Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Spații bacoviene

Spații bacoviene

Într-o carte publicată pe la începutul anilor ’70, Valeriu Cristea reținea contrastul dintre spațiul deschis și spațiul închis, literatura fiind până la un punct o reflectare a acestor două ipostaze spațiale: „Reflectare a existenței, orice mare literatură creează un raport între cele două tipuri fundamentale de spațiu. Începând cu literatura potopului, aventura lui Noe oferă o formidabilă pregnanță acestui raport”. ( Valeriu Cristea, Spațiul în literatură – formă și semnificații, București, Editura Cartea Românească, 1973, p. 7). Criticul mărturisea de altfel că spațiul deschis, care este unul expus și populat de riscuri, și spațiul închis, ocrotitor și intim stau față în față, „beligerante și complice”. Cu mici excepții, la Bacovia bariera dintre spațiul interior și cel exterior este destul de fragilă, din moment ce spațiul interior nu-i poate asigura individului ocrotirea pe care o dorește.
În seria spațiilor interioare, cavoul devine emblematic pentru imaginarul bacovian, cu atât mai mult cu cât într-o poezie cum este Plumb se găsesc trăsături definitorii ale omului bacovian și relații semnificative ale acestuia cu lumea: „Dormeau adânc sicriele de plumb,/Și flori de plumb și funerar vestmânt –/Stam singur în cavou… și era vânt…/Și scârțâiau coroanele de plumb.//Dormea întors amorul meu de plumb/Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –/Stam singur lângă mort… și era frig…/Și-i atârnau aripile de plumb”. (Plumb) Cavoul contează ca imago mundi, ca un univers închis, în care moartea se află în stare latentă, ca un simbolic somn, amenințând individul copleșit de singurătate. Cavoul este emblema unei lumi lipsite de armonia pusă sub semnul întrebării de vânt, o lume în care sunetele nu se pot armoniza în muzica purificatoare, rămânând scârțâituri agresive și greu suportabile. Este, în egală măsură, o lume în care comunicarea cu celălalt nu mai este posibilă, după cum erosul însuși este absent, din moment ce „amorul de plumb”, asemenea sicrielor, doarme întorcând fața de la lume. În acest univers, individului i se refuză mișcarea ascensională, înălțarea care să-i permită desprinderea de terestru și de ingrata sa condiție. În sfârșit, lumea închisă a cavoului se întîlnește cu spațiul exterior prin frigul ostil ființei, care nu va înceta să caute, totuși, spațiile protectoare, aceasta după ce în prima poezie a volumului s-a confruntat cu lumea ca spațiu (închis) al morții.
Cafeneaua este un spațiu al târziului, în care, ca și în cavou, cântecul nu este posibil, devenind barbar, un zgomot în ultimă instanță, monstruos, cu tot ce presupune aceasta, într-o lume în care ideea de răscoală trimite tocmai la lipsa de armonie și de revoltă a elementelor ce nu se pot integra unui întreg: „Barbar, cânta femeia-aceea,/Târziu, în cafeneaua goală,/Barbar cânta, dar plin de jale,-/Și-n jur era așa răscoală…/Și-n zgomot monstru de țimbale/Barbar, cânta femeia-aceea.//Barbar, cânta femeia-aceea…/Și noi eram o ceată tristă-/Prin fumul de țigări, ca-n nouri,/Gândeam la lumi ce nu există../.Și-n lungi, satanice ecouri,/Barbar, cânta femeia-aceea.//Barbar, cânta femeia-aceea,/Și-n jur era așa răscoală…/Și nici nu ne-am mai dus acasă,/Și-am plâns cu frunțile pe masă,/Iar peste noi, în sala goală,-/Barbar, cânta femeia-aceea…” ( Seară tristă).
În imediata vecinătate a cafenelei se plasează crâșma care la Bacovia este în mod obligatoriu „umedă” și „murdară”, între acest spațiu închis și spațiul exterior neexistînd deosebiri: „E-o noapte udă, grea, te-neci afară,/Prin ceață-obosite-roșii fără zare-/Ard afumate, triste felinare,/Ca într-o crîșmă umedă, murdară” ( Sonet).
Tinerețea se raportează la un alt spațiu închis, școala în primul rând, copiii ce vin din acest spațiu sunt bolnavi, asociați unui timp al nopții murdare și goale: „Și noaptea se lasă/Murdară și goală;/Și galbeni trec bolnavi/Copii de la școală” (Moină). Liceul, un alt spațiu închis, este prezent într-un poem sugestiv: „Liceu, – cimitir/Al tinereţii mele –/Pedanţi profesori/Şi examene grele…/Şi azi mă-nfiori/Liceu, – cimitir/Al tinereţii mele!//Liceu, – cimitir/Cu lungi coridoare –/Azi nu mai sunt eu/Şi mintea mă doare…/Nimic nu mai vreu –/Liceu, – cimitir/Cu lungi coridoare…//Liceu, – cimitir/Al tinereţii mele –/În lume m-ai dat/În vâltorile grele,/Atât de blazat…/Liceu, – cimitir/Al tinereţii mele!”. Liceul devine un metaforic cimitir câtă vreme adoptă austeritatea și rigiditatea unor „pedanți profesori”, în contrast cu tumultul tinereții. În această situație, pentru Bacovia școala limitează și încearcă să aducă în universul propriu ceea ce este specific exclusiv vieții. Liceul este un spațiu al coridoarelor lungi, ideea de pustiu (și de singurătate) nefiind străină în acest caz de imaginarul bacovian. Este un spațiu care, prin amintita rigiditate, străină vieții, înstrăinează ființa însăși: „Azi nu mai sunt eu/Și mintea mă doare”. Deformarea produsă de un asemenea univers își pune vizibil amprenta asupra condiției individului: „În lume m-ai dat/În vâltorile grele,/Atât de blazat”.
Era de așteptat ca ocrotirea să fie asigurată de propria casă. Or, cei din Seară tristă refuză să meargă acasă, fiindcă și aceasta este dominată de un exterior al frigului și al umezelii: „Și-s umezi păreții,/Și-un frig mă cuprinde –/Cu cei din morminte/Un gând mă deprinde”( Moină). Individul nu poate părăsi casa iubitei, fiindcă exteriorul este asimilat unui potop ce amenință creația însăși: „Eu nu mă mai duc azi acasă…/Potop e-napoi și-nainte,/Te uită cum ninge decembre…/Nu râde…citește-nainte”(Decembre). Întoarcerea spre casă nu înseamnă bucurie, câtă vreme individul este „topit” de băutura ce-i temperează conștiența: „Ca Edgar Poe, mă reîntorc spre casă,/ Ori ca Verlaine, topit de băutură-/Și-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă”(Sonet). Intimitatea interiorului, în această situație, este discutabilă: „Apoi, cu pași de-o nostimă măsură,/Prin întunerec, bâjbâiesc prin casă,/Și cad, recad, și nu mai tac din gură”. (Sonet).
Casa iubitei este un spațiu al intimității, protector, dar în primul rând, în toate componentele sale, un spațiu sacru („toate din casă mi-s sfinte”) , izolarea de afară făcându-se prin horn și fereastră, unul protejând prin căldură, celălalt prin transparența sticlei. În acest spațiu interior, iubita citește aproape ritualic, sustrăgându-se în felul acesta dezordinii de afară. Revine motivul contemplării potopului de afară ca o sugestie că individul trebuie să fie martor al unei lumi în descompunere: „Te uită cum ninge decembre…/Spre geamuri, iubito, priveşte –/Mai spune s-aducă jăratec/Şi focul s-aud cum trosneşte.//Şi mână fotoliul spre sobă,/La horn să ascult vijelia,/Sau zilele mele – totuna –/Aş vrea să le-nvăţ simfonia.//Mai spune s-aducă şi ceaiul,/Şi vino şi tu mai aproape, –/Citeşte-mi ceva de la poluri,/Şi ningă… zăpada ne-ngroape.//Ce cald e aicea la tine,/Şi toate din casă mi-s sfinte, –/Te uită cum ninge decembre…/Nu râde… citeşte nainte.//E ziuă şi ce întuneric…/Mai spune s-aducă şi lampa –/Te uită, zăpada-i cât gardul,/Şi-a prins promoroacă şi clampa.//Eu nu mă mai duc azi acasă…/Potop e-napoi şi nainte,/Te uită cum ninge decembre…/Nu râde… citeşte nainte.” (Decembre). Iubita este invitată să privească, să se uite, după cum, în Cuptor, iubita trebuie să știe, în absența unui discurs amoros, că în oraș sunt câțiva morți, iar cadavrele se descompun de căldură: „Sunt câțiva morți în oraș, iubito,/Chiar pentru asta am venit să-ți spun,/Pe catafalc, de căldură-n oraș,/Încet, cadavrele se descompun.// Cei vii se mișcă și ei descompuși,/Cu lutul de căldură asudat;/Sunt câțiva morți în oraș, iubito,/Și azi, chiar sânul tău e mai lăsat” (Cuptor).
Spațiul interior, casa iubitei, nu este ușor accesibil, fiind protejat în primul rând de ușa care, înghețată, nu-și mai păstrează utilitatea cunoscută și nu mai permite aceesul din „spațiul profan” în „spațiul sacru”: „Ninge mereu în zarea-nnoptată…/Și-acum când geamuri triste se aprind/Spre abator vin lupii licărind./ – Iubito, sunt eu la ușa înghețată”( Tablou de iarnă). Fereastra opune rezistență atunci când iubita este invitată să fie martorul căderii triste a frunzelor: „În casa iubitei de-ajung,/Eu zgudui fereastra nervos,/Și-o chem ca să vadă cum plouă/Frunzișul în târgul ploios” (Spre toamnă).
Ceea ce contează în primul rând în spațiul exterior este plânsul materiei care se dezintegrează supusă unei ploi permanente și agresive. Cei vii se mișcă ei înșiși descompuși, iar pentru individul trăind în realitatea marcată de această descompunere, nu mai contează reperele, astfel că întoarcerea nu mai este posibilă. În această situație, traiectoria omului bacovian devine o mișcare circulară, consumată sub semnul unei permanente rătăciri. Cel puțin de aici o posibilă semnificație a plumbului: el este invocat pentru a fixa o realitate supusă evanescenței.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg