Cuvântul grec apokalyptein a fost echivalat cu latinul „revelatio” și preluat în multe limbi, iar Apocalipsa după Ioan, ce încheie Noul Testament, s-a tradus cu Cartea revelațiilor. Este însă clar că „revelațiile” nu se reduc la ceea ce stă scris în această carte. Revelația este o temă mai largă, dintre cele mai complicate, ce întreține diferențe nu numai între teologi și cercetători științifici, dar și între mari teologi.
Conținuturile „revelației”, care au căpătat formă în Vechiul Testament, apoi în Noul Testament și pe urmă în Coran, au dobândit consacrare ca viziune asupra omului și a raporturilor sale cu Dumnezeu, cu lumea, cu natura, cu ceilalți oameni. La această viziune nu numai că nu s-a renunțat, dar ea s-a dovedit salvatoare în împrejurări dificile.
Știința modernă, știm prea bine, a apucat un drum nou în cunoașterea realității. Dar știința modernă, precum și democrația și reflexivitatea culturală, au avut în tradiția bazată pe „revelație” terenul de emergență.
În conferința Revelația astăzi, pe care am susținut-o la Târgu-Mureș (7 octombrie 2021), în organizarea unor firme locale și edituri, am răspuns la aceste întrebări printr-o analiză în două părți. Prima este Repere istorice. În ea dau seama de originile temei printr-un succint excurs (1), lămuresc bazele relației dintre rațiune și „revelație” (2), observ cum s-a conceput această relație de către părinții științei moderne (3), reliefez consacrarea „revelației” dincoace de teologie (4) și rețin criticile aduse înțelegerii ei tradiționale (5). Partea a doua este Revelația în sistemul cunoașterii. În ea arăt ce ne spune teologia mai nouă asupra „revelației” (1), elucidez statutul acesteia în teoria cunoașterii (2), indic locul „revelației” și al culturii pe care a generat-o în asigurarea umanității omului (3) și întocmesc un scurt bilanț (4). Teza mea este că „revelația” are un loc nu numai în istoria culturii, ci și în cultura actuală, că ea poate fi integrată într-o teorie a cunoașterii explicând cum oamenii ajung la a sesiza corelații mai profunde ale lumii, de care depinde viața lor. A fi străvechi ca geneză, cum sunt religia și revelația, poate însemna asincronic, dar nu înseamnă nesincronic cu nevoile actuale.
Public mai jos secțiunea a doua a celei de a doua părți și bilanțul cercetării mele sub titlul Statutul revelației în cunoaștere. Integral, conferința va fi tipărită în volum.

În viață, revelațiile survin în multe împrejurări. De aceea, disting de la început trei feluri de revelație: “revelație vulgară”, “revelație de primă instanță” și “revelație supremă”. Să exemplificăm.
Un politruc de provincie declara la Bistrița, în 2019, că “Dumnezeu l-a trimis românilor pe candidatul la președinție”, care era de față. Asemenea declarație ne arată riscurile neînțelegerii revelației, ca urmare a unui nivel de cunoaștere rudimentar al teologiei. Nu mai insist asupra faptului că se poate răspunde cu un banc bun. Când a auzit remarca unui sfânt – “ați dat altora câte ceva, dar ați dat românilor mult – o țară frumoasă, bogată, dăruită cu de toate” – Dumnezeu a răspuns: “Da, dar nu știți pe cine le-am dat să-i conducă”. Fiecare poate trage concluzia. Aici avem, însă, de a face cu o “revelație vulgară”, ce compromite de fiecare dată, de altfel, revelația.
Dau, însă, trei exemple simple de “revelație de primă instanță”.
În Cartea amăgirilor (1936; Humanitas, București, 1991), Emil Cioran scrie: “Extazul muzical este o revenire la identitate, la originar, la rădăcinile primare ale existenței. În el rămâne numai ritmul pur al existenței, curentul imanent și organic al vieții. Aud viața. De aici încep toate revelațiile” (p. 8). Aici revelația este un fel de descoperire prilejuită de muzică – descoperirea unei alte posibilități de a privi, care permite autorului să “audă viața”. Revelația este această urcare a minții la un nou orizont.
Revista “Der Spiegel” a publicat (2 septembrie 2021) corespondența din detenție, cu familia, a juristului Hans Frank, inculpat și condamnat la moarte de tribunalul internațional de la Nürnberg (1947). Un jurist cu o pregătire ce nu era oarecare! După ce a văzut pe ecranul procesului proiectate filmele crimelor care l-au implicat ca demnitar nazist, fostul ministru al justiției a scris soției: “Procesul este pentru mine o revelație (Offenbarung) îngrozitoare – cum Adolf Hitler a mințit și a înșelat întreaga lume. Este îngrozitor ce mizerie cuprinzătoare a venit în acest fel asupra lumii și sărmanului nostru popor”. În această mărturisire nu era doar o abilitate a apărării în fața unei acuzări copleșitoare, a cărei forță la urmă a și recunoscut-o. Era și un fel de descoperire a lanțului de cauze și condiții.
La un moment dat, Hanoch Gutfreund, fost președinte al Universității Ebraice din Jerusalim, mărturisea, după mulți ani de predare a fizicii teoretice, într-un discurs la a 50-aniversare a Academiei de Științe a Israelului, că, ocupându-se de Arhiva Albert Einstein, a avut o “revelație”. “Adică felul lui Einstein de a gândi, motivele sale, introducerile și concluziile sale – toate erau diferite de felul în care erau tratate în manualele curente. … Motivat de această revelație, am decis să-mi acopăr o lacună, în propria mea educație ca fizician. …În procesul învățării, contextul istoric și lupta intelectuală a lui Einstein au fost pentru mine la fel de importante ca rezultatele științifice”.
Cred că putem folosi aceste trei exemple pentru a lămuri unde intervine o anume revelație în cunoaștere – am numit-o “revelație de primă instanță”. Este clar că aceasta intervine pe fondul unei experiențe, la persoane intens preocupate de o problemă, trimite la o nouă explicație și permite reorganizarea unui întreg domeniu. Revelația nu este ceva misterios, ci se lasă descrisă rațional.
Desigur, însă, că revelația a devenit temă a înțelegerii cuoașterii odată cu Biblia. Aici este vorba de revelația de cea mai mare anvergură. Aceasta dezvăluie geneza, organizarea lumii, poziția omului, cursul istoriei și sfârșitul ei. Dezvăluirea din Biblie nu numai că are adepți și după mii de ani, dar rămâne competitivă printre viziuni. Cred că avem datoria să explicităm și să explicăm această altă revelație, pe care o putem numi “revelație supremă”.
Este vorba aici de revelația cu privire la ceea ce este lumea, adică o lume în care Dumnezeu este creator, diriguitor și izbăvitor, la ceea ce are de făcut primordial omul în ea, anume respectarea unor porunci, și la ce-i așteaptă pe oameni. Discuția despre revelație în cultura europeană și a lumii este de fapt cu privire la revelația ce s-a precipitat în Biblie.
Pe de o parte, autoritatea Bibliei s-a asigurat invocând revelația, pe de altă parte, Biblia a fost mereu impresionantă prin conceperea lumii, vieții, istoriei și a întrecut conceperi alternative. Conceperea biblică a lumii nu părea ieșită din capete umane, ci de undeva de mai sus – cel mai de sus.
Presupunând cunoscută istoria, să dăm, însă, răspuns la întrebarea: de unde autoritatea Bibliei? În discuție intră, se înțelege, religiile revelate – care se bazează explicit pe Biblie. Cum se explică, așadar, revelația din Biblie?
După părerea mea, trebuie reunite tot timpul în înțelegerea Bibliei cinci elemente. Biblia este cartea cu cel mai puternic conținut normativ, în care au fost captate adevăruri fundamentale ale trăirii umane a lumii. Acest conținut are forța și durabilitatea care îl scot din ordinea creațiilor umane și-l transformă în ceva revelat. El a și fost asumat și verificat de oameni de mii de ani și a devenit sacru. Scriitura Bibliei este dependentă de anumite condiții istorice, ce se reconstituie tot mai mult, încât istoria a devenit parte a înțelegerii ei. Biblia este cartea ce apără valori în afara cărora viața omului își amputează sensul.
Aceste cinci elemente țin de hermeneutica istorismului normativ, pe care o promovez. Datele istoriei ca atare trebuie luate în considerare, întrucât nu cunoaștem Biblia fără ele. Dar cunoașterea este întreagă numai dacă urcăm dincolo de datele literale, la viziunea durabilă asupra condiției umane încorporată în ele. Biblia este istorie trăită și viziune revelată.
Sunt de evidențiat, prin urmare, din capul locului, trei fapte esențiale: a) “revelația supremă” este altceva decât inspirație; mit; construcție; arătare; iluminare; minune; revelarea pe căi naturale; revelare mistică. Ea se referă la dezvăluirea adevărurilor divine. Teologic și filosofic, este mereu discutabil dacă acestea se dezvăluie în întregime și dacă mintea umană le poate cuprinde; b) la revelație are acces omul stăpân pe toate capacitățile sale – ea nu este legată de vreun derapaj al minții; c) mai trebuie spus că revelația este înțeleasă, recunoscută, folosită de omul care crede în importanța valorilor. Ea depinde continuu de om. Drept consecință, o discuție despre revelație între oameni indiferenți sau care o contestă nu duce decât la a constata divergențe.
Care este mecanismul cognitiv al revelației? Nu avem un răspuns în teorii standard ale cunoașterii sau în epistemologii la întrebarea cum se ajunge la adevăruri care pot revendica statut de universalitate, de idealitate, de adevăruri ultime, divine. Asemenea teorii sunt calcate pe cunoașterea din științe, care este eminamente factuală și explicativă și imanentistă. Nu se captează întregul cunoașterii. Dacă citim cărțile de psihologie de astăzi constatăm că nu se poate prinde nici măcar “întregul psihic”. Nici chiar admiterea “comprehensiunii (empatiei)” în științele sociale, la care asistăm în ultimele decenii, nu a schimbat situația.
Dacă am avea epistemologii ale experienței reale de cunoaștere atunci ar fi altfel. Desigur, chiar pe fondul saturării cu neopozitivism sau, mai nou, cu “raționalism critic” în accepția lui Karl Popper, au fost încercate câteva. Spre exemplu, s-a încercat reintegrarea epistemologiei în teoria cunoașterii (Archie J. Bahm, Epistemology. Theory of Knowledge, World Books, Albuquerque, 1995) ceea ce este un pas tematic mare. Nu cred, însă, că se ajunge departe luând relația de asemănare ca esențială, încât toate raționamentele ar fi analogice. Sunt, însă, solide celelalte puncte cheie: cunoașterea presupune intuiție; mintea omului este în orice demers de cunoaștere; mintea și corpul sunt reciproc imanente. Mai trebuie luate în seamă, pe lângă datele antropologice, condițiile interacțiunii. De aceea, cunoașterea se atinge în condițiile date de observații, explorări, credințe, dorințe, intenții organizări, adaptări, satisfacții ale subiectului, într-un mediu interacțional.
Știința modernă presupune, însă, detașarea (făcând abstracție) de ceea ce afectează redarea ca atare a realității, spre a ajunge la realitatea dată în experiența curentă, într-un anumit înțeles empirică. Dar cine se poate detașa complet? Pe de altă parte, mintea umană caută temeiuri ultime și face salturi îndrăznețe în zone inaccesibile intuiției factuale. Desigur, chestiunea este: cine validează rezultatele saltului?
Am două propuneri. Una privind saltul, alta privind validarea lui.
Saltul se face inevitabil date fiind “nesiguranțele vieții” (detaliat în Andrei Marga, Societatea nesigură, Niculescu, București, 2016). Pe bună dreptate, unii filosofi pleacă în explicarea arhitecturii cunoașterii de la “incertitudinea (feeling of uncertainty)” trăită de oameni în fața problemelor de diferite naturi și a căutării “certitudinii (the quest for certainity)”. În această situație intervine imaginația, care creează ea însăși idei și idealuri (Archie J. Bahm, Epistemology. Theory of Knowledge, 1995). Intervine, cu aceasta, o spun eu, o combinație a constatărilor, ipotezelor, inducțiilor, abducțiilor și deducțiilor ce abia trebuie lămurită. Conținutul revelației la care apelează religiile revelate este rezultat al unor asemenea combinații.
Validarea nu poate fi doar a unei persoane. Se pot discuta epistemologic, desigur, diverse experiențe personale (psihologice). Thomas Paine avea dreptate să ceară validarea revelației de către mai mulți – bunăoară nu doar de Moise, ci și de alții. Răspunsul meu este că avem ca ulterior născuți o validare istorică a revelației – dependența moralei de asumpția lui Dumnezeu și, desigur, emergența științei moderne, a democrației și a reflexivității din tradițiile culturii iudeo-creștine.
Revelația care s-a realizat în istorie grație religiei s-a referit în fond la sensul vieții, la viitor și a propus o morală bazată pe „iubirea aproapelui”. Între timp a avut loc secularizarea, iar în zilele noastre prevalează recomandarea urmării „interesului propriu, fie el și egoist”. Poate funcționa o morală fără religie?
Atunci când Revoluția franceză venea în mod salutar cu libertatea persoanei, dar și cu excese, Novalis a publicat o carte (Die Christenheit oder Europa?, 1799) în care a scris: “unde nu este Dumnezeu, administrează fantomele”.
Avem din partea lui Emile Durkheim argumentarea conform căreia morala a fost servită de religie. Avem din partea lui Bronislaw Malinowski argumentarea că au existat populații în care morala a rezultat din reciprocitatea în relațiile dintre oameni, la care a constrâns câștigarea traiului prin pescuit. Unii au adăugat observația că dacă te gândești la înmormântarea altuia și-ți dai seama că ești virtual în aceeași situație cu acela, se poate naște un impuls moral (vezi analiza cuprinzătoare a formării conștiinței sociale a morții în Armin Nassehi, Georg Weber, Tod, Modernität und Gesellschaft, Westdeutscher Verlag, Opladen, 1989). Odată cu sporirea cunoștințelor multe lucruri ne par altfel.
Și, totuși, Novalis avea dreptate. Din nevoile economiei, din condițiile socializării, din conștiința morții pot rezulta impulsuri la reciprocitate și, pe această bază, la morală. Dar abia consacrarea prin religie revelată a unor reguli de morală a făcut din morală un criteriu autonom de evaluare. Poate fi morală fără religie, dar abia religia, în fond revelația, a făcut din morală o valoare autonomă.
Poate fi cunoaștere fără religie? În celebrul său discurs pregătit pentru Universitatea La Sapienza din Roma (2008), Benedict al XVI-lea s-a întrebat public: ce poate spune un papă la întâlnirea cu universitatea? El a subliniat că, “în libertatea ei față de autorități politice și ecleziastice universitatea își găsește funcția sa specifică, proprie și societății moderne, care are nevoie de o instituție de acest gen” (Allargare gli orizzonti della razionalita, Paoline, Milano, 2008, p. 93). Dar a continuat subliniind că universitatea are de cultivat adevărul – iar sensibilitatea pentru adevăr nu poate decât să meargă mână în mână, dacă este vorba de adevăr, cu acea sensibilitate care face să nu se accepte ca omul să fie dizolvat în altceva. Un papă de astăzi nu poate decât să invite universitatea la căutarea necondiționată a adevărului, dar adevărul nu este fără legătură cu viața oamenilor. Învățătura ce poate fi trasă este că adevărul trebuie dus până la capăt, înțelegând omul, iar pentru înțelegerea omului ceea ce oferă religia și, deci revelația, rămâne reper.
Se crede de către mulți că ceea ce numim știință nu depinde în vreun fel de subiectivitate și că doar revelația este ceva subiectiv. Max Weber a arătat concludent că faptele de cultură se constituie cu o semnificație ce concretizează un sens. Cercetarea lor poate recurge la descrieri factuale, generalizări și explicații cauzale, dar la cunoașterea faptelor de cultură se ajunge doar identificând sensul, prin ceea ce se numește “comprehensiune (Verstehen)”, și surprinzând valorile angajate. “Conceptul de cultură este un concept valoric. Realitatea empirică este pentru noi «cultură» pentru că și din momentul în care o punem în legătură cu ideile de valori, ea cuprinde acele părți ale realității care devin pentru noi semnificative prin acea relație și numai prin ea” (Max Weber, Gesammelte Aufsätze zur Wissenschaftslehre, J.C.B. Mohr, Tübingen, 1968, p. 175). Realitatea poate fi semnificată diferit, în funcție de valoarea luată în considerare.
Max Weber a fost adeptul ideii că valorile sunt incomensurabile, încât doar o “decizie” duce la îmbrățișarea uneia sau alteia. Nu rezultă de aici că nu ar fi posibilă obiectivitatea în cunoaștere, dar este cazul să fim lucizi: obiectivitatea este unită cu valorile aduse în joc, inclusiv atunci când este confirmată de date factuale, de statistici sau de explicații cauzale. Obiectivitatea include la un moment dat o anumită “credință (Glaube)”, în dreptul valorilor angajate în cunoaștere (p. 152). Valorile sunt “noile divinități (Göttern)”, iar “asupra divinităților și luptei lor domnește destinul, dar în nici un caz vreo «știință»” (p. 604). Așadar, și cunoașterea cea mai emancipată de subiectivitate, care este cea a științelor naturii, include valori care duc departe – la premisele tabloului împărtășit al lumii.
Pentru întreaga discuție asupra revelației a intervenit în ultimele decenii o situație nouă. Nu este vorba de obișnuitele speculații asupra descoperirilor științifice, ci de cu totul altceva. Este vorba de tematizarea constantelor admise în construcția teoriilor științifice cu care operăm astăzi. Ele încep cu logica pe care o folosim, cu matematica la care recurgem, continuă cu individualizările cu care operăm, cu legile naturii pe care le cunoaștem, cu algoritmii la care apelăm. Ele au dus la concluzia că “ființele umane sunt construite într-o schemă a lucrurilor într-un mod cu totul gândit (basic)” (Paul Davies, The Mind of God. The Scientific Basis for a Rational World, Simon & Schuster, New York, 1992, p. 16). O examinare amănunțită arată că “legile universului sunt remarcabil de favorabile pentru emergența bogăției și varietății. În cazul organismelor vii, existența lor pare să depindă de un număr de coincidențe fortuite…. Lumea este de netăgăduit complexă, dar complexitatea ei este a unei varietăți organizate” (p. 194). Știința însăși permite acum să se vorbească de un “designer al universului”.
Se acceptă azi că orice existență poate fi “expresia informației”. Bitul de informație ar da naștere substanței materiei (Gerald L. Schroeder, The Hidden Face of God. Science Reveals the Ultimate Truth, Simon & Schuster, New York, 2001, p. 8). Se consideră că “noi înotăm într-un curent al conștiinței și acceptăm aceasta chiar fără să observăm” (p. 9). Se pare că “noi și tot ce vedem este energie înghețată“ (p. 26). Este foarte probabil că universul are o bază diferită de baza materială atât de discutată în istorie. “Cele patru forțe de bază – gravitația, forța electrostatică și așa-numitele legături nucleare puternică și slabă – nu au explicație logică a existenței lor, dar datorită lor avem un univers favorabil celor care îl folosesc umplut cu ordine și stabilitate și, cel puțin într-o locație, viață conștientă de propria ei existență” (p. 31). Trăim într-un univers cu o subtilă organizare inteligentă.
Care este bilanțul analizei pe care am consacrat-o Revelației astăzi? Îl redau succint.
Este Biblia mesajul lui Dumnezeu? Nu există argument împotrivă. Nimeni nu a putut aduce un astfel de argument. Iar acum, când științele însele discută despre existenți în afara celor tereștri, cu atât mai puțin.
Biblia are, desigur, o istorie și a fost scrisă nu de altcineva decât de oameni. Ceea ce știm cu siguranță este că în Biblie este, dincolo de relatările istorice bogate, o concepție verificată. Deocamdată pe temelia Bibliei s-au creat știința modernă, moralitatea în relația cu aproapele, democrația, reflexivitatea. De acestea nu ne putem despărți fără a afecta umanitatea din noi.
Este, așadar, Biblia revelație – deci “dezvăluire a adevărurilor divine”, cum ne spune tradiția? Răspund făcând bilanțul ideilor exprimate până aici pe întrebările ce se pun astăzi.
Pe lume sunt, cum spunea Bonaventura, diverse revelații. Oricum, conceptul revelației trebuie reelaborat în epoca dominată de științele exprimentale, căci nu mai este destul de clar. Dintre teologi, Joseph Ratzinger a spus-o răspicat, după ce Franz Rosenzweig a distins între “revelația primă” care este Creația, și “revelația secundă”, care este Biblia.
Dar ceea ce interesează aici este “revelația supremă”, care a alimentat Biblia. Vine aceasta chiar din gura lui Dumnezeu? Jean Calvin spunea că Biblia vine de la Dumnezeu, dar în limbajul oamenilor. De ce a recurs Dumnezeu la revelație? A făcut-o, cum spunea Toma D’Aquino, căci altfel mulți oameni nu ar ajunge la adevărurile sale, iar acestea depășesc puterea de înțelegere a „rațiunii”. Unii se întreabă de ce revelația s-a făcut evreilor? Benedict al XVI-lea a arătat că aceasta este decizia lui Dumnezeu, în atotputernicia sa, să facă revelația poporului evreu spre a fi transmisă celorlalte popoare.
Odată cu admiterea revelației, s-au separat, cum spunea Dionisie Areopagitul, două modalități de cunoaștere – una a revelației, alta a cunoașterii lumești, raționale. Înlocuiește revelația cunoașterea științifică? Teza lui Martin Luther, după care revelația dă oamenilor, prin Scripturi, cunoașterea fundamentului lumii, dar știința nu poate fi înlocuită, este răspunsul.
Hans Küng a evocat “lungul proces al formării și canonizării cărților sfinte ale celor trei religii monoteiste” (Der Islam. Geschichte, Gegenwart, Zukunft, Piper, München, Zürich, 2004, p. 102). Procesul a luat în cazul Torei cam 1000 de ani, Noul Testament a avut nevoie de douăzeci de ani după Crucificare, iar Coranul de douăzeci și doi de ani. Au intervenit, de asemenea, circumstanțieri. Ellen G. White spunea că revelația nu este dintr-o dată, ci în generații succesive. Oamenii înșiși pot primi revelația. Rabinul Walter Homolka a arătat că revelația din Biblie a stabilit doar anumite cadre, de la care se poate pleca.
Mai este revelație? Sau a fost doar odată? Revelații pot fi trăite, dar “revelația supremă”, cu tema ei, a fost până acum una. Mai poate fi de acum încolo? Totul stă, conform teologiei, în atotputernicia lui Dumnezeu, încât răspunsul rămâne deschis.
Relația dintre litera Bibliei și revelație este de obicei în discuție. Joseph Ratzinger a adus-o la zi. Revelația nu este același lucru cu Scriptura. Aceasta din urmă este doar „principiul material” al revelației, care rămâne ca atare în spatele Scripturii. Aceasta, Scriptura, are nevoie de interpretare conform celor revelate.
Pe lume nici un adevăr nu se stabilește fără subiect. “Evidența rațiunii” la Descartes, “evidența empirică” la Locke, “evidența inimii” la Kirkegaard sunt de fapt evidențe ale oamenilor. Adevărurile stabilite de cercetarea metodică din științe presupun subiectul cu întreaga sa echipare metodologică, conceptuală și linguală.
Așa stând lucrurile, cade argumentul că revelația ar fi singura subiectivă. Orice cunoaștere se realizează sub condiția “echipamentelor” subiectului. Revelația se distinge, desigur, de restul cunoașterii. Dar se distinge prin cu totul altceva: nu este revelație fără credință. Spus simplu, revelația și, odată cu ea, Biblia sunt repere în lume pentru cel care crede în ele. Toma d’Aquino și Duns Scotus aveau dreptate – revelația se asumă de cine crede. Pe de altă parte, credința, dacă este religioasă cu adevărat, și nu de conjunctură, implică recunoașterea revelației.
Este, așadar, Biblia mesajul lui Dumnezeu? Chestiunea practică în viața oamenilor nu este dacă ei cred în existența lui Dumnezeu și în revelație sau nu cred. Joseph Ratzinger avea dreptate când spunea că nu este totul dacă crezi sau nu în Dumnezeu. Esențial este să te comporți ca și cum Dumnezeu există – responsabil înainte de toate. În plus, cine crede nu este niciodată singur. Peste toate, cine vrea o umanitate pe cele trei proiecte ale tradiției – “viața bună”, “viața virtuoasă” și “viața veșnică” – își asumă și astăzi Biblia.
Și dacă s-ar dovedi că Biblia este doar un proiect cultural, ar fi nevoie de ea. Bunăoară, suntem, ca trăitori ai acestui timp, confruntați cu situații dintre cele mai dificile în istoria societății moderne. Nu mai suntem în anii treizeci, când alternativa era, cum scria Husserl, umanitate sau barbarie. Suntem, însă, în fața unei alternative mai difuze, dar care aduce pericole: coerența superioară a vieții sau dizolvarea ei în evenimente?
Pe lume putem să nu ne asumăm alternative mai bune. În fond, libertatea este reală și istoria deschisă. Dar se pot anticipa de pe acum degradările la care se va ajunge urmând demonii de care vorbea Iisus și Satana care-l îngrijora pe Augustin.