două ce urmau a fi primite de Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Culianu și falsele lui colaborări cu marele savant Mircea Eliade, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/culianu_in_colab3-2/).
Întrucât în visul premonitoriu (din iulie 1979) cel mai dificil de descifrat ne pare sensul pasajului final, începem cu tentativa de înțelegere a frazelor de la sfârșitul povestirii visului: „[Domnul elegant] îmi răspunde că aici nu are dreptul să tragă cu revolverul (?). Asist disperat la dispariția precipitată a manuscrisului…” (Mircea Eliade, Jurnal, vol. II, p.398).
Semnificația acestui important fragment de vis, ne pare a fi sugerată indirect, la ambele premoniții: una legată de trasul cu revolverul* în șobolanul care mănâncă manuscrisul și cealaltă implicând viitoarea eliminare a unuia dintre autorii micului dicționar odată cu editarea, lucru pe care-l voi lămuri separat.
„Aici”, cere un acolo diferit de universul oniric desemnat prin „aici”. Acolo, în lumea pe care occidentalii o numesc reală, se poate trage în micul șobolan cu revolverul. Așa cum au tras în mai 1991 securiștii trimiși din Romînia.
Fără să înțeleagă premoniția, marcată cu un semn de întrebare, Mircea Eliade fusese înștiințat în vis de modul cum o să se sfârșească viața protejatului său Ioan Petru Culianu, prin împușcarea în ceafă în WC-ul universității. Fiind o pedepsire rituală a unui trădator care trebuia umilit în momentul asasinării, mafia care a confiscat Wikipedia falsifică adevărul, mutând scena uciderii într-un imaginar birou, după de împănează prezentarea lui Culianu cu minciunile uzate în zisele „surse de încredere”.
Pentru povestea care a avut un sfârșit atât de trist, ar fi desigur instructiv de trecut în revistă felul cum s-au întâmplat lucrurile cu infiltrarea „agentului cârtiță” Ioan P. Culianu, a cărui notă informativă despre Mircea Eliade a apărut – din pricina anonimizării ei – într-un volum din 2008 cu o selecție din Dosarele de urmărire securistă a renumitului savant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și unul dintre turnătorii săi anonimizati, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/).
Citisem în urmă cu niște ani pe internet un interesant articol intitulat „Căpușarea ca tehnică a Securității”, care detalia ideea din titlu, ivocând, printre altele, „căpușarea” filosofului – de Școală trăiristă –, Constantin Noica, despre care Alexandru Dragomir spusese că n-a avut nici o influență asupra tinerilor comuniști care îl vizitau (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Alexandru Dragomir, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.276/ 2014, pp. 18-19 și 32; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Chintesența trăirismului, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.484/ 2022, pp. 11-12 și nr. 485/2022, pp.9-11). Din nefericire n-am reținut și numele autorului.
Inexistenta influență a savantului Mircea Eliade asupra turnătorului Ioan Petru Culianu o poate oricine constata la citirea nereușitului volum colectiv de Istoria credințelor pe care l-a îngrijit. Cu condiția să aibe capacitatea de a înțelege ceea ce citește, lucru pe zi ce trece mai dificil.
După o susținută „curte” pe cale epistolară care a durat vreo trei ani, faimosul Profesor Mircea Eliade a acceptat să-l cunoască personal pe studentul Ioan Petru Culianu care îi tot solicita ajutorul să ajungă în Statele Unite. Studentul se auto-prezentase ca interesat de orientalistică, întrucât, la Facultatea de Litere din București făcuse și niște lecții de sanscrită cu doctorul Sergiu Al-George, supraviețuitor, ca și Noica, al temnițelor politice. Unele scrisori ale veșnicului solicitant îi fuseseră înmânate chiar personal marelui istoric al religiilor de către cei care primiseră din țara comunistă această sarcină (vezi prefața la Corespondență, Iași, 2004, p.8).
Prietenului său Noica, Mircea Eliade îi scrisese pe 21 mai 1975 că „tânărul sanscritist” plecase cu o zi în urmă și că la Chicago făcuse muncă de secretar, cam la fel cum avea să facă în 1984 Adriana Berger, cea care, la fel ca și turnătorul Culianu, l-a atacat pe savantul care le-a făcut ambilor numai bine.
În vara lui 1975, la data când îi propusese în zadar să lucreze la micul dicționar, Profesorul de istoria religiilor Mircea Eliade era mai cunoscut în Japonia – unde i se publicaseră 16 volume de Opere –, și în Occident, decât în România, unde timitea Culianu notele sale informative, țară comunistă în care satrapii de la cenzură nu îngăduiseră să i se publice lui Eliade nici o lucrare științifică.
Fiind de felul lui un om generos cu oricine apela la ajutorul său, Mircea Eliade a răspuns cu amabilitate la permanentele cereri din scrisorile lui Culianu, cel care s-a dovedit „agent cârtiță” abia după 17 ani de la uciderea sa „rituală”.
Doar criticul și istoricul literar Marian Popa, în extrem de documentata Istorie a literaturii de azi pe mâine (2001) – o lucrare unică în cultura noastră – a atras atenția asupra „auto-deconspirării” turnătorului Culianu înainte de 1990, când niciunui alt rămas fără de voie în Occident nu i se publicau articole în ţară şi nici interviuri (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Era minciunilor legate de cariera lui I. P. Culianu și o nouă ipoteză privitoare la asasinatul politic de la Chicago, http://www.scribd.com/doc/153859486/Era-minciunilor-legate-de-cariera-lui-I-P-Culianu-%C5%9Fi-o-nou%C4%83-ipotez%C4%83-a-lui-Ezio-Albrile-privitoare-la-asasinatul-politic-de-la-Chicago ).
Câtă vreme absolventul de italiană a fost student la Milano, Profesorul Eliade l-a ajutat chiar și bănește (vezi scrisoarea din 7 noiembrie 1972), deși a manifestat o oarece prudență în legătură cu acest informator care urma să-l calomnieze sub pretext că „îl apără”, după ce marele savant îl ajutase să treacă la Sorbona examenul de gradul trei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Mircea Eliade și gonflarea lui Culianu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.466/ 2013, pp. 7-8 și nr. 267/ 2013, p.5).
Academicianul Mircea Eliade, care a fost în 1980 președintele comisiei de la Sorbona, aranjase ca trei din cei patru membrii ai comisiei să-i fie favorabili protejatului său, pe care n-a ezitat să-l recomande și marilor case de editură unde-i erau publicate operele proprii. Editorii însă, i-au pus condiția să scrie un cuvânt laudativ pentru a stimula vânzarea cărților unui necunoscut.
Deși Profesorul Mircea Eliade îl sfătuise să nu «scrie la comandă», fostul comunist Culianu nu-i putuse urma sfatul. Pentru că în România comunistă fusese îndoctrinat până la rinocerizare și era mult prea arivist și prea lipsit de scrupule ca să nu dea curs comenzilor superiorilor săi din „Statul-închisoare” păzit de un regim polițienesc.
Cunoscându-l personal în casa lui Philippe Lavastine, unul dintre prietenii lui Mircea Eliade, scriitorul Șerban C. Andronescu a fost impresionat (ca și Michel Meslin) de arivismul lui Culianu care, „căutând din răsputeri să obțină o poziție dominantă în societate, călca în picioare, ca orice ambițios marcant, tot ce contravenea veleităților sale, de pildă tradițiile strămoșești ale țării în care s-a născut și a crescut” (Șerban C. Andronescu). Față de Culianu care a avut nevoie de zece ani ca să-și treacă doctoratul de stat (din 1976 până în ianuarie 1987), Serban C. Andronescu (din 1969 exilat in Franţa) a trecut într-un an doctoratul «de troisieme cycle» și în doi ani doctoratul de stat la Sorbona. În 1971 el devenea, «master of Arts» la Brooklin College, New York și în 1973 îşi lua doctoratul de stat, PhD la City Univ, New York.
Oricum, prin scrisori, turnătorul savantului Mircea Eliade își manifesta de zor gratitudinea: „Datoriile mele de recunoștință față de M. Eliade sînt profunde și complexe” îi scria asistentul de română în 1978, an în care s-a ținut în America al treilea colocviu internațional închinat operei ştiinţifice a lui Mircea Eliade, primul colocviu fiind organizat în 1970, al doilea în nov. 1974 la Santa Barbara, unde s-a vorbit de “Mircea Eliade’s era” (vezi înregistrarea, Zwi Werblowsky si „Era Eliade”, https://www.youtube.com/watch?v=tQLaMtbjxyM ).
În anul bursei de un trimestru la Chicago, studentul avusese un motiv serios să refuze colaborarea la micul dicționar. El nu-și terminase încă facultatea. Teza de licență a trecut-o în noiembrie 1975. Textul ei, întâi a fost inclus în volumul – de tiraj restrâns – Iter in silvis. Saggi scelti sulla gnosi e altri studi (Messina, 1981) apoi apărut în 1985 la Roma (Gnosticismo e pensiero moderno: Hans Jonas).
Această primă teză a rămas practic neremarcată de mediul academic occidental, ca și cele două apărute în 1984 la Paris cu sprijinul lui Mircea Eliade. Una, cea cu „experiențe ale extazului”, fusese teza din 1980 trecută cu Eliade ca președinte al comisiei. Cealaltă, cu „Eros și magie”, ar fi în linii mari prelucrarea tezei de licenţă de la Bucureşti din 1972 (Ficino și platonismul în Renaştere) pe care împreună cu două lucrări de seminar din 1969 despre G. Bruno le-a transpus în franceză prin 1979 după ce profesorul Cicerone Poghirc le adusese din ţară.
Spre a umfla cât mai mult „producția bibliografică” a turnătorului Culianu, turnătorul Sorin Antohi (vezi Revista 22 din 12 aug. 2008) a mai alcătuit o culegere de texte cu titlul Iocari serio – ştiinţă şi artă în gândirea Renaşterii, tradusă în engleză (cu bani de la bugetul României) ca Mind Games (Central European University, Budapest, 2004) din materialele rămase după publicarea volumului Eros și Magie la Flammarion.
Licența de la Milano din 1975 a fost cu asiduitate citată numai și numai în România de după 1992 în contextul „fenomenului mediatic exploziv” (apud. Aurel Codoban) difuzând minciuni peste minciuni legate de un imaginar profesorat în istoria religiilor prin care a tot fost înălțat asistentul de română Culianu mult peste nivelul său real (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Fake News despre Culianu, https://www.youtube.com/watch?v=H4xzbWc_P1U).
Încă din vremea când obișnuia să-i povestească psihologului C.G. Jung visurile care i se păreau mai semnificative, Mircea Eliade și-a luat obiceiul de a-și nota visele care-l impresionaseră. Așa s-a păstrat într-unul dintre caietele sale visul cu șobolanul care i-a mâncat un manuscris, vis pe care n-a știut cum să-l interpreteze.
Imaginația sa onirică poate să fi fost influențată în acea noapte de recitirea romanului Nouăsprezece trandafiri care îl tulburase. Pentru că în roman scrisese la un moment dat despre furtul intelectual comis cu non-șalanță de Anghel Pandele care, în regimul comunist, se bucura de o largă mediatizare ca „cel mai mare scriitor român în viață” (vezi Isabela VasiliuScraba, Altă lume, cu reprezentanți invizibili pentru oamenii de rând – sau Despre „19 trandafiri”, de Mircea Eliade).
În vis se făcea că plecase să multiplice la xerox un manuscris la care lucrase câteva luni. Ajunge într-o grădină stranie aproape de centrul de fotocopiere, unde observă un bărbat elegant și multe animale mărunte în jurul lui (Mircea Eliade, Jurnal, vol. II, p.398).
Până la această secvență de vis, derularea evenimentelor istorice legate de soarta lucrărilor neterminate la data decesului marelui savant îngăduie câteva decriptări plauzibile.
Manuscrisul de multiplicat trimite gândul atât la micul dicționar al religiilor cât și la volumul colectiv (cel de-al patrulea din Istoria credințelor…) care era la Paris în curs de publicare și pentru care îi făcuse lui Culianu în 1983 scrisoare de imputernicire către editor, recomandându-l ca un tânăr de viitor, care își va da măsura în 10 ani.
Din nefericire, tânărul a fost împușcat – de Securitatea pe care o trădase – înaintea termenului de 10 ani, fiind pus în imposibilitate să-și realizeze potențialitățile presupuse cu generozitate de Mircea Eliade la data când îi citise patru din cele cinci volume care urmau să formeze împreună întreaga producție bibliografică a tânărului istoric al religiilor, înainte de umflarea ei artificială.
Cunoscutului savant i-a lipsit numai lucrarea pentru doctoratul de stat pe care Culianu l-a trecut în ianuarie 1987. Lacuna l-a avantajat pe doctorand, dacă ar fi să ne luăm după impresia unui cititor avizat care, după traducerea tezei în italiană, I viaggi dell’anima (1991), deși prieten din tinerețe cu autorul, scrisese că aceasă ultimă opera de sinteză a fost „una delusione, di molto inferiore alla produzione scientifica antecedente” (cf. G. Cassadio citat de Ezio Albrile in studiul Diafane sovversione din Rivista di Studi Indo-Mediteranei, Anno I/2011, e-journal).
Să revenim însă la încercarea de interpretare a visului premonitoriu din 1979: În vis, bărbatul elegant înconjurat de animale mărunte sugerează imaginea editorului înconjurat de scriitori mărunți, printre care se găsește și micul șobolan, urmând a-i „mânca”, adică a-i distruge lui Eliade manuscrisul gata de multiplicat.
Distrugere care a avut loc în realitate, dacă ne gândim la retragerea capitolelor din volumul al IV-lea de către acei autori care nu au acceptat să colaboreze la un volum editat de un ins perfect necunoscut până la brusca lui celebritate ca victimă a asasinatului politic de la Chicago.
Nereuşitul volum Geschichte der religioesen Ideen (Band 3/2, Herder, 1991) coordonat de Culianu cuprinde laolaltă materiale fără nici o legătură cu viziunea lui Mircea Eliade asupra istoriei religiilor. La drept vorbind, el reprezintă un eşec la care, în mod cu totul neîntemeiat, este ataşat numele marelui filosof al religiilor.
Înșelăciunea a fost însă făcută (foarte probabil) cu bună știință. Căci, alături de micul dicționar, ea constituie o a doua piesă „cheie” pentru propagarea minciunii cu colaborarea de la egal la egal dintre savant și turnătorul său.
În plus, pentru cei săraci cu duhul, ea ar valida chiar și fantezia mult repetată cu discipolul care și-ar fi întrecut, vezi Doamne, maestrul, ambele fiind neadevăruri îngânate la nesfârșit în mediul universitar românesc de o calitate din ce în ce mai scăzută.
Dar să vedem în continuare alte imagini din visul premonitoriu, mai înainte întrerupt în scopul interpretării: „După ce împachetase manuscrisul aducându-l la dimensiunea unui sandviș [obiect ispititor pentru măruntul șobolan], în glumă încercase să amenințe cu el micul șobolan. În citat: „Dar acesta apucă pachetul și nu-i mai dă drumul din gură. Deși nu mușca din el, nu mesteca, observ că manuscrisul se împuținează. Imposibil să-l smulg din gura șobolanului” (M.E., Jurnal, vol.II, p.398).
Din această secvență, inspirată de realitate pare să fi fost în vis imaginea cu sandvișul, cu manuscrisul micșorat ca să ajungă la dimensiunea unui sandviș apetisant, fluturat în fața micului șobolan care s-a repezit să-l apuce cu botul.
Fiindcă în 25 iunie 1975, Profesorul Eliade îi făcuse deja acea propunere studentului Culianu să scrie împreună un dicționar de buzunar care, mic fiind, ar fi fost tipărit în tiraj mare și le-ar fi adus autorilor serioase avantaje materiale. Proiectatul dicționar (Mircea Eliade: The Eliade Guide to World Religions, Harper, San Francisco, 1991) în care fișele urmau să reflecteze originala viziune eliadescă asupra istoriei religiilor ar fi reprezentat „un ultim moment holistic din istoria culturii occidentale” (cf. Mircea Eliade).
Ducerea lucrării la bun sfârșit n-ar fi implicat un efort prea mare, întrucât studentul ar fi avut încă din 1975 gata îndosariate multe fișe realizate de Eliade pentru diverse enciclopedii. La nivelul incipient al pregătirii lui Culianu în domeniu, tânărul de 24 de ani ar mai fi avut de scris „notițe scurte (zei, mistici, reformatori, etc)… compilate la repezeală căci, fiind succinte, nu implică nici o interpretare originală” (M.E., 25 iunie 1975).
Cităm ce-i mai scrisese în 1975 Profesorul Eliade celui care urma „să-i mănânce” manuscrisul dicționarului de buzunar (la care Mircea Eliade trebuie să fi lucrat și în 1979, cum apare în scrisoarea trimisă pe 3 august 1979): Pentru micul dicționar „am scris multe articole (publicate în diverse Enciclopedii) […] insistând asupra termenilor (concepte, stucturi, figuri) cheie (mit, ritual, magie etc.), și foarte scurt în tot ce privește materialul (Indra, Osiris, Milarepa etc.). D-tale ți-ar reveni articolele care te interesează (gnosticismul, începuturile creștinismului, etc.) și majoritatea notițelor scurte” (Prof. M.Eliade către Culianu, iunie 1975).
Comparația dintre planul lui Eliade și ce-a ieșit din zelul compilatorului poate fi lesne făcută prin simpla citire a cuprinsului volumului terminat în ianuarie 1989, apărut la Paris în 1990 și la București în 1993 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Micșorarea lui Eliade si gonflarea lui Culianu odată cu traducerea vol.: Dictionnaire des Religions, Paris, 1990, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-culianugonflat19/ ).
Prin 1975-1976 Culianu s-a ocupat, ca salariat, cu istoria religiilor pe durata unui singur an. Pe urmă a părăsit Italia și a ales să predea româna în Olanda vreme de 12 ani (de la 1 oct. 1976 până prin 1988) cu leafă de vreo trei ori mai mare. Perseverenta manipulare întru săltarea „mâncăciosului șobolan” deasupra academicianului Mircea Eliade „omite” acest important amănunt biografic.
Abia în anul universitar 1988-1989 a putut Culianu să predea și în Statele Unite. Nu istoria religiilor, pentru care avea de un an și doctoratul de stat, ci limba italiană la Cambridge, Massachusetts. Istoria religiilor a predat-o la Chicago doar scurt timp înainte de asasinare, alcătuindu-și în acest scop Curriculum vitae în noiembrie 1990 în care a trecut cele patru volume ale sale si contribuția la un volum colectiv.
În artileria de minciuni vehiculate non-stop spre înălțarea statuii lui Culianu, piesa de bază (lansată de Humanitas odată cu publicarea micului dicționar al religiilor) a constituit-o minciuna gogonată după care așa zisul „discipol” i-ar fi urmat din 1986 Profesorului Mircea Eliade la catedră, ajungând, pasă-mi-te, chiar pe postul de profesor plin.
De fapt, după moartea savantului Mircea Eliade, nu drd. Culianu a urmat la catedră, în anul 1986 el neavând încă trecut doctoratul de Stat, ci secretara pe care Eliade a avut-o când a alcătuit cele 16 volume ale Enciclopediei religiilor apărute în 1987 la o prestigioasă editură din Londra, volume premiate în 1988.
Chiar când, din 1976, fusese angajat să predea limba română la catedra de romanistică a Profesorului Noomen, tânărul Culianu a rămas un „trimis al stăpânirii” care întreținea strânse legături cu Securitatea (cf. Virgil Ierunca, 1978; vezi și nota informativă din vol.: „Mircea Eliade în arhiva Securității”, Ed. Mica Valahie, București, 2008, pp. 233-234).
În prezentarea pe care i-o face în 1993 „șobolanului” care i-a „mâncat” lui Mircea Eliade manuscrisul micului dicționar al religiilor, Editura Humanitas îl „saltă” pe informatorul Culianu prin minciuna că ar fi fost „profesor de romanistică si de istoria religiilor”, când acesta și-a luat leafa la Groningen ca simplu asistent de română. Fosta Editură a Partidului difuzează și imensa gogoașă după care la Chicago i-ar fi urmat din 1986 lui Eliade, la catedra acestuia.
Mircea Eliade, neavând succes cu propunerea de colaborare la micul dicționar făcută studentului Culianu după ce îi aranjase bursa de un trimestru în 1975, a revenit cu propunerea după zece ani, la începutul anului 1986. Atunci, Profesorul emerit Mircea Eliade îi aranjase asistentului de română de la Groningen a doua sosire oficială în Statele Unite.
În cadrul „Hiram Thomas Lectures” Culianu ar fi trebuit să țină la Divinity School două conferințe a căror titlu nu apare în Curriculum vitae din nov. 1990 alcătuit pentru angajarea la Divinity School. În românește s-a tradus o singură conferință intitulată Vrăjitoarea la ananghie, despre persecutarea vrăjitoarelor asemănată de doctorand cu persecutarea evreilor din anii hitlerismului.
Să revenim însă la visul cu șobolanul: „Nu am nimic la îndemână cu care să-l lovesc. Alarmat, implor pe DOMNUL ELEGANT, care se afla chiar în fața mea, să străpungă șobolanul. Îmi răspunde că AICI nu are dreptul să tragă cu revolverul (?). Asist disperat la dispariția precipitată a manuscrisului. Foarte curând, îmi rămâne în mână doar o fâșie îngustă (câțiva milimetri) de hârtie, De abia atunci șobolanul îi dă drumul și se depărtează. Eram disperat! Pierd un text important la care lucrasem atâtea luni: nu păstrasem nici o notă, nici măcar fișele… Din fericire… m-am trezit… Dar n-am putut readormi multă vreme. Recunoșteam că visul constituie un mesaj, dar nu reușeam să-l descifrez” (Mircea Eliade, Jurnal, vol. II, p.398).
După cum au arătat evenimentele petrecute după moartea savantului Mircea Eliade, la prima publicare (Paris, 1990) a micului dicționar al religiilor, „domnul elegant” – posibil a fi considerat editorul francez, l-a trecut cu literele cele mai mari pe Mircea Eliade ca autor al dicționarului de buzunar, așa cum a apărut și în varianta englezească.
În prefață, profesorul de italiană de la Cambridge (Massachusetts) a precizat pe 5 ian. 1989 că a primit de la Mircea Eliade „sarcina să redacteze textul dicționarului pornind de la cele trei volume ale Istoriei credințelor și ideilor religioase”. De aceea numele compilatorului apare cu litere de un format mai mărunt în 1990.
După o isterie mediatică de un sfert de secol, prin care asistentul de română de la Groningen a tot fost înălțat în slava cerului ca mare istoric al religiilor, la fel de valoros, sau cu mult mai valoros decât Mircea Eliade, în 2007, editorul ieșan, implicat în cocoțarea informatorului Culianu deasupra academicianului M. Eliade, a șters cu totul numele marelui savant de pe coperta dicționarului de buzunar.
Așa s-a împlinit profeția din visul avut în noaptea de 20 spre 21 iulie 1979: Mircea Eliade va fi păgubit de „șobolanul” Culianu care l-a făcut să piardă întreaga muncă depusă cu fișele micului dicționar.
Anul 1972 – când „agentul cârtiță” (racolat de Securitate inainte de licența în italiană) fusese lăsat să treacă oficial Cortina sovietică de fier, spre a ajunge la un curs de vară în Italia –, nu este nici el lipsit de importanță. Deoarece, în acel an, probabil că unii dintre foștii anchetatori-torționari, fugiți din România în Israel după grațierea deținuților politici, au pus la cale atacul împotriva savantului de renume mondial, propus în repetate rânduri pe lista candidaților la Premiul Nobel.
Din scrisorile informatorului Culianu transpare și excesiva preocupare a junelui inoculat din țară cu calomniile puse pe seama renumitului savant.
Urmând a-l ataca la vremea când „s-a văzut cu sacii în căruță”, adică obținuse dorita publicare la două mari edituri din Paris și era în posesia scrisorii de imputernicire către Payot, agentul cârtiță a tot mimat prin scrisori dezaprobarea atacurilor lui Furio Jesi chiar în prefața unei cărți de-a lui Mircea Eliade pe care calomniatorul o tradusese în italiană.
Numai că moda atacurilor prin prefețe sau postfețe era curentă înainte de 1990, când rinocerizații ideologiei comuniste nu lăsau să le scape nici un prilej să-i inoculeze pe cititorii interesați de scrierile anti-comuniștilor făcând în Occident faima României (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Vintilă Horia, ostracizat, ca și Mircea Eliade, din comunism și până astăzi, https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/).
În cripto-securismul de după 1992, moda a fost perpetuată de foștii rinocerizați, odată cu politica oficială de micșorare a savantului Mircea Eliade și de gonflare a așa-zisului său „discipol” și prezumtiv „colaborator”. De exemplu, prin prefețele, postfețele și articolele turnătorului Sorin Antohi care, în „Revista 22”, a recunoscut că nu are titlul de doctor așa cum a pretins. Pasionat de titluri academice, – cum s-a tot văzut din minciunile plasate în textele sale despre „șobolanul” Culianu, ridicat la rangul de „profesor plin”, titlu pe care nu-l obținuse nici după cei 12 ani de predare a limbii românești la Groningen, și de urmaș, vezi Doamne, la catedra lui Mircea Eliade –, fostul „doctor” lipsit de doctorat, defilează mai nou cu titlul de „membru al Academiei Europea”.
După cercetările unui arhivist de profesie, atacatorii lui Mircea Eliade ar defila cu o dovadă de o proveniență extrem de dubioasă. Acea singură așa-zisă „dovadă” a fost făcută publică în teza de doctorat a lui Florin Țurcanu. Fără nici o altă sursă care să o confirme (vezi dr. Francis Ion Dworschak, În apărarea lui Mircea Eliade, Criterion Publishing, 2007, p. 251), unica „dovadă” a fost extrasă dintr-un dosar încă secret (nr. 573). Ea provine dintr-o declarație scrisă foarte probabil în urma schingiuirilor de arestatul Radu Gyr.
Amintind în 2008 despre această așa-zisă „dovadă”, arhivistul ieșean Florin Cîntic a observat cu justețe „surprinzătoarea amabilitate a SRI-ului de a-i pune la dispoziție aceste dosare secrete domnului Țurcanu” (cf. Florin Cîntic, Corespondența Mircea Eliade – Radu Gyr, în rev. „Origini. Romanian Roots, vol. XIII, no. 6-7-8/ 132-133-134, June-July-August 2008, Norcross, Georgia, SUA, numărul dedicat lui Mircea Eliade, p. 29).
Florin Cîntic, fost bursier Fulbright care a cercetat la Regenstein Mircea Eliade Papers, mai notează că „ar fi fost interesant dacă Țurcanu ar fi oferit mai multe detalii despre conținutul dosarului 573 citat. Era dosarul întocmit lui Eliade sau lui Radu Gyr? Pentru că oricum trebuie să fie vorba de un dosar construit pe baza documentelor Siguranței, dar prelucrat apoi de Securitate pentru a fi folosit ori împotriva unuia ori a celuilalt” (Florin Cîntic, ibid., p.30).
Notă: * Despre ameninţările la care a fost supus profesorul Ioan Petru Culianu înainte cu câteva luni să fie asasinat, Tereza Culianu-Petrescu notează că „în august 1990 Ambasada României din SUA cere colecţia revistelor” Lumea liberă din New York unde Culianu ţinea rubrica Scoptophilia. „Cum şi pe adresa revistei, şi pe a lui personală încep să sosească scrisori cu insulte şi ameninţări, I. P. Culianu preferă [pe 22 dec. 1990] să-şi oprească articolele” (vezi Tereza Culianu-Petrescu, O biografie, în „Observatorul cultural” 87/ 23 octombrie 2001). Respectivele articole de factură politică au fost adunate post-mortem într-un volum întitulat la pocneală („Păcatul împotriva spiritului”) doar spre a i se amplifica cu el opera de istoric al religiilor „mai mare decât Eliade” (cf. Andrei Pleșu). După Tereza, fratele său – care-i spusese Gabrielei Adameşteanu în decembrie 1990 că „prostia Securităţii române este epocală şi de o profunzime nemaivăzută” (vezi interviul lui I.P.Culianu în „Revista 22” din 5 aprilie 1991) –, ar fost asasinat de vechea Securitate „aşa cum opina generalul I. Pacepa” (cf. Tereza Culianu-Petrescu, O biografie, în „Observatorul Cultural”, 87/23 oct.2001).