Am vrut să scriu pe loc despre isteria de la deschiderea JO, apoi a trecut timpul și au curs râuri de cerneală virtuală, așa că încă un articol părea (și este) inutil. Dar a venit un alt circ – sportiva algeriană linșată mediatic, iar zilele trecute Sam Smith îmbrăcat în rochie și devenit brusc mult mai hulit decât alte unduiri sexuale sau vorbe de duh de pe la alte scene de la toate festivalurile din toată lumea. În primul rând, vreau să mărturisesc că mă număr printre „sataniștii drogați și nesimțiți” care frecventează Untold-ul de la primele ediții (epitete apărute și grație presei jalnice care bârfește, nu informează). Dacă este mai cool, aș putea să subliniez faptul că merg cu Dilema în poșetă și o citesc în pauze. Știu că nu contează foarte mult comentariile de pe social media, pentru că sunt mulți trolli și boți și conturi false. Dar sunt și prea multe persoane reale care par ghidate doar de ură sub atât de generoasa umbrelă monocromă a credinței.
Cina cea de taină nu a fost batjocorită la deschidere – de fapt, tabloul lui Leonardo da Vinci, pentru că despre el este vorba. Nu știu câți cunosc cu adevărat pictura și pe autorul ei, ci mai degrabă s-au inflamat la paralela dintre cele două imagini, paralelă creată și distribuită de câțiva privitori nervoși (țin să precizez faptul că fenomenul a fost global, nu românesc). Cu alte cuvinte, mai mulți omeni la o masă lungă înseamnă obligatoriu Isus și apostolii săi. Absolut nimeni altcineva nu mai poate să stea la o masă, împreună cu alți oameni, să mănânce. Petrecerea zeilor, sărbătoarea lui Dionysos, un fragment de vodevil, de teatru colorat și vesel, ideea că la o „masă”, la masa lumii, are loc absolut toată lumea – sunt doar câteva interpretări posibile. Cei de acolo erau toți artiști, femeia grasă e DJ (avea în față un pupitru foarte vizibil, echivalent cu lira lui Apollo din tabloul lui Johann Rottenhammer), Dionysos era interpretat de un actor francez cunoscut la ei, iar stilul acela de spectacol este specific teatrului de vodevil, bâlciului și show-urilor Drag Queen. JO nu sunt despre creștinism, nu sunt închinate niciunei religii. Ele s-au născut în Grecia zeilor olimpici și erau practicate de bărbați goi care, uneori, mai și mureau. Francezii sunt puternic ancorați în spectacol, în artă, în suprarealism, în sărbătorirea vieții. Vechile jocuri olimpice aveau și această latură artistică, nu însemnau doar sport. În Renaștere, multe picturi care reprezentau petreceri aveau în mijloc o masă și în jurul ei oameni (uneori goi); nimic ciudat în asta (Williams S, Elizabeth Haigh, Daily Mail Australia). S-au agățat cu încăpățânare de deschidere toți creștinii jigniți (vorba lui Ricky Gervais: dacă te simți ofensat nu înseamnă automat că ai dreptate!), au luat atitudine, au postat pe FB texte lungi și stufoase despre cel de sus, apocalipsă, calul palid al morții (era, de fapt, un cal mecanic – o capodoperă inginerească, ce purta zeița-spirit a Senei, de altfel fiica lui Dionysos), figura „ciudată”, mascată, care ducea la un moment dat flacăra olimpică (care era, în fapt, un personaj din jocul francez Assassin’s Creed), femeia fără cap văzută ca simbol satanic (Maria Antoaneta, decapitată prin ghilotinare în Revoluția Franceză, conform istoriei). Au fost multe astfel de exemple, atacate de conservatorii supărați; o mare greșeală au făcut-o televiziunile, care nu au explicat episoadele desfășurate la deschidere, pentru care aveau cu siguranță o legendă. Britanicii au făcut glume și au comentat ironic totul, conform tradiției, mulți au mormăit și s-au indignat, în loc să descifreze pentru public un spectacol artistic. Criticabil din alte puncte de vedere, dar nu al mesajelor transmise – nu din perspectiva creștină.
Au început apoi întrecerile, s-au mai liniștit pe ici pe colo spiritele, deși unii își fac încă cruce și scuipă în sân, când apare, din nou, șocul – transgenderul care bate femei, italianca plânge pentru că a luat un pumn (la box!), algerianca este făcută praf de toată lumea. Culmea, comunitatea lesbienelor din sport se indignează că un bărbat devenit femeie bate alte femei care mai sunt încă femei (discuția cu participarea în întrecerile feminine a bărbaților transgender este serioasă, complexă și complicată, dar nu este cazul s-o analizăm aici). Nu a mai stat nimeni să citească faptul că sportiva s-a născut femeie, are buletin de femeie, cu anumite anomalii genetice care există de mult timp în medicină (dar cine să le bage în seamă?), nu a făcut niciodată schimbare de sex sau tratamente hormonale ba, mai mult, a participat și la Tokyo (când noi eram ocupați să nu ne molipsim de virusul păcătos și nu aveam timp să ne indignăm de așa o bazaconie progresistă). Ca de obicei, comentariile și indignarea au luat-o mult înaintea rațiunii și a logicii, iar faptul că jignești astfel oameni, țări, comunități sau pacienți este absolut secundar. Fata a luat aurul între timp. A trecut și asta, ironiile au continuat, dar mai puțin vizibile, apar și azi personaje cuvioase, preoți, predicatori și creștini patrioți care îndeamnă la boicot și la strângerea rândurilor oamenilor serioși împotriva sataniștilor în fuste.
Nici bine nu s-a muiat scandalul mondial că apare la Untold artistul britanic Sam Smith. Orice fan prezent acolo (tot stadionul îi știa versurile!) ar fi trebuit să știe cum performează el azi. Și-a început cariera ca un băiat timid și cumințel, cu cântece de dragoste și de inimă albastră și a devenit, azi, un susținător al curentului Drag, se declară non-binar, se îmbracă în rochii și simboluri multicolore sau în ținute extrem de sexy – ultima melodie din concert a fost lascivă și insinuantă; dar un spectacol absolut memorabil, dansatori perfecți, melodie bună, voce inegalabilă. Bărbat în rochie (sau femei în pantaloni?), șoc și groază! – oamenii sunt clar intoleranți, răi și manipulabili. Jobenul cu coarne este un costum de scenă, nu are cum să fie un simbol satanic, din moment ce satana nu există, furca trecută printre picioare nu este cu nimic mai rea decât dansul la bară de la o emisiune TV extrem de îndrăgită de români, mișcările senzuale ale unui bărbos cu alură de urs îmbrăcat într-o rochie de Oscar nu au cum să jignească pe cineva sau să indigneze decât dacă ești gata pregătit pentru asta. Aștepți dovezi că oculta mondială vrea să distrugă creștinismul și pe toți oamenii cumsecade. Sexul nu este tabu din moment ce toți ne-am născut cam așa; religia/biserica e cea care a stabilit la un moment dat că este păcat – nu legea omenească. Poliția moravurilor care l-a dat jos de pe scenă pe Elvis prin anii 50 pentru mișcări lascive din bazin a dispărut, dar nu și masa constantă de oameni venerabili, serioși, familiști, cei care, atunci, condamnau un copil din flori la moarte, cei care alungau de acasă fiicele violate sau le internau în aziluri de nebuni, cei care aveau o nevastă casnică și amante oficiale la servici.
Am scris de nenumărate ori că exagerarea în orice direcție e rea, că ideile impuse și alegerea valorilor pe criterii de rasă sau sex sunt profund greșite, că cei marginalizați și minoritățile sexuale au de pierdut dacă se forțează lucrurile (Nadia este acum acuzată de rasism în SUA pentru că ajutat România să „fure” o medalie unei femei de culoare!), dar tabăra care se opune este, parcă, și mai irațională. Iar între ei, între extremiștii religioși și așa zișii progresiști, agitați și veșnic asupriți există, pe lângă mulți indiferenți și aparent toleranți, mulțimea selectă a celor net superiori, a celor care sunt scârbiți de toată lumea, care ascultă doar muzica sferelor și văd doar filme foarte, foarte profunde despre viață, a celor mereu ironici, care au rămas înăuntru (în loc să plece afară), dar critică mereu România asta pe care trebuie să o tolereze. Sam Smith are parte de ură și în UK, probabil că este obișnuit cu genul acesta de comentarii, dacă a fost curios să urmărească unele titluri de a doua zi. S-a analizat această vehemență homofobă (și în general anti orice) dintr-un punct de vedere interesant – de ce este permisă sexualizarea și lascivitatea doar femeilor cu trup perfect, eventual siliconate și botoxate? De ce nu are voie să fie sexy un obez/obeză, un bărbat dolofan îmbrăcat în rochie, un transgender? Sexul a fost mereu un rol important în pop și hip hop, Madonna, Miley Cyrus sau Ariana Grande au avut spectacole și videoclipuri similare sau „mai rele”, dar reflexul de apărare și indignarea apar mult mai ușor și mai repede la ceva altfel; sexualizarea femeilor în cluburi, dansul lasciv la bară sau în cuști în bustul gol sunt acceptate, normale, masculine, fiziologice (gendergp.com).
Prefer să îl văd pe Sam Smith cu portjartier decât să stau cu cineva care scrie „doamne, îndepărtează aceste nații care se pregătesc să ne facă rău și luminează sufletele cele întunecate”; „și desenul cu familia Simpson bagă imagini cu antihristul și apocalipsa”; „doamne tatăl ceresc, arde-i cu puterea ta pe toți îndrăciții”; „să înțelegeți ce urmează, scrie în Biblie că așa va fi, sfârșitul”; „să vă trăsnească dumnezeu pe toți ăștia care vă luați fuste”. Nu contează social media, se spune, e doar un spațiu virtual de refulare, dar aceste sute de mesaje (reale) vin dinspre populație, dinspre oamenii din jurul nostru, dinspre toți cei cu care ne întâlnim zilnic, cu care lucrăm, pe care îi consultăm; și în care clocotește constant ura, indignarea și necunoașterea.