Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Spinoasa problemă a autorului în vâltoarea controverselor

Cu Dante, Petrarca, Boccacio și ceilalți stilnoviști în Italia, Cervantes, Lope de Vega, Calderon de la Barca sau Baltasar Graciàn în Spania, Ronsard și Pleiada în Franța, Shakespeare și Renașterea elisabetană în Anglia, Goethe, Schiller și clasicismul german în Germania se instituie o frontieră istorică a literaturii înalte în Europa care plasează implicit scriitorul pe un piedestal social. Geniu tutelar, figura lui este sacralizată, adulată, celebrată, influența lui socială este imensă la punctul de a face și a desface legi și instituții, a face să se clatine guverne sau a prepara schimbări sociale de anvergură precum cele consecutive Revoluției franceze al cărei artizan moral și politic principal a fost Voltaire sau independența Statelor Unite în care Diderot a fost direct implicat. Același Diderot care era autorul preferat al Ecaterinei a II-a a Rusiei și care i-a inspirat, cel puțin în parte, politica, după cum, cu un secol mai târziu, Tolstoi ghida cu sfaturi înțelepte guvernanța țarului. Prin ricoșeu, gândirea lui Tolstoi a influențat-o pe cea a unui mare admirator, Gandhi, conducând astfel indirect la independența Indiei în 1947. Scriitorul se găsește la apogeul prestigiului și influenței sale.
De aici și până la moartea instituției scriitoricești este o distanță ca de la cer la pământ. „Mais comme impossible n’est pas français” ea a fost totuși decretată în anii `60 – `70 de o pleiadă de ponți francezi ai literelor și psihologiei: Roland Barthes, Marcel Blanchot, Michel Foucault, anticipați în parte, culmea, de figuri de autori precum Mallarmé, Proust Valéry. Fenomenul este stupefiant, abrupt, absurd și imposibil de înțeles în contextul unei culturi de prestigiul celei franceze. Și nu pentru faptul în sine, care ar fi putut constitui în fond marea descoperire a unei iluzii devenită realitate și demistificată de genialul Barthes – mitul împăratului gol în specie -, ci tocmai invers, pentru că este o imensă mistificare. Culmea este că ea se face în fața unui public intelectual care îl ascultă cu evlavie, și pare a fi acceptată contra tuturor argumentelor logice, istorice, culturale, de bun simț.
În anii de confuzie ideologică ai epocii respective, Ionesco (1969, 13-14) aruncă o privire retrospectivă dezabuzată asupra repercutărilor istorice subiective ale imaginii scriitorului în societate: după ce a fost calificat de „nebun” (Platon), de „supraom”, „om superior având intuiție mai mult decât media oamenilor”, după ce cu Rimbaud şi suprarealiştii a devenit un „clarvăzător” (voyant), după ce s-a metamorfozat într-un „îndoctrinat în scopul de a îndoctrina la rândul său „poporul” (scriitorul socialist de exemplu), după ce s-a crezut că nu este decât un fel de „subdezvoltat intelectual”, s-a ajuns în sfârșit la o odihnitoare revenire la condiția de „homme” (Ionesco Ibidem). Diagnosticul lui Ionesco este probabil consecința unei uzuri morale a condiției scriitoricești, a unei oboseli istorice: totuși nici la ora actuală, scriitorul nu s-a dizolvat în masa gregară a populației de rând. Înălțimea piedestalului care îi este atribuit a diminuat, dar el este încă instalat pe un piedestal. Adevăratul creator, oricare ar fi domeniul lui de exercițiu, rămâne o ființă de excepție, un lider de opinie, o marcă a timpului său. Dar dacă imaginile evocate de Ionesco nu depășesc condiția de poncife epistemologice șubrede și parțiale, o privire în istoria culturii poate aduce clarificări mai solid fundamentate.
Secolele anterioare, cel puțin de la Friedrich Schleimacher. (1768 – 1834), fondatorul hermeneuticii non biblice, încoace, scopul exegezei este restaurarea semnificației unei opere, al cărei ancoraj inițial se găsește în mod incontestabil în spiritul autorului. Acesta devine implicit factorul regent al ecuației autor – text – lector, chiar dacă interpretarea textului de către lector, deci crearea de metasensuri, este teoretic nelimitată, cu riscul de a eșua în arbitrar și insignifianță.
Gânditor romantic şi istoricist, pentru Schleiermacher modalitatea de a parveni la intenția originară este simpatia, un fel de Einfühlung, devenită mai târziu Zirkel im Verstehen (cerc hermeneutic). Acest cerc hermeneutic pleacă de la o primă ipoteză a semnificației textului, apoi analizează părțile şi revine cu o nouă ipoteză asupra ansamblului. Acest mod de a proceda are ca presupoziție subiacentă faptul că între părți şi tot există „o relație organică de interdependență” (A. Compagnon) şi implică un dialog între prezent și trecut. Problema este că această metodă presupune coerența textului (totul care determină funcțiile părților) ceea ce nu este întotdeauna cazul în literatura modernă.
În secolul XX chestiunea autorului revine în prim planul scenei şi devine un adevărat câmp de bătălie.

 

 

Referințe bibliografice
Ionesco, Eugène (1969), Découvertes, Genève, Edition d’art Albet Skira.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg