Ceea ce va constitui neobișnuitul excursului nostru va fi nu atît problematica în sine ci, mai degrabă, unghiul din care va fi privită problema artei lui Sorin Dumitrescu Mihăiești. Acesta este motivul pentru care nici măcar nu vom încerca o abordare fundamentată în tradiție, adică în cadrele precis statuate de istoria esteticii occidentale sau ale istoriei artei. Intenția noastră se rezumă doar la a pune problema, la a deschide perspective care să suscite gîndirea, pentru a merge mai departe pe drumul ce călăuzește spre scopul inițial, dar și spre cel final, al oricărei voințe de operă: adevărul revelat.
Mulți specialiști în domeniu ar fi, de la început, tentați să conteste o asemenea încercare măcar din perspectiva uneia dintre cele mai adînc inoculate prejudecăți culturale: arta, ca produs al imaginarului, așadar ca ficțiune mai mult sau mai puțin articulată rațional și statuată în observația și cercetarea naturii, își poate permite să ignore adevărul ca veridicitate. Nu vom comenta aici această aserțiune dar ne vom rezerva dreptul de a afirma inexactitatea ei, și de a afirmă că arta, în măsura în care este autentică, nu este un produs al imaginarului cum nu este nici știința sau poezia.
Trebuie că pentru multă lume această afirmație este șocantă dar cu atît mai mult ea merită discutată.
Noțiunea de imaginar a căpătat în timp, odată cu implantarea fermă a mentalității științifice prost înțelese, o notă de desuetudine. Și poate că, într-un anumit fel, dacă dăm noțiunii de imaginar o valență halucinatorie, delirantă sau fantezistă, chiar așa și este. Arta nu este un rezultat al imaginarului ca facultate a reveriei și halucinatoriului ci, mai degrabă, a ceea ce noi vom numi capacitate imaginativă. Spre deosebire de nota de iraționalitate pe care o conține noțiunea de imaginar, imaginativul primește valența de posibilitate rațională, de facultate specifică a intelectului de a crea lumi posibile. De aceea, spunem noi, doar imaginativul este facultatea umană capabilă de a crea opera de artă, dar și lumea ca atare, dintr-o perspectivă a raționalității implicite. Însă această capacitate imaginativă este mai mult decît atît. Ea este facultatea specifică omului și numai lui, de a crea lumi posibile a căror sens rațional este atît explicit cît și implicit. Această capacitate este responsabilă de valorizarea și aducerea la înțelegere a realității dar și de poieza acesteia. Tot această capacitate specifică omului și numai lui este responsabilă de înțelegerea și situarea opozitivă față de lume dar și de absolut tot ceea ce a creat vreodată omul, de la opera de artă la descoperirea științifică și dezvoltarea tehnică. Omul schimbă lumea, o făurește, îi dă valoare doar datorită acestei capacități unice imaginative care face posibilă lumea ca lume. Realitatea ca ființare ici-colo disponibilă pusă în afara relației stabilite de subiect ca eu cunoscător și re-creată în imaginativ este lipsită de existență, de relație unificatoare dătătoare de sens. Omul creează existența, lumea, și o valorizează. Fără această valorizare dată de subiectul cunoscător, obiectualitatea este me on ti. Acesta este și sensul lumilor pe care le propune Sorin Dumitrescu Mihăiești în lucrările sale. Și pentru că pictorul nu are la îndemînă elementul discursiv sau metafora exprimată prin cuvînt apelează la elementul spațiu văzut ca și caracteristică intrinsecă și apriorică a sensibilității umane, a simțului estetic în sensul kantian. Însă și imaginea poate dobîndi valență de metaforă. Spațiile lui Sorin Dumitrescu Mihăiești, legate de figura centrală a omului-copil sau a omului originar, sugerează posibilitatea umană de a crea aceste lumi posibile, de a le vedea, interpreta și înțelege prin transcenderea spațiului a omului-copil ca și cum omul ar crea lumea și odată cu ea spațiul și timpul lumii respective, rosturile ei adînci. Ceea ce este, în fond, tocmai capacitatea imaginativă creativă, poietică, a adevăratului artist și care vine în contradicție cu halucinațiile și plăsmuirile lipsite de sens autentic și adînc ontologic ale creației imaginarului.
Ajungînd în acest punct, vom încerca să facem conexiunile cu cealaltă afirmație, după care esteticienii, în marea lor majoritate, cred că ficțiunea poate ignora adevărul ca veridicitate dar și lumea și realitatea ca posibilitate imaginativă. Așa cum, de altfel, am și arătat, aserțiunea în cauză este corectă în ansamblu și conține o anumită doză aparentă de veridicitate (sic!), însă păcătuiește prin faptul de a fi complet falsă. Acest fals se datorează, în speță, unei greșite înțelegeri a noțiunii de adevăr care se perpetuează încă de la Aristotel și și-a găsit expresia finală în acel adequatio rei ad intellectus de sorginte thomistă.
Nu mai este o îndrăzneală a afirma că europeanul folosește noțiunea de adevăr într-un mod pe care l-am putea considera cel puțin arbitrar, totalitar și unilateral. În timp, definiția tomistă a prins din ce în ce mai mult teren, ajungînd să se impună aproape total. În acest sens, exemplul științelor este mai mult decît relevant. În virtutea acestui fapt, noi nu mai gîndim adevărul decît formaliter, adică ca o adecvare a intelectului la lucru, la factualitatea și reitatea disponibilă. Adevărul trebuie gîndit însă în temeiul a ceea ce este adevărat. Vom porni în discutarea acestui concept de la cuvîntul grecesc aletheia, avînd ca sprijin și interpretarea heideggeriană unde aletheia este înțeleasă ca stare de neascundere. Este oare necesară o reactualizare a conceptelor filosofiei grecești referitoare la adevăr? „Nicidecum. O reactualizare, chiar dacă această imposibilitate ar deveni posibilă, nu ar ajuta la nimic; căci istoria ascunsă a filosofiei grecești constă din capul locului în faptul că ea se îndepărtează de esența adevărului – care se anunță prin o străfulgerare în cuvîntul aletheia – și că ea se vede obligată să-și mute din ce în ce mai mult cunoașterea și rostirea esenței adevărului în dezbaterea unei esențe derivate a adevărului. În gîndirea grecilor, și mai ales în filosofia care i-a urmat, esența adevărului ca aletheia rămîne negîndită” (1).
Îndepărtarea la care se referă Heidegger este cea care face subiectul filosofiei grecești să fie unul exterior, raportat la o prezumtivă realitate obiectuală, lucru care a făcut filosofia greacă, de la Platon începînd, să se despartă de noțiunea autentică a adevărului cuprinsă în cuvîntul aletheia. Omul nu mai se gîndește pe sine ci se îndreaptă în afara lui, neînțelegînd faptul că realitatea există doar prin re-creația subiectivă, in mentis, re-creație care stabilește relația, adică ființa ființării, respectiv lumea. În afara capacității imaginative, re-creative, lumea nu ar fi decît o îngrămădire haotică de lucruri. Unde a pierdut deci filosofia grecească și cea europeană? În lucru. În aplecarea asupra lucrului și nu a re-creației imaginative. Acest fapt a făcut ca aproape 2500 de ani omul să nu înțeleagă sensul ființei, lumii și adevărului. Tablourile lui Sorin Dumitrescu Mihăiești ilustrează, într-o simbioză metaforică incredibilă, tocmai aceste lumi interioare, aceste lumi posibile în care adevărul este relevat, așa cum este el relevat în scurtele sentențe ale „deținătorilor de adevăr”care au făcut posibilă filosofia greacă.
Există doi factori care constituie realitatea ca actualitate. Aristotel subliniază că aceștia sînt: materia și forma, hyle și morphe. Trecerea materiei din starea de posibilitate în starea de realitate este un act – energeia. Unirea dintre formă și materie dă individul care este purtător de eide, singurele care conțin semnificație. Stagiritul face o diferențiere netă între ființarea ca posibilitate și ființarea în act. În Metafizica, el arată că: „Văzător se poate spune despre acela care are putința de a vedea și despre acela care vede ceva realmente, după cum și știința, în general, poate să însemne nu numai putința de a se sluji de știință, ci și întrebuințarea ei efectivă”. (2) Și cine este cel care „vede” aceste lumi posibile raționale prin intermediul propriului imaginativ poietic dacă nu artistul, poetul sau savantul?
În ce privește posibilitatea, aceasta nu ridică nici un fel de întrebare, o posibilitate logică fiind supratemporală, eternă. Însă în privința devenirii, adică în privința trecerii de la posibilitate la act, se pune întrebarea: care este mecanismul ce declanșează lanțul devenirii?
Numai că, la rîndul lui, Aristotel, în buna tradiție a filosofiei grecești, ignoră tocmai această subiectivitate creatoare care se manifestă în structura imaginativului poietic și care face posibilă existența lumii ca lume. Artist autentic, Sorin Dumitrescu Mihăiești propune această filosofie a lumilor posibile, lume în care culorile în armonia dar și în separația lor sugerează posibilitățile nesfîrșite ale omului de a crea lumi raționale, cu sens.
Lumile lui Sorin Dumitrescu Mihăiești ca lumi ale sensului au în prin plan omul ca noțiune generală surprinsă în persoana omului-copil, a cărui generalitate conceptuală este dată tocmai de lipsa aproape totală a dimensiunilor particulare ale feței personajelor, sugerînd astfel universalitatea, conceptul, omul ca Dasein în sensul strict heideggerian de stare de deschidere (întotdeauna interioară, transcendentală, n.n.) care prin imaginativ transcende spațiile în căutarea propriului sine. Acestea sunt și sensurile „albastrului” culoarea preponderentă a maestrului „lumilor” multiplu colorate și îmbibate de sensuri profund filosofice. În acest sens, fiecare lucrare a lui Sorin Dumitrescu Mihăiești este o încercare existențială, o lume a omului în care sensul constă în căutarea sensului. De aici și tema obsesivă a pictorului relativ la conceptul general de om și existență sugerate de trecerea prin multiplele spații ale omului-copil, care este simbolul acestui concept central din arta lui. Omul care în viziunea lui Sorin Dumitrescu Mihăiești, ca de altfel și a lui Kant, capătă capacitatea de situare în lume tocmai datorită proprietății exclusive asupra spațiului și timpului, cele două intuiții sensibile pure, și datorită cărora omul poate ajunge la sensul conceptului, la judecată, rațiune și creație.
Desigur, întorcîndu-ne puțin, putem afirma că există aici o anumită aproximare a conceptului de imaginativ pe care Aristotel nu îl poate defini în toată complexitatea sa, de aceea Stagiritul apelează la un prim motor de origine divină. Timpul și spațiul gîndit în filosofia elină și pînă la Kant a fost gîndit în element factual, material. Acest lucru a făcut imposibilă înțelegerea re-creării pur subiective a lumii și a apriorismelor sensibilității pure, respectiv timpul și spațiul așa cum sunt văzute ele în Critica rațiunii pure. Imaginativul ca facultate esențială a omului prin care acesta re-creează lumea din pură transcendentalitate nu putea fi definit în epocă și însuși Kant și cei care l-au urmat au ratat acest sens. În imaginativ este cuprins omul și lumea cu tot ceea ce a fost este și va fi produs atît în sensul spiritual, care este primar, dar și în sens material care vine ca și o consecință a acestei creații imaginative. Arta, poezia, submarinele lui Jules Verne și computerele sau telefoanele inteligente, inteligența artificială sunt roade ale acestei capacități imaginative raționale care devine realitate și care este creată din nimic. Nimicul ca non-obiect dar ca atribut esențial al subiectivității pure creează realitatea. Această creație este rațională, întrucît intelectul uman nu poate gîndi decît în termenii categoriilor și a rațiunii.
Acest lucru a fost sesizat parțial, pentru prima dată, de către existențialiști și a avut ca punct de plecare poezia și arta, așa cum era și firesc. Analiza lumii nu poate porni decît de la capacitatea re-creativă, de la imaginativul poietic și de la plăsmuirea lumilor posibile raționale. În același fel procedează și filosofia sau știința, mecanismul de re-creație imaginativă și de analiză rațională nu diferă decît sub aspectul metodei și nu al esenței, în oricare dintre activitățile spirituale specifice omului. Acest lucru se datorează percepției originare a timpului și spațiului care este comună speciei umane și aparținînd ei și numai ei. Aceasta nu este una de tip material-fizicalist și nu are legătură cu teoriile uneori rizibile ale fizicii contemporane.
Așadar, problema nu se pune dacă arta, poezia, filosofia sau știința trebuie sau pot să ignore adevărul ca veridicitate, ci într-un mod încă mai originar, sensul fiind acela de a considera arta, poezia și implicit celelalte domenii ale spiritului ca produs și scop al adevărului, ca deschidere originară. În acest sens, precum filosofii presocratici, artiștii și poeții sunt „deținători de adevăr” în sensul în care modalitatea lor de accedere spre acesta este unul originar iar metoda se găsește în metaforă exprimată prin imagine sau cuvînt cum, bunăoară, metoda științei este matematica. Heidegger numește această deschidere originară: Lichtung. În viziunea lui, acesta este locul privilegiat în care adevărul ființei apare ca manifest. „Numai acest loc de deschidere dăruiește și garantează oamenilor un spațiu de trecere spre ființarea care nu sîntem noi înșine și accesul la ființarea care sîntem noi înșine. Datorită acestei luminări, ființarea este, într-o măsură care variază neascunsă. Dar chiar și ascunsă, ființarea nu poate exista decît în spațiul luminat. Fiece ființare care ne iese în cale și cu care ne confruntăm conține această ciudată adversitate față de prezență, dat fiind că, simultan, ea se ține retrasă în starea de ascundere”3
Odată cu aceste cuvinte ale lui Heidegger am atins parțial și problematica esențială a expunerii de față. El spune că fiecare ființare conține în sine o ciudată adversitate față de prezență. Aceasta este și filosofia artei pe care o putem desprinde în viziunea maestrului Sorin Dumitrescu Mihăiești. Lumile picturii sale nu sunt lumi paralele ci sunt posibilități ale imaginativului poietic al cărui conținut este rezultatul gîndirii creatoare.
În fiecare tablou al lui Sorin Dumitrescu Mihăiești lumea lumește, cum frumos spunea odată Heidegger.

 

Note
1 M. Heidegger, Originea operei de artă, București, 1982, p. 65.
2 Aristotel, Op. cit., V, L, 7, 1017 b.
3 M. Heidegger, Op. cit., p. 68.