In memoria lui Shlomo Avineri

 

 

Ca de obicei, în jurul unei confruntări fierbinți, cu vaste implicații, înfloresc opinii variate. Or, numai abordarea conflictelor cu date verificate și în cadrul întregului realităților dă rezultate. Date ce vin, desigur, din surse multiple. Bunăoară, dinspre istoria scrisă cu acuratețe – căci e plin, din nefericire, de istorie improvizată. Apoi, dinspre drept – cu condiția să fie drept, nu simpla invocare de acorduri sub presiunea circumstanțelor și neratificate. Mai departe, dinspre economie, geopolitică, uneori și din filosofie și teologie – cunoscându-le. Toate acestea sunt indispensabile. Considerarea opticilor ce dau tonul rămâne necesară. Cunoașterea directă a țărilor respective este importantă.
Ca să lămuresc din capul locului lucrurile – căci la noi s-a instalat obiceiul sofistic că se comentează nu ce susțin autorii, ci mai curând falsuri despre persoane, iar sub „corectitudinea politică” de azi se cultivă acest nărav – menționez că am publicat adesea despre iudaism, emanciparea evreilor și Israel (Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul, 2009; Emancipare, asimilare, disimilare, 2014; Europa și Israelul. O simbioză istorică, 2019). Analizele mele se încadrează în curentul inițiat la Vatican și în Germania al restabilirii istoriei de fapt a relațiilor dintre Isus și evrei, creștinism și iudaism, germani și evrei, cultura europeană și contribuția evreilor. Adaug că m-am bucurat să revăd frecvent Israelul, să fiu profesor la Ierusalim, universitatea socotită peste ocean cea mai bună din afara Americii. Și, desigur, să trăiesc atmosfera de creație a Israelului, să cooperez cu personalități și să învăț. Am avut onoarea să prefațez volume cu vestigii ale culturii străvechi a evreilor, și am participat la reuniuni consacrate valorificării acesteia. Mai menționez că am scris despre Islam (Ordinea viitoare a lumii, 2023), am participat la acțiuni europene de extindere a cooperării Europa – Egipt, am avut contacte în Turcia, Maroc, Algeria, Liban, Kuweit și am lucrat în perspectiva pacificării în Orientul Mijlociu la Universitatea ONU de la Tokyo.
Azi suntem, ca oameni responsabili, în situația de a reflecta asupra restabilirii păcii în jurul Israelului. Mă angajez, la rândul meu, și cu analiza de față, în acest demers. O fac amintindu-mi cooperările la Washington DC, Varșovia, Ierusalim și satisfacția prieteniei cu Shlomo Avineri, care, în calitate de filosof de renume internațional și, la un moment dat, ca director de cabinet al lui Itzak Rabin, a contribuit la acordul dintre Israel și Iordania și a pledat pentru înțelegerea evreiasco-palestiniană. Iar după atacul Hamas din 7 octombrie 2023, într-o intervenție în New York Times, a încheiat pesimist: „unde se consideră că fiecare cetățean este de fapt doar soldat, perspectivele păcii se îndepărtează”. El conchidea cu sublinierea că „realismul politic” trebuie să prevaleze. În optica acestui realism sunt scrise rândurile de față.
Cum am mai spus, conflicte internaționale se produc mai nou pe fondul circumstanțierii „dreptului istoric”. Expresia o iau aici nu în accepțiunea lui von Savigny, care avea în vedere sistemul juridic rezultat din „conștiința istorică a poporului“, ci ca drepturi având ca suport istoria relevantă a unui popor pe un teritoriu, cu componente felurite. Concurența „dreptului istoric“ este mai ales cu accidentele istoriei și cu deciziile contingente de pe parcurs. Fără „dreptul istoric” se rămâne la nedreptăți, la conflicte înghețate, la compromisuri, dar nu se ajunge la pacea durabilă. Invocarea acestui drept nu deschide „cutia Pandorei”, cum sar reflex noii avocați ai stagnării sub deviza „să nu schimbăm nimic, căci e riscant”. Orice aplicare a unui drept este în fond act de voință – iar voința poate fi rațională.
Nu a fost niciodată ceva idilic în relația palestinieni-evrei. Asasinate au fost nenumărate, iar orice asasinat și orice moarte sunt grave în sine. În Orientul Mijlociu, actualul conflict militar a început, știm bine, cu atacul terorist al organizației Hamas asupra Israelului, din 7 octombrie 2023. Și s-a amplificat continuu, ca un conflict între state din regiune.
Oricum, se pune întrebarea: de unde plecăm în abordarea conflictului? Nu găsesc punct de plecare mai realist decât nevoia normalizării relațiilor dintre națiuni ce se respectă și își respectă suveranitatea. În acest caz, cum știm, în 1948, grație eforturilor proprii și ca urmare a hotărârii ONU, evreii și-au putut vedea împlinită aspirația de a restabili propriul stat pe pământul strămoșilor lor. În continuare, Israelul s-a afirmat ca forță a inovației, etalând de la început o democrație vibrantă. Într-un ocean de opoziții, țara a trebuit să poarte repetate războaie pentru a supraviețui. Cum s-a remarcat adesea, niciun soldat străin nu a participat la apărarea acestei țări pe teritoriul ei. Israelienii au asigurat-o. Țara evreilor și-a construit o economie și o societate dintre cele mai performante, cu brațele și mintea cetățenilor. Nicio altă țară nu s-a edificat într-un timp atât de scurt, la un nivel de competitivitate atât de înalt. Israelul beneficiază mereu de premise rare: nu are nevoie de culturalizare, fiind deja printre puterile culturale în lume, și nici de stimulente pentru inovație și patriotism, acestea survenind firesc.
Mai știm că Rezoluția nr. 181/1947 a ONU a prevăzut, pe locul Palestinei controlată de englezi, „stat arab și stat evreiesc și regim aparte pentru cetatea Ierusalimului”. În 1948, s-a și proclamat statul Israel. Uniunea Sovietică a fost la început marele protector al noului stat, în organizarea ei personalități evreiești având un cuvânt cu greutate. Apoi SUA au preluat acest rol valorificând o tradiție a ponderii evreiești aparte – în fond, părinții fondatori ai Americii citeau în ebraică, deși doar o parte erau evrei.
A urmat, cum se știe, un șir de conflicte între Israel și vecinii săi, dar și de acorduri. Acestea au culminat cu „Abraham Accords”, realizate sub președintele Donald Trump. Sub aceleași auspicii, a fost elaborat planul de pace Kushner – rămas, din păcate, doar proiect, deși conține idei deloc neglijabile pentru cine caută soluții, plecând de la axioma cheie: securitatea statului Israel, rezolvarea chestiunii palestiniene și pacea cu vecinii merg mână în mână.
Fapt este însă și că, între timp, se trăiește într-o „societate mondială”, care a adus cu sine o rețea de interacțiuni, pe care orice stat trebuie să și-o asume. Lumea formată în 1990 – cu globalizare comercială, extinderea democrației liberale, deschiderea frontierelor, intensificarea schimburilor, o supraputere solitară – a intrat în schimbare. Din 2010, și-a făcut loc o geometrie variabilă a supraputerilor (A. Marga, Ordinea viitoare a lumii, 2017) și a început corectura globalizării. După criterii precise, avem de a face în ultimul deceniu, la influențarea evenimentelor lumii, cu supraputeri economice (SUA, China), supraputeri militare (SUA, Rusia, China), supraputeri politice (SUA, China, Rusia) și supraputeri culturale (SUA, China, UE). Centrul economic al lumii s-a mutat din Europa, la Pacific. Deocamdată, armele nucleare țin pacea lumii, dar au intervenit perfecționări în armamente, ce schimbă raporturile de forțe.
Iar în SUA a ajuns la Casa Albă administrația Joe Biden (2020). Aceasta a axat politica supraputerii dominante a lumii, în interior, pe „progresism”, iar, în exterior, pe teza „luptei democrației cu autoritarismul”, a lui Karl Popper (1945). Este, desigur, opțiunea unei administrații – tezaurul democrației principale a lumii de azi fiind, se știe, incomparabil mai complex. În orice caz, rezultatul popperismului este azi „lumea scindată”. În Orientul Mijlociu a crescut din nou tensiunea între nevoia recunoașterii Israelului ca stat în frontiere sigure, înțelegerea cu țările arabe și aplicarea Rezoluției cu cele două state.
Conflictul din Orientul Mijlociu este alimentat în plus de relansarea terorismului și de resuscitarea nazismului. Terorismul a îngreunat mereu atingerea de acorduri și a amânat-o. Actualul cancelar german observa că se înregistrează din nou comportamente naziste în diferite țări. După ce presa din SUA, Germania, Franța, Israel a semnalat ani la rând formarea de regimente sub însemnele nazismului în Răsărit! După ce se forțează rescrierea istoriei celui de Al Doilea Război Mondial! Și după deschiderea arhivelor la Moscova, Vatican și în alte țări, ce dau o imagine mai concretă asupra războiului.
Este conflictul din jurul Israelului în afara confruntării ideologiilor din viața de azi? Evident că nu. Se pot aduce în discuție drepturile omului și democrația – care sunt, firește, valorile de referință ale modernității zilelor noastre. Și este normal să rămână! Dar nu cumva gravitatea pericolelor ne obligă să nu ne lăsăm în seama „confruntării politicilor partizane” , ba chiar în „conflicte civilizaționale” – cu bază mai mult sau mai puțin închipuită? Sunt de părere că este de revenit, dincolo de politici și ideologii, inclusiv de cele ale „războaielor civilizaționale” – pe care, paradoxal, azi le aplaudă nu țări aflate în fruntea democrației și civilizației, ci persoane și grupuri marginale – la a-i aborda pe oameni ca ființe, fiecare în căutarea unei vieți cu sens.
Cum se iese însă, totuși, din conflictul de azi din Orientul Mijlociu?
Nu se poate evita sesizarea a cel puțin două situații paradoxale. Bunăoară, superioritatea militară a Israelului este netă pentru oricine judecă lucid. Dar tendințele demografice și relația cu lumea arabă din jur fac să nu existe nici aici vreo soluție militară care să fie durabilă. Dreptul istoric al evreilor de a avea propriul stat în țara strămoșilor lor este categoric. Dar rămânerea în organizarea actuală, cu Cisiordania și Gaza așa cum sunt, va genera tensiuni.
Aceste fapte nu se pot contesta! Spus direct, nu se întrevede o soluție durabilă fără cele două state prevăzute deja în Rezoluția din 1947, la care cele două părți au și convenit la un moment dat, la Oslo, Camp David și în alte locuri, și fără cooperarea regională. Păstrarea și extinderea „Acordurilor Abraham” este de fapt parte a oricărei soluții, iar de garanția supraputerilor va fi strictă nevoie multă vreme.
Are importanță mare opinia populației mult încercate din Israel. Din ceea ce ne spune BBC, peste 62% dintre intervievați sunt de părere că acest conflict nu ar trebui escaladat. Opinia presei israeliene este în favoarea aflării alternativei la conflictul continuu.
Are importanță mare și opinia palestinienilor. Nu este altă cale spre aplicarea Rezoluției ONU și spre pace decât discuția între cei implicați. Pe plan mai larg, ponderea muslimilor în populația lumii crește.
Dreptul la apărare al Israelului este incontestabil, ca al oricărei alte națiuni ce și-a format un stat demn între statele lumii! De aceea, pentru orice om care procedează rațional a asigura pacea în jurul Israelului este imperativă. Și aceasta din multe rațiuni.
Pe lume sunt mai multe religii organizate conceptual. Nimeni, însă, destul de informat nu poate contesta poziția Israelului în ordinea revelației – o revelație ce a dus la civilizația rațională, bazată pe libertate, dreptate, în lumea de acum, atâtea câte sunt astăzi. Unul sau altul dintre oameni poate crede sau nu crede în Dumnezeu. Unul sau altul poate crede că monoteismul este produs persan, cu Zoroastru, sau egiptean, cu cei pe care i-a întâlnit Moise, sau evreiesc, cu Abraham. Libertatea credinței este pentru fiecare de neclintit. Dar nu se poate contesta faptul că Biblia evreiască, preluată apoi în cea creștină, mai târziu în cea muslimă, este punctul de plecare al culturii și civilizației în care trăim. Apărarea Israelului este astfel cauză a oricui – iudeu, creștin, muslim.
Nimeni cu capul pe umeri nu contestă superioritatea de azi a Israelului în ordine militară. Statul s-a apărat singur în fața unor forțe adesea copleșitoare. Probabil, însă, că sub privirile noastre s-a produs o altă schimbare majoră în lume: noua echipare cu armamente a statelor face ca nici o țară – exceptând, poate, supraputerile – să nu se mai poată apăra singură în eventualitatea unui atac. Probabil și că economia mondială nu poate suporta mai departe șocurile conflictului din Orientul Mijlociu.
Suntem mai departe confruntați cu un fapt șocant – continua contestare de către Iran a existenței statului Israel. Faptul nu se lasă tratat în treacăt. Dar nu cred că este, totuși, ceva definitiv, căci nici nu a fost în istorie astfel. „Corul robilor” din Nabucco-ul lui Verdi nu s-a mai repetat, decât la opera lirică!
Desigur, competitivitatea extraordinară a Israelului pune pe gânduri vecinii și țările din jur – ca fapt de cultură și civilizație. Dar și ascensiunea Iranului, cu străvechea sa cultură și cu dezvoltarea ei de astăzi, o face tot mai mult. Trebuie însă ca aceste situații să fie gândite în profunzime, căci de reacții la cald, din invidie, teamă, răutate sau orice, este deja plină lumea.
Se invocă adesea conflictul inter-muslim, dintre șiiți și sunniți, când relația îi privește pe toți aceștia, iar subiectul este altul. Exploatarea strategică a disputei din jurul tragediei lui Ali mi se pare însă de scurtă bătaie, chiar dacă nu poți să nu o iei în seamă când se discută situația actuală. La urma urmelor, muslimii, precum iudeii, precum creștinii sunt oameni, ca noi și noi ca ei – de aici este rezonabil să se plece
Neînțelegerile ultimelor decenii au făcut ca mișcările din proximitatea granițelor Israelului și ostile lui să prolifereze. Într-o oarecare măsură și războiul din Gaza, dincolo de multipla sa condiționare, este un efect. Nu se pot anihila însă aceste mișcări fără acorduri între statele implicate.
Conflictul din Orientul Mijlociu a adunat crime oribile, ca rareori în istorie. Rezoluția în urma lor rămâne o chestiune dificilă pentru conștiința umanității – cât timp oamenii rămân oameni. Este clar că decizia politică este una, decizia militară este alta, decizia de abordare a civililor este cu totul alta. Dincolo de toate există, însă, justiție, atât cât oamenii o fac, și la ea trebuie apelat. Am în vedere o justiție evident ferită de instrumentarea dreptății, ce se răspândește în zilele noastre.
Ce-i de făcut nemijlocit? Sunt de părere că nu va fi pace durabilă în Orientul Mijlociu și, prin implicații, în lume, fără patru pași.
Primul este lămurirea viitorului teritoriilor palestiniene. În joc sunt populații relativ mari a căror voință nu poate fi ignorată. Soluția „două state” nu poate fi respinsă fără a prelugi indefinit conflictul. Iar această soluție cere imaginație și inovație – de care planul Kushner și-a dat seama. Nu putem spune că planul păcii în jurul Israelului este deja gata, dar efortul de soluții creative nu ar trebui părăsit.
Al doilea pas este că, odată cu extinderea conflictului la confruntarea militară între Israel și Iran, ca state, acestea trebuie aduse la discuție, față în față. Doar ele pot apoi stabili împreună ce este de făcut pentru pune capăt conflictului. Nu este nicidecum ușor, dar, ne amintim, tot într-un moment de maximă tensiune, după confruntări armate, a intervenit surpriza istorică a întâlnirii Menahem Begin- Anwar el Sadat. Ea ar putea fi repetată cu Israelul și Iranul ca actori. În definitiv, ținta împărtășită realist nu poate fi decât pacificarea. Știm dificultățile, dar tocmai fundamentele culturale străvechi ale celor două popoare pot alimenta o nouă abordare.
România a și jucat atunci, în generarea surprizei istorice salutare, un rol relevant. Nu este acum, din nefericire, la decidenții de la noi, asemenea capacitate și angajament. Dar acest angajament ar putea fi asumat de alții, din țară sau din afara ei.
Al treia este articularea neîntârziată a unei cooperări regionale, incluzând Turcia, Irakul, Siria, Libanul, Arabia Saudită și țările din „Abraham Accords”. Nu este pace între două state în afara păcii în regiunea lor. Până la înțelegeri mondiale, o pace regională este cum nu se poate mai utilă.
Al patrulea – și conflictul din Orientul Mijlociu face evidentă nevoia unui aranjament de securitate al supraputerilor. O lume cu supraputeri antagonice este lumea scindată și a crizelor diversificate de astăzi. Se constată ușor că antagonizarea nu duce decât la conflicte – nu s-a făcut nici un pas nou în democratizare prin aplicarea popperismului de după 2020. Nu este teren mai bun pentru dezvoltare și democratizare decât cooperarea internațională.

 

 

(Din volumul Andrei Marga, Pacea astăzi, în curs de publicare)