Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Șotron

Șotron

 

 

Șotron

 

Drumul,
trasat cu alb matrimonial,
șerpuiește printre coline voluptoase,
mărginite de păduri.

Pasărea țopăie
exact în mijlocul șoselei,
pe linia ușor irizantă
dintre sensuri.
Ochii îngroziți
filmează cu încetinitorul
o secvență proiectată
dincolo de timp.

Bolidul se apropie,
huruie pădurea vestindu-l,
zborul calm al păsării
șterge din fața roților
ultima palmă de șosea.

Poate că pasărea sunt eu!

 

Scrisoare fără lumină

 

P.S. Fără credință, rătăcitori suntem prin noapte.

Sub ochii mei,
ca pânza de păianjen
îngreunată de colb,
se prăbușește o lume.

Dar nu,
nu-i adevăr
într-o metaforă!
(Visul,
subțiat prin gratii de lumină,
ar putea fi…)
În fapt: ninge banal,
insistent,
înnebunitor,
cu efect de amnezie
pentru simțurile noastre.

Ah cum nivelează totul zăpada,
cu puterea demiurgică
a închizătorului de lume!
Cum acoperă,
cum îngroapă,
ca lama buldozerului
care-a desțelenit
drum cartierului cel nou,
cu maternitate și școli,
deasupra cimitirului.

Se-aude cu ecou
ticăitul grăbit,
bombă cu ceas sub sânul meu stâng,
vestind deja târziul.
Umăr lângă umăr de-am fi
și tot nu ne-am aduce aminte
cum am fost.
Nici măcar fantasma unei singure nopți
nu răzbate
prin fereastra înghețată a memoriei.
Cum nicio cruce nu s-a putut salva
printre betoane și pavaje proaspete.

Asfințitul,
flacără muribundă,
luminează slab.
Și cade ninsoarea
de parcă tu ai chemat-o
pavăză să-ți fie
în fața iubirii
care nu folosește nimănui.

Dezbrăcați de veșmântul credinței,
cristale de moarte
ne vor crește pe suflet,
ca frunze pe ramuri.

 

O noapte…

 

Nu are nici cea mai mică importanță
abisul
care se deschide sub mine.
E totuna
dacă-l privesc în ochi,
sau nu!

O dată pe an
se desprind,
decojindu-mă,
toate umbrele.
Falsa libertate,
mai vulnerabilă ca viața
într-un salon de reanimare,
ține până la prima geană de lumină,
până la primele urări,
până la primele speranțe…
E ca atunci,
la data aceea din calendar,
când morții trăiesc și ei o noapte întreagă.
Apoi se întorc…

Și mă întorc la el,
abisul care
(chiar dacă nu are nicio importanță,
vreau totuși să spun că)
a apărut acolo într-o dimineață,
pe când mă priveam în oglindă.
Brusc, podeaua a început
să se caște periculos,
iar de atunci
(da știu,
că pentru nimeni altcineva
nu poate avea vreo importanță,
dar totuși,
insist să precizez că)
din acel moment
am început să înțeleg.
Că dincolo de noaptea fără umbre
așteaptă alte umbre.
Că dincolo de el
se naște un altul,
de două ori mai adânc,
și știu
(chiar dacă pentru mine doar
poate avea vreo importanță)
că e totuna
dacă-l voi privi în ochi,
sau nu!

 

Pasărea cardinal

 

Una după alta s-au scurs
primăverile păsărilor negre.
Una după alta mi-am numărat
verile,
după numărul puilor morți,
căzuți ori furați din cuib,
înainte să învețe să zboare.
Una după alta iernile mi s-au dus,
așteptându-le întoarcerea,
an după an
le-am pândit ritualurile erotice.

În primăvara
care-a uitat să vină,
păsările negre nu s-au mai iubit!
S-au întors
greoaie și diforme,
abia încăpând sub streșini,
cu puii morți deja în sângele lor
amestecat cu un vis roșu pe aripi:
chiar și mierla se poate imagina
pasăre cardinal!

 

Dragostea ta îmbătrânește!

 

De-acum ți-e tot mai greu să o hrănești.
Să o privești stingându-se, nu poți…
O, de-ai putea să o ucizi,
cu mâini drăgăstoase,
în somn!

Din ochii goi,
cuiburi părăsite,
ca păsări de noapte se-avântă,
spre inima secată de lumină,
amintiri.

Și nu mai suporți,
și ai vrea să uiți…
dar unde,
unde să-ți duci iubirea muribundă?

Pe munte, ți-am zis,
cum bătrânii din poveștile hinduse
erau abandonați!
Departe de tine să o duci!
Și nu uita să ștergi, apoi, din suflet, urmele de aripi!
Lasă-ți dragostea bătrână în pustie,
Și nu privi în urmă!
***
Cum viața visată
înainte de căderi,
înainte de pietre,
cum viața
în visele de adolescent,
așa începe iubirea într-o inimă.
Și tot așa sfârșește!

 

Vânzătorul de iluzii

 

și-a așezat taraba în piața centrală.
Pe zidurile
din care-am ieșit, în drumul meu spre niciunde,
își face reclamă.

A adus marfă nouă!
O laudă în gura mare pe străzi,
știe exact ce-mi lipsește din dulapul deschis,
din când în când,
ca să adulmec mirosul de mucegai.

Viclean, mă zărește de departe
și îmi oferă cea mai prețioasă iluzie:
visul păsării care confundă tavanul coliviei
cu un cer.
***
În grabă, prin piața golită de vise,
trec grațios spre cea mai proaspătă prăpastie!

Sfinte maici
rugați-vă pentru mine,
ca odinioară
pentru Fratele Alexandru!

 

Leave a reply

© 2026 Tribuna
design: mvg